Tipar slavonesc în Ţara Românească

Textele Sfintelor Scripturi traduse în veacul al XV-lea în Maramureş, sub influenţa husită, s-au răspândit prin copii, din mână în mână, până în ţinuturile din sud-estul Ardealului. Aci, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ele sunt puse sub teascul tiparului, prin stăruinţa j uzilor saşi ai oraşului Braşov, de către diaconul Coresi venit din Târgovişte.

Tiparul fusese adus în ţările noastre din Veneţia, prin meşteri tipografi sârbi.

Tipărirea cărţilor necesare cultului divin corespundea atunci în ţările slave din Balcani unei necesităţi adânc simţite, deoarece invazia turcilor nimicise şi împrăştiase vechile manuscrise copiate cu multă muncă în mănăstiri de către călugări caligrafi.

Încă din 1483, călugărul Macarie, care însoţea în Italia pe tânărul principe muntenegrean Gheorghe Crnojevic, supraveghea la Veneţia tipărirea unui liturghier slav. Câţiva ani mai târziu, G. Crnojevic, care văzuse înflorirea culturală a Italiei şi care era căsătorit cu o nobilă veneţiană, Elisabeta, fiica lui Antonio Erizzo, urcându-se pe tronul tatălui său şi dorind să răspândească lumina culturii în ţara sa, aduce tiparul din Veneţia şi-l instalează în preajma Cetiniei, în mănăstirea întemeiată de tatăl său. Acolo, sub supravegherea călugărului Macarie, apar trei cărţi religioase: un Molitvenic, un Octoih în 1494 şi o Psaltire în 1495; dar, în 1496, pătrunderea turcilor în munţii Munte-negrului distruge aceste începuturi culturale. Cât de tragică a fost soarta culturii creştine în această epocă a invaziunii turceşti se vede şi din peripeţiile dramatice ale vieţii celor doi iniţiatori ai tiparului.

Gheorghe Crnojevic, izgonit de turci, fuge în Veneţia; de acolo la Ravena, unde este internat, în urma stăruinţii turcilor; apoi, scăpând din închisoare, se întoarce în patrie, travestit în haine de călugăr, încearcă să ridice steagul independenţei, dar este înfrânt şi silit să se predea turcilor, care îl exilară în Asia Mică. Acolo se presupune că a trebuit să primească islamismul pentru a-şi mântui viaţa.

În acele zbuciumate vremuri, călugărul Macarie, rămas fără protectori şi urmărit de turci, a aluat şi el drumul pribegiei spre Veneţia, cu protectorii săi, şi de-acolo, mai târziu, fiindcă singurele ţări ortodoxe peste care nu se întinsese stăpânirea turcească erau principatele române, aci la noi, în Muntenia, pe vremea când domnea Radu cel Mare, şi-a găsit adăpost pentru munca lui culturală.

În Muntenia se afla pe atunci în mare vază la curtea lui Radu cel Mare mitropolitul sârb Maxim, care a izbutit să împace cu cuvinte creştineşti pe Radu cel Mare cu Bogdan al III-lea, domnul Moldovei, tocmai când ostile se aflau faţă în faţă, gata să se încaiere. Maxim era, după mamă, nepotul vestitului erou albanez Skander-beg şi vărul lui Gheorghe Crnojevic, întemeietorul tipografiei. în 1503 Maxim se afla la Veneţia. în aceste împrejurări – crede d-l P. P. Panaitescu, în Biserica ortodoxă, 1939, p. 544 – Maxim va fi întâlnit în cetatea dogilor pe nepotul său Solomon, nepotul lui Gheorghe Crnojevid, şi pe călugărul Macarie, pe care i-a adus în Ţara Românească. Aci, cu o tipografie cumpărată de Radu cel Mare, poate din Veneţia – şi nu cu vechile buchii de tipar din Cetinje, care se rătăciseră – şi-a început călugărul Macarie noua sa activitate.

Din tipografia lui Macarie, pe timpul lui Radu cel Mare şi al urmaşilor săi, au apărut numai trei cărţi bisericeşti: Liturghierul, început sub Radu cel Mare şi încheiat sub Mihnea cel Rău, la 10 noiembrie 1508, un Octoih în 1510, în domnia lui Vlad-vodă, şi un Evangheliar în 1512, sub domnia lui Neagoe Basarab. Tipografia funcţionează deci patru ani, între 1508-l512; apoi, în împrejurări care nu ne sunt cunoscute, încetează.

Abia peste 33 de ani, în 1545, tiparul începe să funcţioneze din nou în Ţara Românească. Iniţiatorul acestei noi tipografii a fost tot un sârb, logofătul Dimitrie Liubavici, care adusese în Serbia o tipografie, pe care o instalase în Gracanica, dar în cele din urmă, din cauza împrejurărilor vitrege în care se zbătea viaţa literară a slavilor sud-dunăreni sub stăpânire turcească, se expatriază cu tipar cu tot.

La 1550 îl găsim în cetatea de scaun a Ţării Româneşti, la Târgovişte, lucrând pe timpul lui Mircea Ciobanul (1544-l554). Tipografia lui Dimitrie Liubavici funcţionează la Târgovişte vreo cinci ani, dând la lumină, după câte ştim până acum, patru cărţi slavone: un Molitvenic, un Evangheliar, un Apostol în 1547, care a apărut în două ediţii, una pentru Mircea Ciobanu şi alta pentru Iliaş-vodă al Moldovei, şi un Triod-Penticostar.

Între tovarăşii care ajută pe meşterul sârb în tipărirea textelor slave necesare serviciului divin, se citează în prefeţele sau epilogurile cărţilor: călugărul Moise şi ucenicii săi Oprea şi Petre.