Activitatea literară a stolnicului Constantin Cantacuzino

Prin călătoriile şi studiile sale, stolnicul Constantin Cantacuzino îşi formase o cultură temeinică, pe care i-au recunoscut-o şi preţuit-o toţi cei care au venit în contact cu el: pământeni ori străini.

Epigrafistul şi duhovnicul englez Edmund Chisthull, care a fost oaspetele lui Brâncoveanu, împreună cu lordul Paget, ambasadorul britanic la Constanti-nopol şi care a cunoscut de aproape pe stolnic, ne-a transmis despre el următoarea impresie: „Unchiul domnitorului, Constantin Cantacuzino stolnicul, este un om în vârstă, care a călătorit prin multe ţări ale Europei. Este foarte iniţiat în controversa religioasă a bisericii ţării sale, precum şi în multe ştiinţe profane”.

Un alt contimporan, Gherasim de Alexandria, ne vorbeşte şi el de „întru tot vestitul Constantin, mai denainte marele stolnic, carele cu frumuseţe ai prea înţelepţii şi dumnezeieştii lui înţelepciuni luminează toată politiia”.

Aceeaşi impresie ne-au transmis-o şi cărturarii pământeni contimporani. Fraţii Greceanu, în prefaţa pusă la traducerea Mărgăritarelor lui Ioan Hrisosto-mul, mărturisesc că au avut pentru „nevoinţele” lor ca „îndreptătoriu” pe „prea înţeleptul Constandin Cantacuzino, biv vel stolnic. la ceale mai adânci filozofeşti şi bogosloveşti noknata ce s-au aflat, pre dumnealui, ca pre un epi-stimon şi ştiutoriu, l-am avut lumină şi dezlegare întru toate”.

Stolnicul conducea cancelaria lui Brâncoveanu. Secretarii domneşti stăteau sub ascultarea lui. în această calitate, el intră în corespondenţă cu regele Sobieski, de la care primeşte scrisori; cu Veterani, comandantul armatelor imperiale, şi cu generalul de origine bologneză, contele Marsigli. Corespondenţa stolnicului cu generalul conte, Luigi Ferdinand Marsigli, a fost mai rodnică pentru cultura noastră. Marsigli, după ce studiase la Padova şi trecuse prin diplomaţia veneţiană din Constantinopol, intrase în armata germană, luase parte la campania imperialilor contra turcilor, căzuse în robia paşei din Timişoara, petrecuse, ca rob, legat în lanţuri, luni întregi, într-un bordei bosniac şi, în cele din urmă, răscumpărat cu bani veneţieni, ajunsese general în armata imperială. în această calitate, a luat parte la luptele contra turcilor, a intrat cu generalul Heissler în Bucureşti, a venit de mai multe ori cu solie la curtea lui Brâncoveanu, unde a fost bine primit şi, în aceste împrejurări, a avut desigur prilejul să cunoască de aproape pe stolnicul Cantacuzino, care-şi făcuse cultura în Italia, tot la Padova. între stolnic şi contele Marsigli s-a legat o corespondenţă interesantă privitoare la etnografia, limba şi istoria poporului român.

Ni s-au păstrat chiar răspunsurile stolnicului, care au fost descoperite şi publicate de N. Iorga în 1901, iar, în anii trecuţi, profesorul italian Carlo Taglia-vini a dat peste un dicţionar latino-româno-ungar al contelui Marsigli.

activitatea RELIGIOASĂ. Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut, cum s-a văzut, o largă cultură teologică şi toţi cărturarii şi vlădicii greci, care se abăteau la curtea lui Brâncoveanu, ca pastorul anglican Chisthull, stăteau bucuros de vorbă cu el asupra chestiunilor subtile de dogmatică ortodoxă. La întrebările lui despre chestiunea atât de importantă a predestinării omului, care formează piatra de temelie a calvinismului, şi a altcr chestiuni subsidiare, care deosebesc calvinismul de ortodoxie, marele retor al patriarhiei, Ioan Cariofii, care venise la curtea lui Brâncoveanu, a scris un tratat: TEyxEl_ piSvou 7tepî twcov ărcopicov x«î Mctegov. (Manual despre câteva nedumeriri şi soluiiuni). Deşi acest manual a fost atacat de patriarhul Dosoftei al Ierusalimului, totuşi el a fost tipărit după stăruinţa lui Brâncoveanu, la Snagov, în 1697, de Antim Ivireanu şi a fost tradus apoi în limba română, cu întrebările stolnicului. Stolnicul a tradus apoi din greceşte câteva rugăciuni: „Molitvă cătră Dumnezău Savaoth, foarte de folos scoasă de pe grecie pre limba românească de dumnealui Cantacuzino stolnicul”. în sfârşit, la luminile de grecească şi de cunoştinţe dogmatice ale stolnicului recurgeau traducătorii religioşi ai epocii lui Brâncoveanu, ca bunăoară fraţii Greceanu: „însă la cele mai adânci. noimata pre dumnealui l-am avut lumină ca pre un episti-mon”.

Preocupările principale ale stolnicului s-au îndreptat, cu deosebire, în domeniul geografiei şi al istoriografiei naţionale.

opera geografică a stolnicului. Răspunzând la informaţiile geografice, cerute de contele general Marsigli în 1694, stolnicul Constantin Cantacuzino făcea, în încheiere, următoarea observaţie: „Câteodată, privind mapele acestor provincii, îmi displace să văd că au fost făcute cu mare osteneală şi cheltuială, dar apoi nu cu puţine greşeli, atât în aşezări, cât şi la râuri, la cetăţi şi, ceea ce e mai rău, la nume. Tac despre alte provincii şi regate. O Deus bone, câte greşeli vor fi fiind!”

Mai târziu, scriind regelui Sobieski, care se angaja să atace pe turci pentru a libera creştinătatea subjugată, stolnicul făgăduia să trimeată o hartă mai bunădecât aceea procurată de generalul conte Marsigli. Harta la care lucra stolnicul a apărut imprimată în tipografia Seminarului grec din Padova, prin grija lui Hrisant Notară, în 1700.

Harta stolnicului, în lungime de 132 cm şi în lăţime de 64 cm, cu indicaţiile geografice în greceşte şi latineşte, a fost descoperită în anii din urmă, de consulul D. Dimăncescu, la Londra, în British Museum. Existenţa ei ne era însă cunoscută dintr-o reproducere micşorată – cu traducerea în limba italiană a numelor geografice – adăogată de Del Chiaro la sfârşitul operei sale Istoria delle moderne rivoluzzioni della Valachia, apărută la Veneţia, în 1718.

Harta stolnicului, studiată pe larg de C. C. Giurescu, are sus în colţul din stânga, într-un medalion, portretul lui Constantin Brâncoveanu; alături, legenda în limba greacă; în mijloc, stema ţării: corbul cu crucea în gură şi, în colţul din dreapta, legenda în limba latină. Jos, în colţul din stânga, sunt notate dealurile cu vinuri bune, iar în cel din dreapta semnele grafice întrebuinţate, care sunt cele obişnuite în cartografia timpului. Din legenda hărţii aflăm că ea a fost întocmită după „descrierea şi forma foarte exactă pe care a făcu t-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier stolnicul Constantin Cantacuzino, spre folosul doctorului şi filosofului Ioan Comnen” şi că a fost tipărită pentru întâia oară, cu litere greceşti, de Hrisant Notară, presbiterul şi arhimandritul scaunului patriarhal din Ierusalim.

Ea e dedicată principelui Constantin Brâncoveanu. Harta înseamnă precis: munţii, dealurile şi pădurile, Dunărea cu insulele ei, râurile, bălţile şi lacurile, podgoriile vestite, localităţile cu bogăţii minerale, mănăstiri de călugări şi de maici-73 la număr-frontierele ţării cu cele trei raiale: Turnul-Măgurele, Giurgiu, Brăila; hotarele judeţelor şi, în sfârşit, rămăşiţele arheologice ca: valul lui Traian, podul lui Traian.

Este, precum se vede, o hartă amănunţită, de cel mai mare interes pentru geograf şi pentru istoric. Din harta stolnicului se vede, de exemplu, că hotarele care despărţeau judeţele erau cu totul altele pe vremea lui Brâncoveanu decât cele de azi. Judeţul Mehedinţi se întindea până aproape de Craiova şi cuprindea în sine şi oraşul Calafat. Vlaşca se întindea spre nord, având între altele: mănăstirea Cobia din Dâmboviţa şi Răteştii din Argeş. Harta stolnicului mai notează apoi o serie de oraşe, azi scoborâte în starea de comune rurale (Cerneţii, vechea capitală a judeţului Mehedinţi; Brâncovenii din judeţul Romanaţi; Hodivoaia din Vlaşca etc.); altele, ca oraşul de Floci, de la gura Ialomiţei, distrus în războaiele din secolul al XVIII-lea.

Harta stolnicului a fost folosită în lumea grecească şi cunoscută de geografii Occidentului. Astfel, profesorul lui D. Cantemir, Meletie, ajuns mai târziu mitropolit de Arta, într-un tratat de geografie generală, citează „harta geografică a Valahiei publicată de Constantin stolnicul Cantacuzino”. Şi marele geograf francez D'Anville, într-un memoriu publicat în 1771 în Recueil de l'Academie des inscriptions et Belles Lettres, despre popoarele care locuiesc Dacia lui Traian, se sprijină pe harta stolnicului.

opera istorica. înaintea stolnicului, Miron Costin dăduse câteva note geografice despre Moldova, dar stolnicul este cel dintâi român care ne-a dat o hartă a ţării sale, executată după toate cerinţele ştiinţifice ale timpului şi superioară, din toate punctele de vedere, celor puse în circulaţie de străini.

Stolnicul petrecuse o parte din anii copilăriei sale în Moldova, preocupată pe atunci de problema originii romane. împrejurările vieţii sale îl aduseseră în mai multe rânduri în Moldova, între altele în 1693, când însoţise la Iaşi pe soţia lui Brâncoveanu şi pe domniţa Măria, fiica lui Brâncoveanu, care se căsătorea atunci cu domnul Moldovei, Constantin Duca. Cu prilejul acestei nunţi, care a durat trei săptămâni, stolnicul a venit în contact şi cu Nicolae Costin, cumnatul mirelui.

În aceste călătorii ale sale în Moldova, Constantin Cantacuzino a dat peste cronica lui Grigore Ureche, în compilaţia lui Simion Dascălul, şi indignat şi el, ca toţi contimporanii săi din Moldova, a urzit, ca să restabilească, pe temeiuri adevărate, trecutul, o Istoria a Ţării Rumâneşti, întru care să coprinde numele ei cel dintâiu, şi cine au fost lăcuitorii alunce, şi apoi cine a mai descălicat şi a stăpânit până la vremile de acum, cum s-au tras şi stă.

După o introducere, în care arată dificultăţile pe care le întâmpină în reconstituirea evenimentelor istorice, introducere care cuprinde o judicioasă critică a izvoarelor istorice utilizate (letopiseţele: încurcate; povestirile oamenilor bătrâni variază; cântecele bătrâneşti: făcute pentru laudă; hrisoavele interne: împrăştiate), el trece la primul capitol, tratând despre „numele acestei ţări din vechime, cum îi era şi cine o stăpânia”.

Cu o informaţie bogată, el vorbeşte aci despre geţi şi daci, despre luptele dacilor cu romanii şi despre izbânzile lor sub regele Boerebista.

Capitolul al II-lea, despre „Traian Ulpie” şi luptele lui cu dacii, este mai bine informat decât capitolul respectiv din cronica lui Miron Costin. Pe când Miron Costin confundă cele două războaie ale lui Traian cu dacii într-unui singur, pe care-l aşază în Dobrogea, stolnicul Constantin Cantacuzino, care utilizează izvoare bizantine necunoscute lui Miron Costin, reconstituie războaiele dacice mai precis şi cu amănunte interesante pentru cititorii vremii sale.

Povesteşte urcarea lui Traian pe tronul Romei, amintind anecdota că acesta ar fi spus pretorului, când i-a predat sabia: „pentru mine slujeşte-o până dreptele (cele drepte) fac, iară nedireptele de voi face, împotriva mea tu o întoarce”. Arată apoi faptele mari pe care le-a săvârşit pentru slavă şi prin care şi-a întrecut înaintaşii. Pomeneşte de „drumurile mari de piatră”, de „şanţurile groaznice”, şi se opreşte mirat, ca şi Miron Costin, asupra troianului: „şanţuri groaznice trăgea, pe unde mergea şi umbla, precum şi până astăzi se văd şi la noi aici în ţară, cărora încă troianuri le zicem, rămânând de atuncea den om în om acel nume, carele se trage şi până astăzi.; acesta este adevărul; că de oştirea acelui mare împărat, Traian Ulpie, sunt ridicate acestea; şi nu numai aici, ci şi printr-alte ţări aşa au făcut, cum s-au zis, pentru ca să rămâie neamului omenesc pomenirea de mari şi puternice faptele lui.”

Trece apoi la războaiele lui Traian cu dacii, oprindu-se puţin asupra lui Decebal (Decheval), „foarte om viteaz şi meşter la ale războaielor. care cu mare putere s-au ridicat şi 16 ani năprestan cu o împărăţie mare şi puternică ca aceea a romanilor şi-a măsurat puterile”. Spre deosebire de Miron Costin, care confundă cele două războaie ale lui Traian într-unui singur şi strămută începutul războiului în Dobrogea, stolnicul se dovedeşte a fi mai bine şi mai bogat informat. El reconstituie, după Zonara, primul război dacic, care a fost aşa de crâncen, încât Decebal, văzând că Traian se apropie de scaunul împărăţiei lui, a cerut pacea prin soli, făgăduind să predea armele, muniţiile şi meşterii care-i zideau cetăţile. El însuşi a venit înaintea împăratului şi, plecându-se până la pământ, s-a închinat. Traian a făgăduit pacea şi s-a întors în Italia, ducând cu el solii lui Decebal, pe care, înfăţişându-i în senatul roman, „acolo – zice stolnicul – armele şi-au lepădat şi mâinile strângându-şi în chipul robilor, mult şi cu multe cuvinte s-au rugat”. Astfel s-a încheiat pacea.

Dar „Decheval” nu se putea odihni şi, în dorinţa de a-şi răpune vrăjmaşul, a trimis pe ascuns oameni, care să se prefacă în Roma că sunt fugari din Dacia; să se apropie de Traian, pe care-l ştia foarte popular, şi să-l omoare. Pretinşii fugari sunt însă prinşi şi planurile lui „Decheval” descoperite. Aceasta – continuă stolnicul – a dezlănţuit al doilea război. Romanii, care nu îngăduiau să le stea împotrivă nici un neam văjmaş sau supus, au hotărât să pună capăt puterii dacilor, precum sfărâmaseră puterea Cartaginei, a Numanţiei, a Ela-dei. Traian „cu toată romana putere-i s-a ridicat”, şi „venind până la marginile

Dunării, din jos de Cladova”, a durat pod de piatră peste Dunăre, „această mare minune şi mare lucru. aiavea semn de nespusă putere”. Şi stolnicul avusese prilejul să privească de aproape ruinele podului, poate pentru întâiaşi dată, în acelaşi timp în care şi Miron Costin scruta „prin apa limpede a Dunării, pragurile podului”, adică în 1664, dată la care cei doi istorici ai începuturilor neamului însoţeau pe domnii lor în campania turcească din Ardeal, spre Uivar. Constantin Cantacuzino, care ne spune şi el că până astăzi şi dincoace de Dunăre şi dincolo se văd „marginile şi începăturile cum au fost”, iar „când scade apa la mijloc”, ies la iveală „şi alte colţuri, ca nişte picioare de zid”, se opreşte aci ca să ne descrie, după Tzetzes – Ioan Ţeţu – şi mai ales după Dion, construcţia şi dimensiunea podului. Aminteşte şi de o inscripţie, aflătoare în Ardeal şi adusă probabil din rămăşiţele podului, cu următorul cuprins: „Providenţa lui August, adevăratul pontifex. Puterea romană, ce nu se supune sub jug, iată că răpeşte şi Dunărea”.

Pe acest pod, Traian a trecut Dunărea şi a pornit război crâncen. Decebal, biruit, „a fugit, trăgându-se spre scaunul crăiei lui”, către „Beligradul Ardealului”, crede greşit stolnicul, căci Sarmisegetuza nu era unde e azi Alba-Iulia, ci era în părţile Hunedoarei. Armata romană, trecând Carpaţii, a dat foc pretutindeni şi a sfărâmat oştirile dacilor. Decebal însuşi, ne spune Cantacuzino, după unii, a fost prins şi omorât, după alţii, „şi-a făcut singur moarte, ca să nu cază de viu în mâna vrăjmaşilor săi”.

După distrugerea puterii dacice şi moartea lui Decebal, Traian a pus mâna pe marea bogăţie a regelui dac, care se afla ascunsă, o parte, „în cămările palatelor lui”, iar o altă parte, „scule de aur şi argint şi alte scule ce ştia că de apă nu se strică”, într-o grotă, pardosită cu lespezi, peste care abătuse albia unui râu.

Traian, supunând astfel desăvârşit toată Dacia, ca să curme orice putinţă de răzvrătire şi să o întocmească, „au poruncit – zice stolnicul – de p rin prejururile biruinţelor sale, de au adus romani lăcuitori de i-au aşezat aici, şi dintr-a sa oaste au lăsat câţi au trebuit de a-i lăsa, ca să se aşeze aici, rămâind lăcuitori acestor ţări, carii şi până astăzi să trag”.„Traian – spune el mai departe – au aşezat lăcuitorii romani în Dachia, cum toţi istoricii adeverează, şi aievea şi până astăzi în Ardeal, în multe locuri să văd în pietre scrise epigra-mata şi altele în numele lui, cum şi la Cluj.” în capitolul următor, „De Dachia pe scurt aicea iară voi mai arăta, cum zic că au fost de mare şi cu ce părţi s-au hotărât”, stolnicul fixează – după „Filip Cloverie gheograful” – hotarele Daciei: la sud până la Dunăre, unde se înv ecina cu Misia; la apus cu „apa ce se cheamă Patisul (Tisa); la nord cu Cârpa ţii şi Prutul şi la răsărit, spune el, corectându-şi sursa, până la Nistru sau chiar Nipru.

Al IV-lea capitol urmăreşte soarta Daciei după cucerirea romană: „După ce au aşezat Traian pre romani în Dachia, cum s-au ţinut şi până când tot aşa au stătut”. El povesteşte cum Traian, după ce a adus colonişti în ţara cucerită şi a aşezat cârmuire nouă, s-a întors la Roma şi de acolo a pornit „în părţile Răsăritului”; a supus pe armeni şi pe părţi şi s-a îndreptat împotriva evreilor, care s e răsculaseră. Pe drum însă s-a îmbolnăvit de idropizie şi a murit – şi aici e mai bine informat decât Miron Costin – la Chilichia. După moartea lui Traian, urmaşul său, Adrian, continuă lupta împotriva evreilor, până la nimicire. Stolnicul, pierzându-se aci în digresii, se opreşte îndelung, pentru a povesti amănunţit lupta contra iudeilor. întorcându-se, după un ocol cam mare, la subiectul său, Constantin Cantacuzino ne spune mai departe că romanii, aduşi în Dacia, au rămas ascultători împărăţiei romane, dar că în curgerea vremurilor, li s-a pierdut urma. „într-aceea curgere de ani până când iar s-au mai descoperit numele acelor lăcuitori de aici, ce să vor fi făcut şi ce să vor fi întâmplat nu ştiu, că nici scris, nici pomenit de alţii nu aflu”. Mai târziu însă, locuitorii vechii Dacii apar în istorie cu numele de vlahi, şi al V-lea capitol al operei sale este consacrat explicării acestui nume: „Vlahii, de unde să zic vlahi, sau alt nume, iar mai vârtos aşa, căruia scriitorii cum le-au plăcut puindu-le nume, – şi mai ales de unde se trag ei”/ în acest capitol, stolnicul expune mai întâi părerile istoricului de origine italiană de la curtea lui Matei Corvin, Anton Bonfiniu, şi anume: că valahii se numesc astfel sau după numele comandantului roman Flacus, care cel dintâi a venit pe meleagurile dacilor, părere emisă de papa Pius al II-lea – Aeneas Sylvius Piccolomini – sau că numele vlahi le-a rămas de la numele fiicei lui Diocleţian, măritată cu Ioan, cârmuitorul Daciei de atunci; sau, în sfârşit, părerea la care se opreşte mai mult Bonfiniu: că numele valahilor vine de la grecescul pdM,co (= a arunca cu săgeata), fiindcă sunt buni arcaşi. Expunând mai departe părerile lui Carion şi Martin Cromer, se opreşte pe larg – ca şi Miron Costin – la Laurenţiu Toppeltin din Mediaş, „Sas deamintrelea, iar om învăţat şi destul umblat, carele nu de mult s-au pus a scrie, însă pre scurt într-o cărticea. latineşte.”

El se uneşte cu Toppeltin, când acesta combate părerea lui Ioan Zamoiski, după care coloniştii romani, aduşi de Traian în Dacia, au fost ridicaţi cu toţii de Galian şi aşezaţi în Misia, Tracia şi Elada, spre a păzi acolo fruntariile imperiului împotriva invaziei goţilor şi că valahii de azi sunt urmaşii vechilor daci, care învăţaseră limba latină din convieţuirea cu romanii şi la care s-au adăogat cu timpul şi alţi „varvari”, adunaţi în locurile părăsite de romani. Pentru a înlătura această părere – menţionează stolnicul – Toppeltin aduse ca dovadă numele etnic al românilor: „Până astăzi vedem şi auzim, zice Toppeltin. că de întrebăm pe un valah: ce eşti? el răspunde: rumân, adicăte: roman; ce numai au stricat puţin cuvântul: din roman, zic rumân, iar acelaşi cuvânt este”. Dar acest argument nu-i pare destul de temeinic istoricului român, „pentru că – observă el – vedem şi auzim astăzi pe greci aşa răspunzând: când îl întrebi ce este? el răspunde: romeos, adecă roman, şi mare osebire este între grec şi între roman. Ci numai şi ei fiind supuşi mai pe urmă romanilor, romani vrea să se cheme şi ei.” Această observare îi dă prilej să deschidă o lungă paranteză despre cultura strălucită a vechii Elade, aşa de strălucită, că înşişi romanii îşi trimiteau copiii să înveţe în şcolile greceşti; asupra decăderii grecilor; asupra stăruinţii lor în păstrarea dogmelor ortodoxe, cu toată apăsarea turcească, şi încheie această digresie – poate cu sufletul cuprins de pietate la amintirea tatălui său – cu aceste cuvinte: „Fie dar milă şi grijă şi de ei acelui Hristos Dumnezeului nostru, întru carele nesmintit credem, şi pentru al căruia nume nespuse rele şi grele trag şi pat ei şi toţi câţi sunt supuşi varvarei turceştii puteri.”

Reluând firul discuţiei, stolnicul aduce, în sprijinul ideii de continuitate a elementului roman în Dacia, o serie de argumente care şi astăzi stau în picioare, şi anume:

1. Nu este de crezut, argumentează el, că a putut împăratul Galian să ridice aşa lesne „cu totul atâta sumă şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pe aceste locuri” de mai bine de 200 ani. Oameni întemeiaţi, cu gospodării întinse, nu şi-ar fi putut părăsi aşa de uşor rosturile lor de acasă.

Argumentul acesta al stolnicului, scos din bunul simţ şi din intuiţia vieţii, n-a apărut niciodată mai clar ca în lumina zilelor de azi, când, în uriaşa încleştare în care sunt prinse atâtea popoare, tehnica războiului a ajuns la o perfecţiune pe care cu câteva decenii în urmă n-o bănuia nimeni: tancuri şi care blindate, branduri, avioane în picaj, cetăţi zburătoare, bombe robot. Zeci şi zeci de mii de tone de bombe explozive şi incendiare cad necontenit asupra marilor capitale, asupra oraşelor şi satelor; cartiere întregi sunt prefăcute în ruine sau cenuşă – şi cu toate acestea populaţiile nu-şi părăsesc total locuinţele. Cum erau dar dacoromânii să-şi părăsească în masă căminurile şi ţarinile şi să treacă peste Dunăre pentru ca să facă loc hoardelor de invazie, care veneau călare şi se războiau cu arcul? Şi aceasta când autohtonii aveau la îndemână pădurile nesfârşite şi masivul prăpăstios şi împădurit al munţilor Carpaţi şi al celor Apuseni, cu atâtea piscuri greu de străbătut, cu atâtea văi prăpăstioase, cu atâtea peşteri adânci şi ascunzişuri prielnice!

2. Nu este posibil ca o împărăţie, aşa de întinsă ca aceea a romanilor, să fie redusă pentru apărarea ei, la ostaşii lăsaţi pentru paza Daciei. „Au doară – se întreabă el – cu aceşti romani numai ce era aici, vrea acel împărat, măcar şi alţii ca el. să-şi ţie împărăţia şi să-şi păzească ţinuturile?”

3. Cârmuitorii statelor întemeiate în vechea Dacie nu s-ar fi învoit uşor să-şi lase stăpânirile, pentru a se duce în locuri necunoscute. Dimpotrivă, într-o vreme în care autoritatea romană la Dunăre slăbise, normal ar fi fost ca ei să nu plece, ci să rămână singuri stăpânitori. „Au nu mai lesne era şi acelora atunci oblăduitori acestor locuri să nu asculte, decât moştenirile lor înţelinate de atâţia ani să le lase şi să meargă de a să aşeza printr-alte locuri mai aspre şi mai seci?”

4. Şi, în sfârşit, „nicăiri urme de ale acelora romani ce au fost în Dachia, ca să fie fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu este; că de ar fi undevaşi în Elada, şi astăzi, au limba, au alte semne de ale romanilor s-ar vedea şi s-ar cunoaşte, cum şi în Ardeal, şi pe aici, şi pe unde au fost aceea, până acum aievea sunt”.

Totuşi stolnicul admite că împăratul Galian şi alţi împăraţi au ridicat, pentru apărarea imperiului, ostaşi şi din Dacia. Scoborâtorii acestora sunt, după el, cuţovlahii „cari să tind în lung de lângă Ianina Ipirului până spre Arbănaşi, lângă Elbasan”, unde „şi până astăzi se află, păzindu-şi limba şi obiceiurile”. Ei înşişi îşi zic „vlahos, adică rumân; şi locurile lor unde lăcuiesc le zic Vlahia, iar ţării aceştia ei îi zic Vlahia cea mare”.

El ţine apoi de rău, în câteva pagini următoare, pe greci, fiindcă râd de cuţovlahi, şi încheie explicând cu umor această pornire a lor: „pentru că văzând şi ei pre toată altă lume râzând de dânşii şi batjocorindu-i, au stătut şi au obosit şi prin gunoaiele lor, ca cocoşii râcâind, părându-le că au mai rămas cevaşi vlagă şi de ei”.

Dar, spune el mai departe, nu numai grecii tăgăduiesc că românii se trag din ostaşii aduşi de Traian în Dacia, ci şi alte popoare. Şi aduce ca dovadă pasajul din cronica lui Grigore Ureche, interpolată de Simion Dascălul, privitoare la „ijderenia moldovenilor” din hoţii trimişi de împăratul Râmului, craiului Laslau, în lupta acestuia cu tătarii. El se ridică hotărât, ca şi cronicarii moldoveni, împotriva acestei basne, care nu poate avea nici un temei istoric. Căci se întreabă: Ce împărat a putut fi acela, la care s-a dus Laslau craiul şi „care nici un tâlhar, nici un fur” să nu omoare? Şi câţi ani au împărăţit el, ca să strângă atâta tâlhărime, cât să facă oaste cu ea? Şi cum pot tâlharii şi furii să întocmească stăpâniri şi să întemeieze state, care să dureze sute de ani? „Ci dar – încheie el răfuiala cu Simion Dascălul – să-l lăsăm la ghinda (pe Simion Dascălul) cum parimia de arapi este.” în ultimele două capitole, stolnicul urmăreşte soarta coloniştilor romani rămaşi în Dacia, care în cursul veacurilor s-au amestecat cu dacii şi cu alte neamuri, i-au asimilat şi au format un singur popor. Trece apoi la invazia hunilor, pe care îi consideră ca strămoşii ungurilor, pentru ca să explice împrejurările în care o jumătate din neamul românesc a ajuns sub stăpânire ungurească. Scrierea se încheie cu căderea Panoniei sub huni şi cu portretul lui Atila.

Opera stolnicului nu are într-adevăr acea căldură comunicativă, acel ton familiar, care înfrăţeşte sufletul boierului cărturar cu al cititorului necunoscut: „Puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască şi mai slobode veacuri.”, pe care l-am subliniat în opera lui M.ron Costin.

Opera stolnicului nu are nici acel caracter – aş putea zice de popularizarepe care-l are scrierea lui Miron Costin. Cronicarul moldovean, ridicân-du-se împotriva basnei lui Simion Dascălul, pentru a trezi în sufletul contimporanilor săi interesul în jurul începuturilor glorioase ale neamului, avusese nevoie de două capitole iniţiale: unul în care să-şi lămurească cititorii în ce parte de lume se află Italia din care a venit Traian, altul în care să scoată în relief mărimea şi puterea împărăţiei romane. în tot cursul expunerii, cronicarul moldovean se ţine la nivelul cititorilor săi, mergând direct, fără ocoluri, către ţinta pe care o urmăreşte. Opera lui este mai unitară. Stolnicul, preocupat mai adânc de problema originii şi a continuităţii romane în Dacia, intră de-a dreptul în miezul chestiunii. De altă parte, mulţimea şi varietatea problemelor ce-i răsar în calea expunerii îl silesc să se piardă adesea în digresii şi detalii, care nu se încheagă unitar în opera lui. în schimb însă, stolnicul, care-şi făcuse studiile în Padova, unde găsise atmosfera de cultură a marilor umanişti ai Italiei, are un orizont de privire cu mult mai larg decât Miron Costin. Bun cunoscător al limbii şi culturii greceşti – pe care o deprinsese de copil în casa părintească – el utilizează izvoare greceşti şi bizantine ce-i fuseseră inaccesibile lui Miron Costin, precum: istoricul şi geograful Strabo (66 a Chr. – 24 p. Chr.), istoricii bizantini Procopie din veacul al Vl-lea, Zonaras şi Ioan Tzetzes din secolul al XH-lea. Cultura latină pe care şi-o desăvârşise în mediul universitar din Padova îi dăduse putinţa să cunoască nu numai scriitorii latini, care se ocupaseră de Traian şi cucerirea Daciei, dar şi umaniştii şi istoricii Occidentului, care au scris în limba latină despre originea poporului şi despre lucrurile noastre, ca Fia vio Biondo (1392-H63), secretar al multor principi italieni şi ai curţii papale; umanistul ungur de origine română, Nicolae Olahus (1493-l568), înrudit cu Huniade; istoricul german Ioan Şleidanus (Ioan Philippi din Schleide, 1506-l556); istoricul italian Filippo Buonaccorsi (1437-l470)-profesorul copiilor lui Casimir al IV, regele Poloniei – care a scris o carte despre Atila; istoricii unguri Simon de Keza, sec. XIII, Abraham Bakschay, sec. XVI, Ioan Sambucus, de origină franceză ş.a. şi în sfârşit chiar mapele geografice, răspândite atunci în Occident, ca ale geografului german Philip Cluverius (1580-l623) sau atlasul geografilor olandezi Blau (tatăl şi fiul), apărute pe la jumătatea secolului al XVII-lea, fără să mai socotim izvoarele pe care le avusese la îndemână Miron Costin.

Confruntând izvoare aşa de multe şi de variate pentru a stoarce din ele adevărul, stolnicul se comportă ca un istoric modern, căci el indică şi discută contradicţia izvoarelor şi are grijă să indice precis sursa de unde împrumută ştirea: „Martin Cromer, carele de ijderenia şi de lucrurile leşilor şi de viaţa crailor lor istoreşte într-a 12 carte a lui, unde şi viaţa lui Cazimir craiu cel mare scrie. Lorenţu Toppeltin de Mediiaş, sas de amintrilea. într-o cărticea ce-i zice letineşte Origines et occasus Transyivanorum, care cărticea. o au tipărit la Lionul – Lyon – de Franţa, la anul 1667. Acolea dară, într-aceia (capitol) ale Ardealului şi lăcuitorilor lui cine sunt şi câte neamuri sunt. zice: vlahii, zic unii. Mihail Reţie Neapolitanul în cartea lui de-ntâi ce scrie de craii ungureşti. Gulielmu Blau în Theatrum orbis terrarum.” cu ajutorul atâtor izvoare, pe care are grije să le citeze precis, el vede mai limpede chestiunea originii romane şi nu cade în greşelile de date şi amănunte în care căzuse Miron Costin. Nimeni până la el nu a văzut şi nu a expus aşa de clar problema obâr-şiei romane şi a unităţii neamului, în tot complexul ei. Iată ce sintetic rezumă el însuşi, rezultatul cercetărilor sale: „Iară noi într-alt chip de ai noştri de toţi, câţi sunt rumâni, ţinem, şi credem adeverindu-ne din mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici, şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iar noi rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, din cari Ulpie Traian i-au aşezat aici, în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut. Şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici, şi din-tr-acelora rămăşiţă să trag până astăzi rumânii aceştia. însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ci şi den Ardeal, cari încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte se află şi au această limbă 1, măcar fie şi cevaşi osebită în neşte cuvinte, din amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iar tot unii sunt. Ci dar pe aceştia cum zic, tot rumâni îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au isvorâtjşi cură.”

Prin această largă înţelegere a problemei, prin erudiţia lui vastă, prin întrebuinţarea critică a izvoarelor, prin claritatea planului, prin fraza lui încărcată şi meşteşugit întoarsă, dar plină de miez, stolnicul Constantin Cantacuzino se ridică deasupra contimporanilor săi şi se apropie de Dimitrie Cantemir. Este, se poate spune, un istoric în sensul modern al cuvântului.

1 El se gândeşte aci la românii macedoneni, despre care vorbise înainte pe larg.

Bibliografie

I. Opera. Ediţii: Cronica stolnicului Constantin Cantacuzino a fost publicată pentru întâia dată deGeorge Ioanid în colecţia intitulată; Istoria Moldo-României. Manu-crise vechi de limba română găsite în Sf. Mănăstiri Cozia şi Şerbăneşti, Bucureşti, 1858, voi. I, P- 297 – 376, sub titlul: Fragmentu dintr-o cronică pre scurtu a românilor (căreia îi lipsesc câteva pagini de la început). Textul publicat de Ioanid a fost reprodus de M iha ii Kogălniceanu în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, ediţia a Ii-a din 1872- 1873 (cu caractere latine), voi. I, p. 85- 126. Acelaşi text, atribuit însă, după părerea lui Haşdeu şi Picot (vezi mai jos), lui Nicolae Milescu, a fost republicat în colecţia şcolară „Autorii vechi şi contemporani”, sub titlul: Spătarul N. Milescu, Cronica pe scurt a românilor, Bucureşti, Socec, 1894. în 1884, V. A. Ureche semnalează un alt manuscris „prescris de Grigorie ierodiaconul din episcopia Râmnicului cu cheltuiala monahului Rafail”, la 1781. Acest manuscris a păstrat şi titlul exact al operei: Istoria Ţării Româneşti dintru început. în 1901, N. Iorga, atribuind cronica stolnicului Constantin Cantacuzino, publică textul operei, întregit cu predoslovia şi începutul primului capitol, după ediţiile precedente şi după manuscrisele 446 şi 1267 din Biblioteca Academiei Române. Nu i-au fost însă accesibile: ms. semnalat de V. A. Ureche, precum şi un altul care se afla atunci la Muzeul Naţional. Ediţia lui Iorga poartă titlul Operele lui Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1901. în introducere, Iorga ne dă următoarele amănunte asupra raportului dintre texte şi asupra întocmirii ediţiei: „Păstrând ca bază ediţiile precedente, am întrebuinţat pentru stabilirea unui text mai bun şi mai complet, cele două manuscripte ale Academiei, care sunt uneori inferioare fiecare în parte. Variante erau la tot pasul, dar de acele variante care nu arată altceva decât libertăţile ce-şi luau obişnuit la noi copiştii, schimbând după plac ordinea cuvintelor în frază. înlăturând şi aici orice pedanterie nefolositoare, am căutat numai să dau textul aşa cum aveam simţul că a trebuit să-l scrie stolnicul şi cu o ortografie care să reproducă pe aceea cerută în epoca lui”. Ediţia ne înfăţişează deci un text reconstituit. Tehnica ediţiilor nu mai recomandă astăzi reconstituirea textelor (vezi pentru aceasta şi J o s e p h B e d i e r, în Remania, LIV, 1928, p. 356). Ediţia lui N. Iorga cuprinde următoarele texte: 1. Istoria Ţării Româneşti, întru care să coprinde numele ei cel dintâiu şi cine au fost lăcuitorii atunci, şi apoi cine au mai descălicat, şi apoi cine o au stăpânit până şi în vremile de acum, cum s-au tras şi stă. 2. Carnetul de studii al lui Constantin stolnicul Cantacuzino, păstrat în Biblioteca Academiei Române. 3. Testamentul lui Dona Pepano, tradus de Constantin Cantacuzino, semnalat lui Iorga de Iuliu Tuducescu, funcţionar la Biblioteca Academiei Române. 4. Cronologia tabelară, care însă nu se mai poate atribui stolnicului (v. Al. Vasilescu în Revista istorică română, 11, 1932, pp. 367-381). 5. Răspunsul lui Constantin Cantacuzino stolnicul la întrebările generalului Marsigli, după ms. Marsigli 57 al Bibliotecii Universităţii din Bologna. Primul capitol al Istoriei Ţării Româneşti dintru început fusese publicat de N. Iorga mai înainte în Cronicele muntene, Analele Acad. Rom., s. II, tom. XXI, mem. secţ. ist., 1899, p. 454 – 460. O ultimă ediţie a cronicii, după o versiune mai completă, păstrată în ms. nr. 3443 din Biblioteca Academiei Române au dat N. Cartojan şi Dan Simonescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, Craiova, 1944, Scrisul românesc, în colecţia „Clasicii români comentaţi”.

Problema paternităţii cronicii. Ioanid publicase „cronica pe scurt”, dând-o ca o operă anonimă, cum dealtfel se şi găseşte în manuscrise. în 1872, Haşdeu, într-un articol publicat în Columna lui Traian, III (1872), p. 274, a atribuit opera spătarului N. Milescu. Opinia lui Haşdeu a fost primită de Emile Picot în N'otice biographijue sur Nicolas Spătar Milescu, Paris, 1883, p. 10 şi 18. Pe numele lui Milescu opera a fost republicată în ediţia şcolară amintită mai sus. Aron Densuşianu, în Istoria limbei şi literaturei române, ed. I, Iaşi, 1885, p. 171, nu admite părerea lui Haşdeu, ci se raliază la o veche opinie a lui Klein (din răspunsul la notele critice ale lui Eder), admiţând ca autor al cronicii pe mitropolitul Teodosie Vestemianul al Ungrovlahiei, care era ardelean de origine şi care, mai înainte de a ajunge mitropolit, fusese călugăr la mănăstirea Cozia, unde se găsise manuscrisul lui Ioanid. Mai aproape de adevăr, Mihail Kogălniceanu, în Cronicele României, ed. a Ii-a, 1872, voi. I, p. 85 şi urm., atribuie opera „unui român de peste Olt”. V. A. Ureche, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an. II, 188-4, p. 65-82, şi G a s t e r, în Istoria literaturii rămâne, publicată în limba germană în Grundriss der romanischen Philologie al lui Grober, II, partea 3-a, 1898, p. 293, înşiră părerile predecesorilor săi, fără să aleagă niciuna. în 1899, N. I o r g a, pentru întâia dată, într-un studiu publicat în Analele Academiei Române, seria II, tom. XXI: Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, p. 78-94, atribuie opera stolnicului Constantin Cantacuzino (în acelaşi memoriu şi corespondenţa stolnicului cu Marsigli). Părerea lui N. Iorga este admisă azi de toţi istoricii literari. Amintim aci şi studiul lui A 1. T. Dumitrescu, Contribuţiuni la istoriografia românească veche, publicat în Lui Ion Biar.it, Amintire din partea foştilor şi actualilor funcţionari ai Academiei Române la împlinirea a şasezu i de ani, Bucureşti, 1916, p. 227 – 263. în acest articol, Al. T. Dumitrescu atribuie Istoria Ţăiii Româneşti dintru început lui Daniil Panonianul, fostul mitropolit al Ardealului.

Celelalte opere. Despre opera lui Ioan Karyophylles 'EyjcsvypiSioo, itepi tivcdv drcopifv X<xi Xixszwv fjrEpisEeToio-soJi; %aăjuPePaiâjoetog dvayxaiwv tivâm Tfjc, 'Exxto<; 8oYH<rtasv (Manual despre câteva nedumiriri şi soluţiuni sau despre cercetarea şi confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericei), Snagov, 1697, vezi I. B i a n u şi N. H o d o ş, Bibliografia românească veche, tom. I, p. 349 – 350.

Traducerea românească, sub titlul: întrebări şi răspunsuri ale blagorodnicului dum. Constantin Cantacozino, fratele răposatului Şărban voevod Cantacozino. şi ale celui dintru dascăli învăţat şi cuvântător Ioan Careofil, se găseşte în colecţia de manuscrise a Academiei Române, nr. 458 şi fond. Gaster, cota nr. 56. Despre relaţiile lui Cariofil cu ţările noastre şi cu stolnicul Cantacuzino, despre condamnarea lui ca eretic (1691) şi despre străduinţele lui Brânco-veanu de a-l reabilita, despre viaţa şi opera lui v. D. R u s s o, Studii istorice-greco-române, opere postume, I, p. 183- 191. Pentru combaterea cărţii lui Cariofil, patriarhul Dositei a publicat la Iaşi, în 169-4, doi ani după moartea lui Cariofil: 'EyxsipiSiou x«Ta 'toâvooo toO Kapvo(puM,r) (Manual împotriva lui Ioan Cariofil).

Rugăciunea stolnicului Const. Cantacuzino, publicată în Acatistul de la Râmnic, 16>J, şi reprodusă în Molitvenice (v. I. B i a n u şi D. S i m o n e s c u, Bibi. rom. veche, t. IV, p. 57, 58, 68, 207), a fost republicată în Revista istorică, XXV, 1939, p. 57-60 de George B. Popescu după un molitvenic. Harta stolnicului a fost reprodusă întâi de Del Chiaro ca anexă la cartea lui, şi de Al. Procopovici în Ion Neculce, Cronica, voi. I (anexele de la sfârşit), în colecţia „Clasicii români comentaţi”, Scrisul rom., Craiova, 1941, ed. II. Originalul hărţii se află la British Museum. O copie în Biblioteca Academiei Române (secţia stampelor). O notă asupra ei la N. Iorga, Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri, XLVII (1927- 1928), p.50şi67-68. Reprodusă recent cu studiu de C. C. Giu-r e s c u, Harta stolnicului Const. Cantacuzino, în Revista istorică română, XIII (1942), p. 1 – 27.

II. Biografia. Lămuriri despre stolnicul Constantin Cantacuzino se găsesc în prefaţa pusă de N. Iorga în fruntea volumului Operele stolnicului Constantino Cantacuzino (vezi mai sus); în N. Iorga: Documente privitoare la familia Cantacuzini, scoase în cea mai mare parte din arhiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, Bucureşti, 1902. Preţioase informaţiuni biografice, date de un contimporan, se găsesc la Anton Măria Del Chiaro: Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia., apărută la Veneţia, în 1718; o traducere românească a acestei opere ne-a dat-o S. Cristian: Revoluţiile Valahiei, Iaşi, Viaţa românească, 1929, cu deosebire cap. VI şi urm. Alte ştiri contemporane se găsesc la Radu Greceanu, Viaţa lui Co-standin-vodă Brâncoveanu, ed. Ştefan Greceanu, Bucureşti, 1906, în Cronica anonimă, în cronica lui Radu Popescu şi în continuarea din 1714, vezi mai sus, p. 447 – 460, şi la D. Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brânccvenilor din Ţara Muntenească, tom. V (ed. Societăţii Academice Române), Bucureşti, 1883, p. 1 – 44. Alte ştiri în Documentele Hurmuzaki, îndeosebi voi. XIV. N. I o r g a, Testamentele domniţei Elina Cantacuzino, în Anal. Acad. Rom., s. III, XVI (1934-l935), p. 93-l01. N. I o r g a, Documentele privitoare la familia Cantacuzenilor, şi D. R u s s o, Studii istorice greco-române, opere postume, cf. indicele în voi. II.

Despre mediul universitar în care şi-a făcut cultura la Padova stolnicul Constantin Cantacuzino, a se vedea şi Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana în România, p. 167-l95, precum şi precizările aduse de N. Io r g a în Istoria învăţămâtitului românesc, Bucureşti, 1928, p. 36 şi urm.; P. V. H a n e ş, Convorbiri literare, 1933, p. 17 – 34 Ramiro Ortiz şi N. C a r t o ] a n, Lo Stolnic Cantacuzino. Un grande erudito romeno a Padova, Bucarest, 1943.

Pentru dependenţa presupusă stolnicului de Miron Costin, G. P a s c u, Influenţa cronicarilor moldoveni asupra celor munteni din sec. al XVII-lea: Constantin Cantacuzino, în Arhiva (XXIX), 1922, p. 195 – 206. Argumentele nu sunt convingătoare.

Despre contele Luigi Ferdinando Marsigli se găsesc ştiri preţioase într-o autobiografie a lui: Autobiografia di Luigi Ferdinando Marsigli, publicată „a cura di Emilio Lovarini”, Bologna, N. Zanichelli, 1930. Din această autobiografie, ştirile ce ne privesc pe noi au fost extrase şi publicate ded-l. Al. Dem. Marcu în închinarea lui N. lor ga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931. Dicţionarul contelui Marsigli a fost publicat de Dr. Cari o T a-gliavini în II „Lexicon Marsilianum”. Dizionario latino-rumeno-ungherese del sec. XVII. Studio filologico e testo, în colecţia Academiei Române, Bucureşti, 1930.