Stolnicul Constantin Cantacuzino

Personalitatea cea mai de seamă, care a ilustrat epoca aşa de strălucită a lui Brâncoveanu, a fost unchiul său din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino. Stolnicul a fost nu numai inspiratorul politicii, condusă cu atâta prudenţă, dar şi sfetnicul preţios pe tărâmul vieţii culturale. A fost un scriitor de largă şi profundă cultură, care prin erudiţia lui poate fi aşezat alături de Dimitrie Cantemir.

Stolnicul Constantin Cantacuzino era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino, scoborâtor din împăraţii bizantini şi stabilit în Muntenia în prima jumătate a veacului al XVII-lea.

Postelnicul Constantin Cantacuzino, după sugrumarea tatălui său la Constantinopol, din porunca sultanului Selim I, fugise cu toată familia în insula Creta, stăpânită atunci de veneţieni. Acolo, familia, dobândind cu vremea iertarea de la Poartă, se întoarce la Ţarigrad şi de acolo, cei cinci fraţi, împăr-ţindu-şi averea părintească, se despărţiră şi se risipiră în lume. Unul din ei rămase în Constantinopol; doi – Toma şi Iordache, protectorii lui Miron Costin – s-au aşezat în Moldova, iar Constantin a venit în Muntenia, unde, pe vremea lui Matei Basarab, ajunge postelnic mare şi se căsătoreşte cu Elina, fata fostului domn Radu Şerban Basarab. Din această căsătorie s-au născut şase băieţi şi şase fete, care toţi şi toate fură căsătoriţi cu cei mai de seamă reprezentanţi şi reprezentante ale feoierimii pământene.

Stolnicul Constantin Cantacuzino s-a născut pe la 1650 şi este al treilea dintre cei şase băieţi. E probabil că primele cunoştinţe le-a dobândit de la un dascăl grec, pe care familia îl ţinea în casă pentru instrucţia copiilor. Copilăria lui, petrecută în mijlocul urii desfăşurată de luptele dintre partidele boiereşti, a fost turburată de zbuciumul familiei. Avea abia vreo 9 ani, când furtuna începu să se dezlănţuie asupra neamului său.

Am expus mai sus peripeţiile dramatice ale intrigilor şi prigoanei îndreptate împotriva Cantacuzenilor care au dus la omorârea postelnicului.

După sugrumarea postelnicului în mănăstirea Snagov, familia, temându-se ca nu cumva, în atmosfera urilor şi a luptelor dezlănţuite, să fie primejduită şi soarta stolnicului, hotărî să-l depărteze de ţară, trimiţându-l pentru desăvârşi-rea studiilor în capitala Imperiului Otoman.

În primăvara anului 1665, stolnicul pleca din Bucureşti, cu alaiul care ducea ploconul haraciului cuvenit Porţii şi, la 12 martie, soseşte în Adria-nopol – „Odrii”, cum notează el în carnetul său de student, care, din fericire, ni s-a păstrat. După o scurtă călătorie în Constantinopol, tânărul Cantacuzino începu „tare spudia cărţii”, cu dascălul Chir Dionisie, un călugăr din metohul Ierusalimului. Dar tânărul spudeu n-a avut parte să se bucure multă vreme de luminile povăţuitorului său, căci Dionisie, ducându-se la Ţarigrad, este prins de moartea care-l păştea din urmă (la 12 mai 1666). Rămas fără dascăl, Constantin Cantacuzino pleacă atunci la Constantinopol. îl găsim pe lângă capuche-haia ţării, Lascarache Roset. Probabil cu sfatul acestuia, el îşi găseşte, la sfârşitul lui octomvrie, un nou povăţuitor, în ieromonahul Gherasim Cretanul, un mare cărturar, care, ales mai târziu mitropolit al Filadelfiei, a fost superiorul bisericii grecilor din Veneţia de la 1680-l685. învăţăturile la acest nou profesor se termină însă curând. La 10 ianuarie, stolnicul pleca să-şi desăvârşească instrucţia spre ţărmurile de lumină ale Italiei, la Padova.

Padova fusese în tot cursul Evului Mediu şi în timpul Renaşterii cetatea luminii, „scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura, cum era într-o vreme Athina”, spune Miron Costin. Renumele ei şi profesori ca Piccolomini, Cremonini, Pompanazzi, Gulielmini, Galeo Galilei (1610), atrăgeau studenţi – cum atrage azi Parisul-din toate colţurile Europei: din Franţa, din Germania, din Ungaria, din Polonia, din limanurile greceşti. Acolo, studenţii, împărţiţi în corporaţii zgomotoase, ascultau prelegeri savante, găseau biblioteci bogate cu nenumărate cărţi rare, anticari cu manuscrise preţioase şi, afară de acestea, dădeau peste o viaţă vioaie, veselă, zburdalnică, cu serbări fastuoase, cu jocuri cavalereşti, cu reprezentări teatrale, cu baluri mascate în zilele de carnaval.

Spre acest liman de lumină şi tinereţe pleca, în ianuarie 1667, cel care avea să ajungă mai târziu sfetnicul cel mai preţuit al lui Constantin Brânco-veanu şi cea mai de seamă personalitate a culturii româneşti din a doua jumătate a veacului al XVII-lea. O întâmplare fericită ne-a păstrat, după trecere de atâta vreme, jurnalul de călătorie al tânărului vlăstar al boierimii româneşti.

Din el aflăm că a pornit din Constantinopol cu un caic până la insula Halelii, unde s-a îmbarcat pe corabia „Madona del Rozario” sau „Corona Aurea”. Căpitanul corăbiei, Bernard Martinenco, strecurându-se cu băgare de seamă printre insulele ionice, de teama piraţilor, îşi aduce călătorii după o luna la „prânzul mic” —pe o „zi frumoasă”, marţi 19 fevruarie, în limanurile Veneţiei —, unde după ce făcu obişnuita carantină, „contumaţie”, cum zice stolnicul, debarcă abia la 13 martie pe uscat.

Strălucirea Veneţiei, cu palatele ei de marmoră, cu piaţa San Marco, cu galerele aurite care soseau din largul mării, cu gondolele zvelte care lunecau pe canalele verzi, de la un palat la altul, trebuie să fi făcut o impresie puternică asupra tânărului boier român, căci el rămase două luni în cetatea lagunelor, vizitând palatele şi monumentele de artă. E păcat că în carnetul lui de note este aşa de laconic şi nu ne comunică nimic din aceste impresii; abia dacă aflăm dintr-o notă prizărită că a vizitat palatul Dogilor, „palatul Veneţiei”, cum îi zice el, din care însemnează doar inscripţiile latineşti: „Scris este în casa ce sade prinţipul cu alalţi mari, în podina casei, întâi cum intri pre uşa ceea ce stă în faţă: « Robur imperii ». Mai mergând puţin este: « Nunquam derelicta», şi iar, la mijlocul casei: «Reipubllcae fundamentum», iar în fundul casei aceasta: « Gubernatores libertatis »„.

Mentorul său, pe timpul cât a stat în Italia, a fost Pana Pepano, unul din grecii levantini stabiliţi în Veneţia, dar care avea legături şi rudenii în Ţara Românească. Un Dona Pepano, stabilit în Muntenia, lăsă mai târziu, în sept. 1677, un testament, tradus în româneşte de însuşi stolnicul Const. Cantacuzino, „din mare prietenie şi iubire”, prin care dăruia o parte din averea sa mănăstirii de pe Mostiştea, zidită de el. în aprilie. Pana Pepano îl conduse la Padova, împreună cu un camarad de studii, Necula al lui Bubuli. Aci, tânărul Constantin Cantacuzino se instala cu pensiune completă, în casa unui preot catolic, Alvisio Florio, plătind câte 15 galbeni pe lună. După un an se mută însă în casa unei oarecare Verginia Romano.

Se puse cu toată stăruinţa pe carte, luând lecţii în particular de la profesori distinşi. începu – după cum are grijă să noteze în carnetul lui – „cu ajutorul prea sfinţitului şi puternicului Dumnezeu”, şi „cu toată a mea mică putere omenească”, să înveţe cu dascălul Antonio dell-Acqua, „Academicul”, care locuia în aceeaşi casă cu el; trecu apoi la Arsenio Kaludi, profesor şi rector al colegiului grecesc, zis şi cotunian, întemeiat pentru bursierii greci. Acest Kaludi avea legături şi cu ţările noastre, căci la 1661 închinase un Pros-chinatar domnului Moldovei.

Cercetările recente ale colegului Ramiro Ortiz, în arhiva universităţii, aruncă acum mai multă lumină peste ceilalţi profesori ai stolnicului. „Luminatul şi mult ştiutul Albanie Albanes”, profesor de logică la Universitate „in terţio loco”, răsplătit în 1667, când stolnicul se afla acolo, cu un salariu de 180 fiorini. Era, ne spune un contimporan, „foarte elocvent în prelegerile sale, adânc cunoscător al lui Aristotel şi de o memorie prodigioasă, obişnuit să reproducă toate textele filosofului din memorie, spre admiraţia auditorilor săi”. Pentru reputaţia pe care şi-o crease, a fost distins de Republica Veneţiei cu titlul de comes – comite – eques D(ivi) Mărci – cavaler al sf. Marcupatronul republicii. în 1681, a fost ridicat ca profesor „in primo loco” şi ajunsese, în 1681, la o frumoasă răsplată materială pentru vremea aceea, de 700 sute fiorini anual (stipendiul se plătea „ad personam”). în 1715, s-a îmbolnăvit de o boală grea şi era adus la universitate cu lectica. A murit în 1717, fiind înlocuit cu Ion Cigala. De la Albanius Albanesius, Constantin Cantacuzino învaţă logica, psihologia şi fizica. în sfârşit, ultimul profesor menţionat în caietul de studii al stolnicului, „Bonovici”, adică Valeriano Bonvi-cino, care pe vremea aceea era plătit cu 360 de fiorini de la universitate, era într-adevăr profesor de filosofie extraordinară la gimnaziul paterin. El completă învăţătura tânărului român cu lecţii de matematică, geometria lui Euclid şi astronomie, sau, cum notează el în carnet: „matematica. adecă den partea matematecii gheometna, care sunt studiile Iu Efclid, şi dent'altă parte sfera care să fie armularis, care este a ţoaţei lumi”.

Notele lui de studii menţionează şi o listă a cărţilor pe care le cumpărase. Erau, alături de gramaticile şi dicţionarele de şcoală, operele clasicilor: Homer (Iliada şi Odiseea), Aristotel, Lucian, Virgiliu, Horaţiu, Terenţiu, Marţial, Valeriu, Maxim Quintus Curtius, logica de Cesar Cremonini, pe lângă unele cărţi care făceau atunci senzaţie, ca: Istoria dogilor veneţieni.

În anul 1668, după ce petrecuse trei ani şi jumătate de studii printre străini. Constantin Cantacuzino se întorcea prin Viena în ţară, aducând cu el din Veneţia, unde întâlnise pe Grigore Ghica, scrisorile în care acesta destăinuia pe boierii care urziseră uciderea tatălui său. Cu acestea el se înfăţişă, alături de mama şi de fraţii săi, în divanul lui Antonie-vodă şi astfel izbutiră să reabiliteze amintirea tatălui lor şi să obţină condamnarea lui Stroe Leurdeanu vornicul. în cele din urmă, fu călugărit.

Dar zilele senine nu durară mult, căci, venind în a doua domnie Grigore-vodă (1672-'1674), porni din nou urgia împotriva familiei Cantacuzino. între înteţători era şi Stroe Leurdeanu, care fugise din mănăstire şi ieşise în întâmpinarea domnului la Adrianopol. Fraţii Cantacuzino, afară de Şerban, atunci pribeag, fură prinşi, închişi şi osândiţi să fie bătuţi la tălpi în fiecare zi. O săptămână încheiată primiră astfel o sută de lovituri cu vergi lungi şi verzi. Constantin, care era un tânăr de vreo 18-l9 ani, înduioşat de suferinţele fratelui său mai mic şi mai plăpând, se rugă să i se dea lui loviturile destinate fratelui, ceea ce se şi făcu. Constantin rabdă cu stoicisim bătaia> fără să scoată un geamăt, fără să verse o lacrimă. Acest act de mărinimie şi de demnitate a mişcat adânc pe contimporanii săi şi Del Chiaro îl culegea, mulţi ani mai târziu, de la boierii care fuseseră martori la această scenă.

Din urgia lui Ghica, scapă prin mijlocirea fratelui său. Şerban. Acesta ajunsese la Constantinopol şi izbutise să trimită în Bucureşti un agă turc, cu porunca de a fi puşi în libertate fraţii Cantacuzino. Scăpat din ghearele domnului. Constantin pribegi tocmai în Creta, spre a se feri de intrigile aceluia, care pusese la bătaie, pe capul lui, 200 de pungi.

După mazilirea lui Grigore Ghica, Constantin fu rechemat în ţară de Duca-vodă şi trimis într-o misiune, dar în 1676, oprit în drumul spre Mărgineni, unde trebuia să se întâlnească cu ceilalţi fraţi, la praznicul pe care familia îl dădea săracilor de Sf. Nicolae, fu arestat şi închis la Cocăreşti, dar liberat în curând.

Furtuna dezlănţuită împotriva familiei Cantacuzino se potoli abia în 1678, cu urcarea pe tron a lui Şerban Cantacuzino. în domnia fratelui său, stolnicul, ocupând locul de frunte în divanul ţării, găsi şi liniştea şi răgazul necesar ca să se ocupe cu studiul şi să dea ajutorul preţios fraţilor Greceanu la traducerea Bibliei.

Punctul culminant al activităţii sale politice îl atinge însă stolnicul în timpul domniei nepotului său de soră, Constantin Brâncoveanu.

Del Chiaro ne spune că, după moartea lui Şerban Cantacuzino, poporul a început să aclame pe străzile Bucureştilor pe stolnicul Constantin Cantacuzino, dar acesta, temându-se să nu atragă asupra lui şi a ţării urgia Porţii, a refuzat cu hotărâre, cedând locul nepotului său de soră. Stolnicul a rămas însă până la sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, sfetnicul lui cel mai preţios. „Principele Brâncoveanu acorda Cantacuzinilor – spune Del Chiaro – cele mai de seamă demnităţi şi păstra un respect deosebit pentru cei doi unchi ai săi, Constantin şi Mihail, fraţii lui Şerban.”

Un cronicar contimporan ne încredinţează că „de multe ori şi noi am auzit pre Constantin-vodă zicând: că eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cât de dumnealui, tata Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-meu, şi altele ca acestea”.

Această afecţiune deosebită pe care domnul o păstra unchiului său era desigur crescută şi prin stima pentru cultura lui întinsă şi pentru larga experienţă de lucruri şi de oameni, dobândită în călătoriile aceluia prin Occident.

Stolnicul avea în familia lui Brâncoveanu un rol aşa de important, încât el ţinea locul tatălui, în împrejurările în care acesta nu putea fi de faţă. Astfel, în toamna anului 1712, când fiica lui Brâncoveanu, Măria, lua în căsătorie pe domnul Moldovei, Duca-vodă, învăţatul stolnic conduse pe tânăra mireasă şi pe mama ei, doamna Marica, la Iaşi, „unde boierimea a două ţări nuntiră cu mari pohvăli şi podoabe şi cu feluri de feluri de muzice şi cu pehlivanii de mare mirare.”

Şi în afacerile politice, stolnicul e sfetnicul cel mai preţios şi omul de încredere al domnului. Del Chiaro ne încredinţează că secretarii lui Brâncoveanu „erau puşi sub ordinele lui Constantin Cantacuzino, care dirija toată corespondenţa”.

Un epigrafist englez, care îndeplinea misiunea de duhovnic al companiei engleze din Smirna şi care însoţea pe ambasadorul Angliei, în drumul spre Londra, ne spune şi el despre stolnic că „este foarte priceput în politică. Domnitorul ascultă de poveţele sale, care sunt totdeauna izvorâte din grija cinstei şi a interesului ţării”.

În vremurile de mare cumpănă, care cereau multă perspicacitate, stolnicul era omul pe care se sprijinea Brâncoveanu. în 1691, cândgeneralul Heissler intrase cu catanele în ţară, misiunea delicată, care cerea multă discreţie şi multă abilitate, de a aduce pe tătari împotriva nemţilor, fu încredinţată lui Constantin Cantacuzino. Prin mijlocirea acestuia, Brâncoveanu se afla în corespondenţă cu Sobieski, regele Poloniei, şi cu comandanţii oştirilor imperiale: cu Veterani şi cu contele bolognez, general Marsigli, un erudit, care, pe iângă informaţii politice, cerea de la stolnic şi lămuriri istorice privitoare la Ţările Româneşti.

Din nenorocire, relaţiile dintre domn şi unchiul său se răciră cu timpul. Contimporanii acuză pe stolnic şi pe fraţii săi, că ei, care cunoşteau secretele cancelariei domneşti, ar fi adus la cunoştinţa Porţii legăturile cu creştinii şi ar fi urzit căderea lui Brâncoveanu, venită pe neaşteptate, ca un trăsnet.

Din documentele timpului nu vedem clar până la ce punct această învinuire, pusă în circulaţie de duşmanii Cantacuzenilor, este întemeiată. Poate cândva, arhivele din Constantinopol să arunce mai multă lumină asupra acestei ă lămurească dacă bunăoară N. Mavrocordat, care era pretendent la scaunul principatelor române şi care a acreditat în Muntenia zvonul despre vinovăţia stolnicului1, a avut sau nu şi el vreun amestec în detronarea lui Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino. Din documentele publicate, însă, până acum se vede că iţele intrigilor împotriva lui Brâncoveanu fuseseră ţesute peste hotare.

Încă din 1710, ambasadorul francez la Varşovia, Polignac, înştiinţa pe rege că „se spune din Viena că în hârtiile generalului Veterani s-au găsit probe de corespondenţă pe care o întreţinea de mult cu Hospodarul Valahiei şi că au fost trimise ordine tătarilor ca să-l prinză”.

La 24 ianuarie 1711, Des Alleurs, ambasadorul Franţei la Constantino-pol, într-un raport trimis regelui său, înştiinţează că un trimis al lui Rakotzi, baronul Talaba, care fusese în Moscova, adusese Porţii veşti că Brâncoveanu, ca şi domnul Moldovei, intraseră în legături cu Petru cel Mare şi stăruiau de acesta să deschidă lupta împotriva turcilor, pentru a-i elibera de stăpânirea păgână şi că ei se ofereau să-i dea ajutor. Totodată, el sfătuia pe turci să nu se încreadă nici în Brâncoveanu, nici în Cantacuzino. întrebat de marele vizir, ce crezământ se poate da baronului Talaba, ambasadorul francez care-l prezentase răspunse că este desăvârşit de cinstit, „parfaitement honete'% şi că merită toată încrederea. Lupta de la Stănileşti, cu trecerea lui D. Can-temir de partea lui Petru cel Mare, cu fuga lui Toma Cantacuzino în tabăra rusească, au pecetluit definitiv soarta lui Brâncoveanu.

Era în săptămâna Patimilor, când domnul se pregătea să serbeze, după datina străbună, Pastile. Un capegiu împărătesc, ales de marele vizir într-adins dintre prietenii lui Brâncoveanu, fu trimis la Bucureşti. Primit la curte în marea sală de audienţe, turcul, după ce refuză invitaţia domnului de a se aşeza pe scaun, scoate o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umărul domnului, strigând: „mazil”. Brâncoveanu, surprins, încercă să protesteze şi vroind să se aşeze pe scaun, turcul îl împinse cu brutalitate, zicându-i că locul lui nu mai este pe tron.

Fură chemaţi boierii şi mitropolitul, şi, în auzul lor, se citi firmanul prin care Brâncoveanu fu declarat, cu toată familia lui, hain. Apoi domnul şi ai săi fură conduşi şi închişi în apartamentele palatului. Trei zile mai târziu, boierii şi mitropolitul fură adunaţi ca să aleagă un nou domn, în prezenţa capegiului. Acesta, întrebând cine este marele spătar Ştefan Cantacuzino, puse mâna pe umărul lui şi-l declară domn. Astfel, fiul solnicului ajunse domn în locul vărului său.

Del Chiaro, povestind aceste evenimente, relatează o scenă într-adevăr dramatică. Pe când Brâncoveanu, detronat, stătea sub pază, în apartamentele sale, cu toţi ai săi, zbătându-se în prada unor gânduri triste, „încât – spune florentinul – plângeau de compătimirea lor şi persoanele care, din curiozitate, intraseră în odăile lor”, în sala cea mare a palatului, Ştefan, fiul stolnicului,

1 Cf. cronica lui Radu Popescu, în Magazin istoric pentru Dacia, IV, p. 37. Radu Popescu acuză pe stolnic că a mărturisit unui capegiu venit să mazilească pe fiul său, că el, stolnicul, ar fi otrăvit pe fraţii săi: Şerban şi Iordache spătarul şi că el ar fi dat pe Brâncoveanu în mâna turcilor, când 1-a văzut „că se alcătuieşte cu muscalii”. Capegiul le-a „spus vezirului şi altor meghistani, de le-au auzit mulţi oameni de credinţă, mai vârtos Ianache dragomanul, fratele măriei-sale lui Nicolae-vodă, carele ajungând mai pe urmă şi domn. aicea în ţară, au mărturisit către toţi boierii cum au auzit pe acel capegiu.” urcat pe tronul de catifea roşie, în sunetul muzicilor şi în bubuitul tunurilor, primea omagiul de închinare al boierilor, cu sărutul mâinii.

După ce primi omagiile boierilor, Ştefan Cantacuzino trecu în apartamentele vărului şi naşului său, unde, cu o falsă modestie, îi spuse că a rămas surprins de neaşteptata şi nedorita lui întronare şi îşi exprimă părerea de rău pentru cele întâmplate, lăudând calităţile domnului al cărui loc îl lua.

Secretarul de limbi occidentale al lui Brâncoveanu, care a fost martor la această întrevedere, ne spune că noul domn stătea în picioare, pe când Brâncoveanu, care stătea cu cuca în cap, îi răspunse cu politeţea lui obişnuită că e mai bine că domnia a fost încredinţată lui, decât unui străin.

Când, a doua zi, în Vinerea Mare, pe înnoptate, pe la ceasurile 9, porni din palat alaiul care ducea spre drumurile morţii pe Brâncoveanu, cu doamna, cu cei patru feciori, cu ginerii şi soţia celui mai vârstnic dintre copii, Ştefan Cantacuzino îi conduse cu capul descoperit până la caretă. Pe scara palatului, Brâncoveanu, cuprins de îndoieli şi presimţiri, îi spuse aceste fatidice cuvinte: „Finule Ştefane, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă, sunt rodul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar ei sa se păzească de mâna grozavă şi răzbunătoare a lui Dumnezeu.”

Şi judecata divină n-a întârziat.

Ştefan Cantacuzino, care avea planuri mari – ne încredinţează Del Chiaro, care a continuat să funcţioneze şi mai departe ca secretar domnesc – se ducea cel puţin o dată pe săptămână la tatăl său, stolnicul Cantacuzino* cu care se sfătuia până la miezul nopţii. Sub inspiraţia tatălui, el continuă politica de apropiere faţă de creştini, dar aceasta îi fu fatală, căci duşmanii îl pândeau din umbră şi pe el.

Pe pragul de a începe războiul cu veneţienii pentru Moreea, turcii trimit un capegiu, care soseşte în Bucureşti, la 21 ianuarie, fără ca agenţii din Constan-tinopol ai domnului să fi prins de veste. Crezând că turcul a venit pentru luarea tributului, domnul chemă în grabă pe cumnatul său, Radu Dudescu, marele spătar, şi pe marele vistiernic şi le porunci să pregătească suma haraciului. A doua zi de dimineaţă, turcul se înfăţişează la curte şi predă domnului un firman împărătesc. Domnul ia firmanul şi – potrivit protocolului vremii – îl sărută, îl duce la frunte şi apoi îl trece lui divan-efendi, ca să-) citească. Firmanul aducea la cunoştinţa ţării că Ştefan Cantacuzino, care a domnit îndeajuns, este înlocuit cu Nicolae Mavrocordat. în acelaşi timp, se poruncea principelui Ştefan Cantacuzino să se ducă la Constantinopol, unde va trăi în tihnă, din mila măriei sale sultanul. Domnul, neînţelegând motivele mazilirii sale, pleacă chiar în ziua următoare, după amiază. Bătrânul stolnic, hotă-rât să împărtăşească soarta fiului său, îl însoţeşte pe drum, împreună cu nenorocita doamnă şi cu cei doi copii ai domnului.

La Constantinopol se îngăduie expatriaţilor să locuiască în palatul domnesc, care era proprietatea ţării. Aci, vin să-i vadă prieteni creştini şi turci, care se întrec să le făgăduiască sprijinul lor şi să le reaprindă nădejdea redo-bândirii tronului. Dar duşmanii nu dormeau. Vrăjmaşii neîmpăcaţi din ţară interceptaseră scrisorile domnului către generalul comandant al Transilvaniei, şi cum aceste scrisori nu conţineau destule capete de vinovăţie, ei ticluiră o traducere grecească cu adaose agravante. Această scrisoare fu fatală. Domnul mazil şi bătrânul său tată fură închişi la Başbachiculi; de acolo conduşi în carcerele de la Bostangi-Başi, unde, în ziua de 7 iunie – duminica Sf. Treimi – la ora 4 din noapte, fură spânzuraţi. Capetele lor tăiate, golite şi umplute cu câlţi, fură trimise spre încredinţare marelui vizir, care se afla atunci la Adrianopol.

Astfel se încheie o pagină sumbră, de patimi, de ură şi de sânge, din istoria Munteniei.