Compilaţii şi cronici de partid pe vremea lui Şerban Cantacuzino

Istoriografia munteană înfăţişează probleme tot aşa de grele – dacă nu mai grele – ca istoriografia moldovenească. în vicisitudinile prin care a trecut viaţa de cultură a Ţării Româneşti, originalele vechilor cronici s-au pierdut şi n-au răzbătut până la noi decât copii târzii, imperfecte, pline de lacune şi fără nume de autori.

Dar ceea ce complică şi mai mult lucrurile şi îngreunează cercetările este faptul că aceste cronici nu ni s-au păstrat ca individualităţi de sine stătătoare, independente, ci în compilaţii legate una de alta în corpuri de cronici, fără să se vadă totdeauna clar distincţia între ele.

vechile anale pământene. Am arătat mai sus (p. 141) că, înainte de a se începe în Ţara Românească marile compilaţii de cronici din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, trebuie să fi existat letopiseţe pământene, care însă nu ni s-au păstrat – sau cel puţin nu s-au găsit până acum în forma lor primitivă. Compilaţia lui Radu Popescu face, precum s-a văzut, deseori aluzie la aceste anale naţionale în termeni care nu dă loc la îndoială, ca de pildă vorbind de Vladislav vodă, „de carele nici o istorie nu se află scrisă de cinevaş, fără cât zice că au perit de sabie în Târşor, iar nu scrie, în război, de au avut cu cineva, sau de vreun vrăjmaş al lui, sau de nescareva oameni de ai casei lui. ci numai zice că au perit de sabie în Târşor. După aceasta se cunoaşte ce fel ie oameni au fost rumânii noştri care nici un lucru deplin n-au scris! Zice aceasta că au făcut bisearica din Târşor care se şi veade.” La aceste anale pământene – probabil, şi nu la compilaţiile contimporane – face aluzie şi stolnicul Constantin Cantacuzino, în răspunsurile sale la întrebările generalului conte Fernando Marsigli şi în catalogul domnilor Valahiei pe care i-l trimite în anexă: „Natali di questo Negro (Legendarul Negru vodă), negl'annali di Valacchia non şi fa mentione” (Naşterea acestui Negru, în analele Valahiei, nu se face menţiune); sau pomenind victoria lui Mircea cel Mare împotriva turcilor-„come gl'annali valachi narrano”1.

1 Nu putem accepta ultima părere a regretatului N. Iorga, după care Stoica Ludescu ar fi utilizat pentru primii domni „vechile notiţe de pomelnice pe care le avea la îndemână sau care i se încredinţaseră de patroni” (Istoria Ut. rcm., I, ed. a 11-a, revăzută şi larg întregită, Bucureşti, 1925, p. 357), pentru că pomelnicele nu cuprindeau şi anii de domnie ai voieân a doua jumătate a secolului alXVII-lea aceste anale pământene au fost adunate, înnodate şi prelucrate într-un corp complet de cronică, cuprinzând istoria completă a Principatului muntean, de doi compilatori, care, după toate probabilităţile, sunt: Stoica Ludescu şi Radu Popescu. Aceştia au adăugat evenimentele contemporane la care ei au fost martori.

Pentru partea contemporană însă nici Stoica Ludescu, nici Radu Popescu nu s-au ridicat la nivelul înalt al istoriografiei la care se ridicaseră cronicarii moldoveni. Aceştia, pornind de la concepţia pragmatică a istoriei – historia magistra vitae – pe care o cunoscuseră în colegiile iezuite ale Poloniei, din sursele clasicităţii latine şi din cele mai bune modele ale istoriografiei regatului vecin, se străduiseră să confrunte ştirile pentru a reconstitui adevărul istoric: „ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate”, cum zicea Ureche.

Stoica Ludescu şi Radu Popescu trăiesc într-una din epocile cele mai turburi ale istoriei muntene, epocă de dezbinări adânci în pătura conducătoare, de patimi care clocoteau în adânc şi care mocnesc până în epoca lui Brânco-veânu. Este o epocă nenorocită, care se încheie cu prăbuşirea domniilor pământene şi cu instaurarea epocii fanariote. Boierimea era împărţită în două partide vrăjmaşe care se urau de moarte: partida Cantacuzenilor şi partida Bălenilor. Postelnicul Constantin Cantacuzino, boier de seamă la curtea lui Matei Basarab, căsătorit cu fiica domnului Şerban Basarab, domniţa Elina, a avut şapte băieţi şi cinci fete. Băieţii primiseră în casa părintească o instrucţie aleasă; Şerban a ajuns domn, Iordache era un cărturar, care a ajutat la traducerea sfintelor scripturi, stolnicul Const. Cantacuzino s-a dus până la Padova ca să-şi desăvârşească cultura, Matei, care avea înclinări artistice, era ctitor de mănăstiri frumoase – ca cea de la Sinaia – ceilalţi, Drăghici şi Toma, au luat parte activă în viaţa politică. Fetele s-au căsătorit cu reprezentanţii de frunte ai boierimii pământene: Stanca, căsătorită cu Papa Brâncoveanu, este mama viitorului domnitor. Era firesc ca această înrădăcinare a Cantacuzenilor în viaţa publică a ţării şi ascensiunea lor politică să nu fie pe placul celor ce simţeau că influenţa lor este stânjenită. Aceştia s-au grupat într-un partid, condus de marele logofăt Ivaşcu Băleanu, vornicul Stroe Leurdeanu şi vistierul Hrizea – tatăl lui Radu Popescu.

În toiul luptei de intrigi ţesute cu dibăcie, de asasinate crude şi de răzbunări sângeroase – trageri în ţeapă, aruncări în ocna părăsită, spânzurări în poarta casei – şi-au scris cronica Stoica Ludescu, care era logofătul familiei Cantacuzino, şi Radu Popescu, un exponent de frunte al partidei adverse. Patimile trăiesc prea adânc în sufletul cronicarilor ca să se poată desface de ele. în povestirile lor, evenimentele sunt prea calde de pasiunea care alterează adevărul.

Preludiul luptelor dintre cele două grupări a fost strangularea postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca domnului Grigoraşco Ghica. înainte de a intra în analiza compilaţiilor lui Stoica Ludescu şi Radu Popescu, vom căuta să descurcăm iţele acestei drame după un izvor literar contemporan.

vozilor („Mihai-vodă au domnit ani 19”; „Dan-vodă au domnit ani 23”) şi încă mai puţin sfârşitul lor tragic („Dan-vodă. l-au ucis Şuşman-vodă, domnul sârbilor, când era cursul anilor 6864” (1356), sau războaiele purtate de domni, ctitoriile lor etc.