Povestea de jale despre moartea postelnicului C. Cantacuzino

Moartea tragică a postelnicului Constantin Cantacuzino – care a deschis o eră de lupte sângeroase între partidele boiereşti – a fost povestită pe larg mai întâi într-o poemă în versuri greceşti, tipărită la Veneţia, „de un prea bun şi scump prieten” al postelnicului. Poema grecească s-a răspândit în ţară şi a fost cunoscută şi de Stoica Ludescu, care o utilizează. Mai târziu, în domnia lui Constantin Brâncoveanu, logofătul Radu Greceanu, cronicarul domnesc, a tradus-o în versuri româneşti, închinând-o „prea cinstitei jupânesei Stancăi Cantacuzino”, fiica postelnicului şi mama domnitorului. Traducerea românească s-a tipărit înainte de 1699 – data morţii doamnei Stanca. Până acum nu s-a găsit însă nici un exemplar nici din originalul grecesc, nici din traducerea românească tipărită. Dar o copie manuscrisă de pe traducerea românească a lui Radu Greceanu, făcută de Dumitru logofătul, fiul lui Anastase Sufragiul, la 4 februarie 1735, se păstrează actualmente în Biblioteca Centrală din Blaj. Ea a fost semnalată de Şt. Manciulea în catalogul Bibliotecii şi publicată apoi de d. Emil Vârtosu. Această versiune românească, alcătuită din stihuri rimate de câte 15 silabe, poartă titlul: Poveste de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a Prea cinstitului Costandin Cantacuzino, marelui Postelnic al Ţării Româneşti, şi începe, ca în threnosurile greceşti, cu o încercare de a capta compătimirea şi indignarea cititorilor pentru marea nedreptate săvârşită:

Pămmtule şi ceriule, stealele şi tu, lună, Boiari striini şi rudelor, s-ascultaţi dimpreună împăraţii şi prinţipii şi toată politia, De la mare pân la mic, să vedeţi istoriia, Pentru ca să vă minunaţi de marea strâmbătatea.

Şi toată ticăloasa Ţara această Rumânească

Cu toate mănăstirile împreună să jălească

Pre Costandin Postialnicul, pre Cantacozinescul, Pre marele acela omu şi prea înţeleptul!

Firul dramei se începe de la Mihnea-vodă, „scârba pustietăţii”, care a închis 16 boieri mari, „şi într-o noapte i-au omorât şi casele li-au stins” şi care 1-a silit pe postelnic să pribegească, cu toată casa lui, în Moldova, la fraţii săi. Acolo, „în casa lor, şapte luni şezut-au, cu totul slăviţi”. în răstimp, Mihnea, grămădind asupra lui la Constantinopol pâri de viclenie, căptuşite cu pungi de aur, postelnicul este cerut cu mari ameninţări de sultan şi marele vizir de la domnul Moldovei. Neavând încotro, postelnicul pleacă la drum, lăsându-şi familia în Moldova. A luat cu sine numai pe nepotul său de frate, pe Dumitraşco, care, rămas orfan, „sărac, lipsit, nenorocit”, din „mahala de la Fener (Fanar), tocma de lângă mare”, se aciuase în casa postelnicului, unde fusese primit cu cinste.

Autorul se opreşte aci pentru a face portretul nepotului, care avea să joace un rol sinistru în uciderea unchiului. „Era desfrânat şi fără de ruşine” când a intrat în casa postelnicului, şi totuşi acesta îl iubea „ca pe un fiu” şi „să nevoia cu învăţături, ca să-l înveţe minte”. Silindu-se „să-l scoată la cinste”, „1-a curtenit la Constantin-vodă şi 1-a rânduit la cămara domnească”.

Dar aci şi-a dat în petic, căci „arapul, cu spălatul nu poate să să albească”. „Necuraţii şi curvării şi multe furtişaguri” l-au silit pe domn să-l gonească. Dar postelnicul a intervenit, „i-au scos capul dan moarte”, „şi iarăş, ca pre un fecior, de pururea îl iubea”.

Cu acest nepot, Cantacuzino pleacă la drum şi, ajungând la Ţarigrad, au intrat, noaptea, în casa dragomanului „Panaiotoc”, „care ajutor creştinilor pururea să arăta”. „Ca la un bun prieten, la el au năzuit”. Acesta îl primeşte cu cuvinte de îmbărbătare, îl ţine ascuns în casa sa până domoleşte mânia vizirului şi apoi îl prezintă vizirului. Postelnicul izbuteşte să câştige prietenia turcului, care nu primeşte pungile lui Mihnea, „iar de la el mai puţintel, mai şi de jumătate”. Mihnea-vodă este mazilit, iar Constantin Cantacuzino izbuteşte să aşeze în domnie pe Ghica-vodă. Dar acesta nu poate rămânea multă vreme pe scaunul ţării, fiindcă, neputând plăti haraciul, este mazilit, în acel timp, Constantin Postelnicul, aflându-se la Poartă, şi-a dat toată truda ca să aşeze în scaun, în locul domnului mazilit, pe fiul acestuia, pe Grigore, care însă avea să-i fie fatal:

Ci pre Grigorie au pohtit, de i s-au dat domnia, Pre acesta ce l-au omorât, pentru prietenia, Aşa fac şi năpârcile mumănile-şi omoară.

Că atunci el de ar hi lipsit, n-ar hi luat domnie, Xici tată-său n-ar hi scăpat atunci den puşcărie.

Intraţi în ţară, postelnicul a povăţuit cu înţelepciune pe noul domn până şi-a întemeiat bine domnia şi apoi s-a retras la satele lui, unde „cu lunile sădea”, căci „iubea pustiul ca şi o turturea”.

        — Eu, zice, am bătrânit, ce mai voi eu în lume?

Că părticiaoa ce mi-au fost, eu mi-am luat din lume!

Nu-mi trebuiaşte boierie, nici să fiu la Curte, Feciorii mei că vor sluji domnului, la Curte.

Eu să-mi păzesc bisearica şi să mă pocăiescu

Şi să-mi postescu sufletul, de moarte să gândescu!

Între acestea domnul pleacă cu ostile la Uivar (azi Ocna-Mureşului). Nepotul postelnicului, Dumitraşco vistiernicul, rămas ispravnic al scaunului, cuprins de lăcomie, aruncă biruri şi năpăşti pe bieţii creştini, trimiţând bani nenumăraţi la Ţarigrad. Bătrânul, cuprins de îngrijorare, se duce la el şi-l ia de scurt:

        — Bre, Dumitraşco, ce lucrezi? Bre strânge-ţi mintea-n cap, Şi socoteşte cea de apoi ce-ţi va veni la cap!

Că tu ştii ţara aceasta, că mulţi ca tine-au pus.

Şi Dumnezeu pre cei ce sunt răi la bine nu i-au dus!

Dumitraşco, turburat, dându-şi seama de calea cea rea pe care a apucat şi temându-se ca nu cumva slujitorii să se plângă postelnicului şi acesta să vădească domnului ce „a lucrat acest câine turbat” şi să-l lipsească de prilejul de a-şi strânge avuţie, se hotărăşte să se cotorosească de bătrân. El scrie atunci domnului că postelnicul îi este vrăjmaş, că nu lasă săracii să plătească dăjdiile şi seamănă zvonul: „că-n locul lui Grigorie, pre Şărban au făcut” domn. înspăimântă şi pe doamnă, sfătuind-o să fugă la turci „dăcindea” (dincolo), că „bătrânul Costandin cu rumânii s-au unit şi au făcut răscoala”. Doamna, crezându-l, scrie soţului. Acesta se porneşte cu urgie împotriva celor trei copii ai postelnicului ce erau la oaste. îi înfruntă; îi suduie; le vorbeşte împotrivă, fără nici o pricină. Acum apare în scenă un personaj nou: Caragea, grec ţarigrădean, care se făcuse „prieten şi fârtat” cu Dumitrâşco, Cei »S3. mănânce pe bătrân”. Acesta vâră intrigi în oştire. „Altele zice către domn”, altele către fiii postelnicului. Aduce mărturii false din oştire. îl aţâţă pe domn şi-l aduce de porunceşte să-i scoată din boierie şi să-i „trimeată pre la sate”. Ceea ce urmează ştim acum din cronici. Bătrânul iese înaintea domnului şi caută să-i potolească mânia. Totul e zadarnic. Ajuns la scaun, sare Dumitraşcu, care aţâţă din nou pe domn, sfătuindu-l să omoare pe bătrâm Domnul trimite atunci, noaptea, un căpitan, care ridică fără veste pe C. Cantacuzino într-un car şi-l duce la mănăstirea Snagov. Dumitrâşco intervine din nou cu intrigi, spunând că feciorii postelnicului vor să răscoale satele, ca să scape pe tatăl lor. Atunci domnul, întărâtat, dă ordin căpitanului, la mănăstire, ca degrabă „să-i facă pieire”. Căpitanul porunceşte egumenului ca, „foarte degrabă”, să se toace, deschide biserica şi trezeşte din somn pe bătrân. Acesta îşi dă seama că nu este încă vremea utreniei, dar vede că biserica este deschisă, „vede făclii şi lumânări, că toate erau aprinse”, se închină, se roagă, „varsă lacrămi neîncetate”, când i se spune:

        — Jupâne, mergi să te pricestuieşti, Cu viiaţa ceasta putredă vei să o priimeneşti.

Bătrânul se spovedeşte atunci la părintele duhovnic. „Toată noaptea stă la rugă, cu multă osârdie şi dimineaţa s-au aflat la sfânta liturghie.” îşi ia iertăciune de la toţi, se pricestuieşte cu sfintele taine şi resemnat în faţa morţii nu spune decât – „Fie numele Domnului de acum blagoslovit”. Ieşind din biserică şi intrând în casă, egumenul porunceşte „să facă ospăţu boiarului ca să-l mai îmbuneze”. Dar postelnicul se aşază la masă, după orânduială. „Nimic din obşte n-au ieşit”, „dar din masă n-au luat nimic”:

Ce zice:

        — Eu am ospătat pâinea cea îngerească Şi pahar eu am primit să-mi dea viiaţă cerească, Mâncat-am trupul lui. Hristos, nu voiu altă mâncare, Şi sângele lui am băut, să nu aib însetare. Vriadnică iaste hrana ceasta dă saţiu ca să-mi ţie, Şi altă mâncare nu pohteşcu, măcar cum să fie.

Aci, tocmai când era momentul culminant al tragediei: strangularea bătrânului de stâlpul trapezăriei, se încheie poema în singurul manuscris cunoscut până acum. Ritmul de 15 silabe, în care e scrisă, e greoi în limba românească; versurile sunt uneori şchioape, dar rima e bogată şi variată, iar acţiunea bine înnodată, cu momentele dramatice scoase ingenios în relief, în literatura noastră ea îşi are însemnătate deosebită, căci este începutul unui gen literar nou, care va fi bogat reprezentat în epoca următoare, a fanarioţilor: cronica rimată.