Cronica anonimă despre C. Brâncoveanu

Cea mai obiectivă ca ţinută şi cea mai frumoasă ca factură literară este însă o cronică pe care unii au atribuit-o lui Radu Popescu, dar pe care noi, pentru motive pe care le-am arătat în altă parte, o socotim anonimă.

Cronica povesteşte evenimentele petrecute de la moartea lui Şerban-vodă şi urcarea pe tron a lui Brâncoveanu până la începuturile domniei lui Ştefan Cantacuzino. în manuscrisul publicat de Bălcescu-pierdut în vicisitudinile vieţii marelui istoric al generaţiei de la 1848 – cronica se încheie cu nararea înnebunirii, la mănăstirea Dintr-un lemn, a doamnei Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, tocmai în ziua fatală a Adormirii Maicii Domnului, când la Con-stantinopol, dinaintea seraiului imperial, se tăia capul lui Brâncoveanu şi ale copiilor săi. Această dramatică şi stranie coincidenţă a zguduit adine sufletele contimporanilor, care erau dispuşi să vadă aci pedeapsa lui Dumnezeu împotriva celor ce puseseră la cale năruirea lui Brâncoveanu (între care se socotea de unii şi soţul doamnei).

Cronica este alcătuită, după cum a arătat regretatul Giurescu, din două părţi inegale. Prima parte e alcătuită din „cinci săsimi din întinderea totală a operei” şi istoriseşte mersul ascendent al domniei lui Brâncoveanu, care culminează în 1703, când, în vremuri de aparentă linişte, domnul, rupând toate firele intrigilor ţesute de duşmanii săi, se întoarce din Adrianopol în ţară, cu hatişerif din partea sultanului, garantându-i domnia până la sfârşitul vieţii. Această primă parte a cronicii se încheie cu o frumoasă apoteoză de patriarhală fericire a domnului: „Şi aşa cu acestea se bucura în ospeţe şi în veselii, în nunte, şi ale boiarilor de pământ şi ale lui nunte, măritându-şi fetele, însurându-şi feciorii cei de vârstă, că atâta era fericit, cât mi se pare că toate darurile norocului erau asupra lui. Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc în cinste, iar nu de feciori şi de bogăţie şi de altele. Iar acest domn în toate au avut noroc: bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, fete din destul, gineri, nurori, aşijderea cinste mare. Şi în boieria lui, şi în domnia ce au domnit nici o lipsă nu va fi avut. Şi acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon: « că orice i-a pohtit inima, lui nu i-a lipsit». Acestea şi ca acestea văzând înaintea ochilor lui, numai se veselia.”

După această evocare sugestivă a domniei lui Brâncoveanu, cronicarul povesteşte repede, în a doua parte, evenimentele externe din al căror angrenaj s-a dezlănţuit războiul dintre Petru cel Mare şi turci, război care, în viitoarea lui, a pregătit prăbuşirea lui Brâncoveanu.

Istoricii au dreptul să regrete că informaţia este mult mai săracă pentru ultimii 11 ani din domnia lui Brâncoveanu, că raporturile dintre nefericitul domn şi Petru cel Mare nu sunt mai clar şi mai amănunţit expuse; dar noi, istoricii literari, care căutăm în slova strămoşească, dincolo de adevărul istoric, eternul omenesc prins în formele artei, trebuie să recunoaştem aci că, după apoteoza fericirii lui Brâncoveanu, această repede expunere a faptelor până la catastrofa finală este de un real efect dramatic, pe care cronicarul ştie să-l speculeze din punct de vedere literar.

Tonul povestirii lui de aci înainte, mai ales după războiul de la Stănileşti, începe să se schimbe. Faptele sunt înfăţişate într-o lumină mai tristă: „Con-stantin-vodă încă cu întristăciune s-au tras de la Urlaţi la Târgovişte, venindu-i multe împutăciuni de la turci pentru spargerea Brăilei, cum că ar fi fost mers Toma (Cantacuzino), cu ştirea lui, de au adus moscalii”.

El zugrăveşte repede intrigile ţesute de Cantacuzini pentru a răsturna pe Brâncoveanu; plângerile ticluite şi semnate cu peceţile falsificate la Braşov ale boierilor Ţării Româneşti; venirea imbrohorului la Bucureşti; arestarea lui Brâncoveanu şi confiscarea averilor („şi până într-atâta avea necredinţă, ca şi cum ar fi mai ascuns avere, până şi pre doamna şi pre nurori le-au căutat şi au luat ce au găsit, care obiceiu la turci n-ar fi fost mai înainte, să cerce muierile”); trece apoi la expunerea, cu sentimente turburi, a domniei lui Ştefan Cantacuzino, insistând asupra ingratitudinii Cantacuzinilor faţă de Brâncoveanu şi încheie povestind tragedia finală: tăierea capului lui Brâncoveanu şi a celor patru copii ai săi dinaintea foişorului imperial, sub ochii sultanului, care privea această scenă de groază şi, apoi, înfigerea capetelor în prăjini, dinaintea porţii împărăteşti.

Autorul acestei cronici este, în ceea ce priveşte talentul literar, superior celorlalţi contimporani ai săi din Ţara Românească. Din îndelungata domnie a lui Brâncoveanu, el alege cu deosebire evenimentele care l-au impresionat mai puternic, dar izbuteşte să ne concentreze interesul asupra lor, prin viaţa cu care le povesteşte.

Ceremonialul batjocoritor, cu care Brâncoveanu primeşte în ţară pe conspiratorii potrivnici lui, este descris cu amănunte patetice. Din porunca lui, trădătorii sunt aduşi în Bucureşti „într-un car mocănesc” şi porniţi la palat, cu alai mare. în fruntea cortegiului, mergeau boierii trimişi de Brâncoveanu la Ţarigrad; de o parte şi de alta urmau, rânduri-rânduri, toată slujitorimea din casa lui efendi până în Divanul cel mare, iar la mijloc, duşi de subţioară de către călăraşi, păşeau, cu mâinile prinse în cătuşe şi împiedicându-se în fiare, conjuraţii. în întâmpinarea lor, domnul trimite pe armaş şi – în chip de postelnic mare, cum se obişnuia pentru primirea domnilor, fiindcă se zvonise că Staico vrea să fie domn – „pe gâdea cu un ciomag mare în mână”. Uliţele oraşului erau pline de „norod”, pe când la curte, domnul cu toţi boierii mari şi mici aşteptau în cele două spătării, cu uşile deschise, sosirea convoiului. Ajunşi înaintea lui Brâncoveanu, vinovaţii cad în genunchi. Scena întrevederii dintre domn şi paharnicul Staico, căpetenia conspiratorilor, e de un dramatism mişcător: „N-aş fi gândit, Staico-începe Brâncoveanu ironic – să văz una ca aceasta, zău n-aş fi gândit în viaţa mea, ca acela ce într-atâta vreme, printr-atî-tea locuri şi cu atâtea feluri de umblete (s-a vânturat), să te văz aşa, dinaintea mea, într-acesta chip. Zău n-aş fi gândit.” Cu moartea în suflet, înfundat, răzvrătitul abia îngăimează: „Greşit sunt măriei-tale; mila măriei-tale, încă este mai mare decât greşala mea”. La toate imputările domnului – „că el le-a dat pâine şi iertăciune, iar ei iau aruncat cu piatra” —pribegii, încolţiţi, nu pot răspunde decât: „Greşiţi suntem, doamne, greşiţi, şi ce va fi voia măriei-tale”.

După această sumară judecată, Brâncoveanu, întorcându-se spre armaş, dă porunca: „Armaş, ia pre dumnealor de-i du în puşcăria unde şi-au gătit-o singuri, că noi avem altă treabă. să bem astăzi”. Şi pe când conspiratorii scoborau, zornăind din lanţurile prinse de mâini şi de picioare, în beciurile întunecoase ale palatului domnesc, şi uşa grea a temniţei se închidea şi se zăvorea cu lacătul în urma lor, domnul, cu toată boierimea care se adunase la curte – şi spre a sărbători o nuntă – „se aşează la masă, toată ziua până noaptea, cu feluri de muzici, cu tunuri, precum este obiceiul domnilor”.

În beciurile temniţei, Staico şi tovarăşii săi stau multă vreme, până ce se ţin trei Divanuri asupra lor: unul făcut de domn, în spătăria cea mare, un altul în Divanul cel mare şi, în sfârşit, un al treilea ţinut de boierii singuri, în vistieria de jos, fără domn „cu cealaltă ţară şi cu vlădica Teodosie”. Zadarnic Staico blesteamă pe Constantin Cantemir şi pe Cupăreştii care-l puseseră la cale, zadarnic se roagă de iertare „că, fiind om bătrân, nu va trăi mult, şi pentru doi-trei ani, de ce să-i verse sângele, să intre în păcat”; soarta lui este definitiv hotărâtă în al treilea Divan, ţinut de boieri sub preşedinţia mitropolitului.

Aducându-se pravila ţării şi cercetând mitropolitul în ea cazul împricinaţilor, i se dă lui Staico să-şi citească singur osânda: „Boierul – zicea Pravila – care va umbla împotriva domnului şi a Ţării, să-l spânzure şi să-i facă spânzurătorile mai înalte cu un cot decât ale altor oameni proşti.”

Aruncat din nou în temniţă, este ridicat de acolo, trimis la mănăstirea Snagov, şi în cele din urmă spânzurat „într-o noapte, la târgul de afară al Bucureştilor”, pe când ceilalţi conspiratori sunt aruncaţi în temniţă.

Era un exemplu zguduitor, pe care Brâncoveanu îl dădea pentru trădătorii de domnie în vremuri turburi, când flăcările războaielor la hotare ameninţau ţara.

Alte pagini ale cronicii, tot aşa de dramatic expuse, sunt grupate în jurul unui episod care scoate în lumină o altă lăture a caracterului lui Brâncoveanu: energia cu care ştia să aducă rânduială în administraţia ţării şi să zgâlţâie pe boierii fraudatori, chiar şi atunci când aceştia îi erau rude apropiate.

Vinovatul era de această dată marele boier Radu Clucerul Ştirbei, care ţinea în căsătorie pe o vară a domnului – om, cum îl caracterizează cronicarul, „cam lung la unghii”. însărcinat cu strângerea birurilor, Ştirbei luase mai mult decât se cuvenea, pentru a-şi face şi lui o parte însemnată. Brâncoveanu primeşte plângerile locuitorilor jefuiţi, tocmai la Cerneţi, unde se dusese să se întâlnească cu tabăra sultanului. Adunând atunci zapisele clucerului şi controlându-le cu catastifele vistieriei, se convinge de vinovăţia lui Ştirbei şi porunceşte caimacamilor săi din Bucureşti să-l cheme grabnic şi să-i ceară să întoarcă imediat „banii săracilor, că de voie nedându-i, va să-i dea cu ruşine”. Ştirbei însă, neştiind că „iscăliturile” lui se află în mâna lui Brâncoveanu, o ţinea într-una că „nu a luat nimic şi că nu va da nici un ban”. Domnul, aflând ECfŁsta, s-a turburat ţi, ajungând în scaunul său din Târgovişte, a cerut să i se aducă la curte vinovatul şi în plin divan îi adresează răspicat aceste cuvinte: „ « Clucere, când te-am trimes în ţară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate.? » – El zice: « Ba, dreptate ai poruncit măria-ta să fac ». Şi începu a se îndrepta din cuvinte. Iar Domnul zise: « Dar acestea ce sunt? ». Şi scoase hârtioarele cu iscălitura lui şi le dete la Radul Cluciarul, feciorul Hrizei Vistierul din Popeşti, să le citească. Şi se sculă Radu Cluciarul de unde şedea la Divan şi le luă din mâna domnului şi începu a citi şi a arăta cluciarului Costandin iscăliturile lui. Care, dacă au văzut, au rămas îngheţat.

Şi începu a zice: că pentru cheltuiala caii şi a feciorilor au făcut. Şi un covor şi nişte tipsii şi tingiri ce au fost luat mită, de au făcut nedreptate săracilor, zicea că le-au dăruit mănăstirii Strehaii. Domnul zice: «Auziţi, boieri, cu ce jafuri şi cu ce nedreptăţi face pomeni». începu a-l mustra, zicând: « Dar până când aceste jafuri să le faci, cluciare Costandine, că din nimica eu te-am ridicat şi te-am făcut slugiar mare, comis mare şi cluciar mare, al şaselea scaun al Divanului, şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios! Ai luat judeţul Dâmboviţei: l-ai prădat de n-au rămas ca un sat. L-am luat acela şi ţi-am dat Teleormanul. Şi mai rău l-ai făcut, că ţi-am găsit pe urmă-ţi sume de lei jefuite, pentru care te-am suduit într-o vreme şi te-am urgisit să nu te văz în ochi. Iar te-am iertat, pentru rugăciunile altora: acum iar ai făcut jafuri şi nedreptate!»„

Şi amintindu-i toate năravurile lui vechi şi toate osândirile de care a scăpat cu greu: cum Antonie-vodă era „să-i taie mâna” şi să-l „dea cu catastihul legat de gât prin târg”; cum Şerban-vodă era să-l spânzure „pentru furtişagurile ce au făcut din banii cailor”. Brâncoveanu încheie hotărât şi aspru: „Şi acum ai îmbătrânit şi tot nu te laşi. Voi să te fac să înveţi.” Şi porunci dregătorului care avea în sarcină paza celor osândiţi: „ « Ia-l, căpitane de dorobanţi, şi-l du la vistierie. Şi să cauţi un car să-l pui şi să-l duci la Mehedinţi, prin satele pe care le-au jefuit, să le dea banii care i-au luat. Şi apoi să-l aduci, însă să-l bagi şi în fiară. » Şi-l luă şi-l duse la vistierie până în amiază zi; de aci l-au băgat în puşcăria de la poartă [poarta palatului]”.

Această aspră, dar dreaptă judecată, a făcut o mare senzaţie la curte şi în toată Târgoviştea. Soţia clucerului, vara domnului, cu maică-sa, sora mamei lui Brâncoveanu, se duc într-un suflet la curte şi, cu lacrimi în ochi, cer îndurare pentru cel vinovat. A trebuit să intervină mama domnului; a trebuit să intervină boierii; a trebuit să intervie mitropolitul însuşi, pentru ca, după două săptămâni de temniţă, urgisitul boier şi rudă să fie iertat, cu condiţia ca să restituie săracilor banii îndoiţi.

Am stăruit într-adins asupra acestor două episoade mişcătoare, pentru ca să se vadă talentul literar al cronicarului, darul lui de a alege din vălmăşagul faptelor amănuntele care caracterizează o epocă şi de a le ridica la valoarea tipică, de a găsi cuvântul care oglindeşte o întreagă stare sufletească, de a însufleţi oamenii şi vremurile dispărute şi de a pune astfel în scenă dramele pe care le reconstituie. Cronica este plină de asemenea amănunte interesante, care redau nota caracteristică a oamenilor şi a situaţiilor şi coloarea locală a vremii.

Iată, de pildă, ce bine este fixată mândria şi aroganţa generalului austriac Heissler, căzut în captivitate după lupta de la Zărneşti. Adus în cortul în care se aflau sultanul, Tokoly şi Brâncoveanu, acesta i se adresează cu următoarele cuvinte, din care nu lipseşte nuanţa de ironie: „Jupâne Haissler, ţi-am adus oaspeţii care ţi-am scris că-ţi voi aduce. Primeşte-i!” Iar el răspunse lui Constantin-vodă: „Nu te bucura de această întâmplare, că de am pierdut noi războiul, împăratul nostru mai are ca noi mulţi, ci te bucură de vrăjmaşul tău, de Bălăceanu [era ginerele lui Şerban-vodă, care adusese pe austriaci în ţară] că au pierit, că eu, pentru ca să-l mântuiesc pe dânsul, am căzut în robie, şi de sunt rob, astăzi am căzut în robie, iar tu – face generalul aluzie la vasalitatea ţărilor noastre – eşti rob de când te-au făcut tată-tău”.

Nimic nu conturează apoi mai precis satisfacţia pe care o simte Brâncoveanu la aflarea acestei ştiri şi străduinţa de a linişti ţara, decât episodul pe care-l povesteşte imediat: „Deaci întrebând Constantin-vodă: unde au pierit Bălăceanu, au trimis slujitori şi l-au adus acolo mort, ci capul l-au trimis la Bucureşti, de l-au pus într-o suliţă în ziua de Sânta Măria Mare, că într-acea zi se lăuda Bălăceanu că va să fie în Bucureşti, iar trupul-notează cronicarul care avea şi el aversiune pentru Bălăceanu – i-au rămas batjocura oamenilor.”

Prin obiectivitatea ei, prin asemenea amănunte dramatice, care redau coloarea epocii, prin cursivitatea stilului, savoarea şi pitorescul povestirii, cronicarul anonim se ridică deasupra celorlalţi cronicari ai lui Brâncoveanu şi se aşază pe linia marilor cronicari ai Moldovei.

discuţii asupra paternităţii. Cine este autorul acestei cronici, păstrată întreagă, fără nici o indicaţie, într-un singur manuscris, şi acela pierdut după publicarea lui, în zbuciumul vieţii lui Bălcescu?

Pentru a-l putea identifica între boierii de la curtea lui Brâncoveanu, este mai întâi necesar să fixăm data la care a fost alcătuită cronica.

Regretatul C. Giurescu, care-şi făcuse o adevărată specialitate din studiul cronicarilor, dar care, spre paguba culturii noastre, a decedat înainte de a-şi fi putut încheia opera, a ajuns, prin critica internă a textului, la următoarele concluzii în ceea ce priveşte datarea:

Cronica a fost scrisă târziu în domnia lui Brâncoveanu, precum se poate dealtfel vedea destul de clar din chiar începutul ei: „Multe şi vrednice de auzit istorii sunt de faptele ce s-au întâmplat în zilele domniei lui Costandin-vodă Brâncoveanu, care mă voi nevoi a le scrie cât voi putea.”

Pentru ca să poată începe cu aceste cuvinte cronica, autorul trebuie să fi cunoscut, înainte de a se fi aşezat la scris, acele multe şi vrednice de auzit istorii, care s-au întâmplat în domnia lui Brâncoveanu, deci târziu.

Cronica este alcătuită, după cum s-a spus, din două părţi inegale: prima parte, cea mai dezvoltată, se întinde până la întoarcerea lui Brâncoveanu de la Adrianopol, când se credea cu drept cuvânt ajuns pe culmea fericirii. Restul, alcătuind abia a şasea parte din totalitatea operei, povesteşte într-o repede ochire decăderea lui Brâncoveanu, cu decapitarea lui şi a copiilor săi şi domnia lui Ştefan Cantacuzino, până la înnebunirea doamnei Păuna.

Examinând cu atenţie prima parte şi întemeindu-se pe faptul că, în diferite locuri din cuprinsul ei, se face aluzie la evenimente care s-au petrecut ulterior, Giurescu a fixat data la care a fost scrisă această parte: anul 1709, care reprezintă în domnia lui Brâncoveanu o epocă senină, de mari speranţe înviorătoare.

Pe aceleaşi criterii, Giurescu stabileşte că a doua parte a cronicii a fost scrisă în vara anului 1716.

Cronica anonimă a fost scrisă, prin urmare, în răstimpul de la 1709 până în vara anului 1716.

Care dintre boierii de la curtea lui Brâncoveanu a putut scrie cronica la aceste date?

Din studiul cronicii, se vede că el era un om de cultură largă, puţin obişnuită pe vremea sa. Mai întâi îşi frământase mintea, se pedepsise – cum se zicea în limba timpului – cu studiul latinei, care era întrebuinţată pe atunci în cancelaria lui Brâncoveanu pentru corespondenţa cu occidentalii. Cunoştinţele sale de limbă latină erau, se pare, destul de sigure, căci, vorbind de visurile himerice ale lui Bălăceanu, el se foloseşte, pentru a-şi contura ideea, de două dictoane latineşti, bine puse la locul lor: „Laus în fine cădit, cum zice oarecare politic latin, sau cum zice altul Finis coronat opus, adică sfârşitul cunună locul”. Din limba latină, obişnuită în actele de cancelarie, îi scapă din când în când sub pană, în cronică, expresii ca: duca (de Saxonia) dux; generarism; generariul; comandanţii; regemente; comisariul; presidiile (cetăţilor); forteliţii („întru care scapă norodul în vreme. de rezmeriţe”); rebelişti; încoronare; coronaţie; patria; privilegii; graţia; parola; orgoliu; armada (franţeză); invitaare etc.

Dinpuţinul cât se răsfrânge în cronică, se pare că el avea cunoştinţe sigure şi despre istoria romană, căci, vorbind într-un loc de cetatea Cladova, adaogă j „La Cladova cetate, care au făcut-o Claudie împăratul şi la Turnul Severinului unde sunt şi picioarele podului lui Traian împăratul ce au făcut preste Dunăre”.

În afară de limba latină, autorul cronicii cunoştea şi limba greacă, după cum o dovedesc unele citate, ca: „precum zice Aristofan în stihul întâi”> sau cuvinte ca: prochimen (to rcpoKeiuevov = subiect, chestiunea despre care se vorbeşte): „să venim iarăşi la prochimen”; politie, linie de conduită; sau „avea patolă asupra domnului” („E^el 7td0og koet& xivog = a avea pică pe cineva, a avea inimă rea).

Şi, în sfârşit, autorul era familiarizat şi cu limba turcească, precum o dovedesc numeroase pasaje ale operei sale. Astfel, povestind într-un loc mânia vizirului împotriva lui Brâncoveanu, că n-a ieşit la vreme întru întâmpi-narea sultanului, cronica spune că vizirul „ca un ceas n-au vorbit. Iar după aceea au zis: « Diisâzi ghiaur, cum nu asculţi porunca, de n-ai venit înaintea împăratului»„. Povestindu-se, într-un loc, spaima turcilor când s-au pomenit cu nemţii în tranşeele lor la Timişoara, cronicarul ne spune că „turcii au fost strigând: «Medetu, medelu, ghiaur bezebat», adică, explică el: vai! vai! ghiaurii ne-au călcat”. Ironizând, într-un rând, pe banul Cornea Brăiloiu, ispravnic de Cerneţ, care, văzând un „musaip” ce venea să dea de ştire că trece sultanul prin ţară, cronicarul anonim îl încondeiază: „nimica alta n-au mai căutat, măcar un selammalikim de la musaip să audă, ci au încălicat pe cal şi au luat crângul în cap”. Despre August al II-lea, ne spune că turcii îl numeau Nalcăram, adică, lămureşte el: „româneşte va să zică sfarămă-potcoavă”. Sultanul Mustafa „au zis că el nu se numeşte împărat, ci seidei-gheciti”.

Termeni turceşti de funcţionari şi acte oficiale revin deseori sub pana lui: Mustafa aga, capegibaşa, Iazagiu-Boctaşi, effendi, imbrihor, bostangii împărăteşti (soldaţi din garda împăratului), musaip, hadâm saip (hadâm = eunuc j saip = negru), arzuri (jalbă colectivă), hatişerif (ordin imperial)-chiar numiri de localităţi date sub formă turcească: insula „Sacâz, adică Chios”. Cazacii au luat cetăţile de la Doganghecet.

Am insistat asupra acestui aspect al cronicii anonime, fiindcă ne luminează drumurile noi pe care apuca limba literară din vremea lui Brâncoveanu şi fiindcă el ne arată în acelaşi timp şi ceva din personalitatea autorului cronicii, om cult, cunoscător de limba latină, greacă şi turcă.

Care dintre boierii munteni, scriind între 1709-l716, se putuse ridica până la cunoştinţa acestor trei limbi, de a căror îndemânare dă dovadă autorul cronicii?

N. Iorga credea că nu putea fi altul decât Radu Popescu. într-adevăr, cronica pe care, fără deosebire, toate copiile făcute în Muntenia sau Moldova o atribuie în chip indiscutabil lui Radu Popescu, ne dovedeşte că cronicarul oficial al lui Nicolae Mavrocordat era un om învăţat şi cunoscător al celor trei limbi amintite. El se foloseşte de aceleaşi neologisme latine ca şi autorul cronicii anonime; opera lui are, de asemeni, un contingent însemnat de elemente greceşti şi, în sfârşit, întrebuinţarea cuvintelor turceşti în forme flexionare corecte (de exemplu: pluralul de la Şaitan-Oglu îl formează exacţi Şaitanici Oglulari, – limba turcă fiind o limbă aglutinantă) nu lasă nici o îndoială că Radu Pepescu era familiarizat şi cu limba turcească. Datele biografice consună cu concluzia pe care o scoatem din analiza lingvistică a cronicii lui Radu Popescu şi vin să ne lămurească împrejurările în care autorul ei a putut să-şi însuşească cunoştinţa acestor trei limbi.

După uciderea în împrejurări dramatice a tatălui său, Radu Popescu şi familia sa, furişându-se noaptea printre paznicii orânduiţi de Şerban Canta-cuzino, se refugiază în Turcia şi stau la Constantinopol mai multă vreme, până ce li se deschid drumurile către Moldova. Acolo, în mediul cosmopolit al marii metropole, a putut Radu Popescu să se familiarizeze cu limba turcă şi să-şi desăvârşească cunoştinţele de limba greacă, pe care probabil o învăţase din ţară, poate chiar din familie, căci bunicul său se pare că era grec. în sfârşit, cronica anonimă ne mai spune că Radu Popescu era învăţat în limba latină şi pentru acest motiv a fost trimis de Brâncoveanu în solie să trateze la Braşov cu generalul Heissler, comandantul oştirilor imperiale din Ardeal.

În sprijinul paternităţii lui Radu Popescu cade acum cu greutate argumentul adus de răposatul profesor de la Universitatea din Cernăuţi, Ion Sbiera, în Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării (p. 206): „Autorul cronicei se vădeşte pretutindeni contimporan, ba adesea chiar ca martor ocular al întâmplărilor”, şi ceea ce este mai semnificativ, el „introduce în acţiune din primul an al domniei lui Constantin Brâncoveanu «pre Radu logofătul, fiul Hrizii Vistiarul din Popeşti, fiind învăţat şi în limba latinească », aducând înainte, chiar cuvintele ce le vorbea acesta către generalul Heissler^ ca trimis al domnitorului. De unde să ştie autorul acele cuvinte, dacă n-ar fi fost însuşi de faţă, căci aici nu se zice, ca aiurea, « precum spun cei ce au fost acolo ». Această împrejurare – încheie Sbiera – indică destul de bine pe autorul sau izvorul scrierii.”

Citind textul din cronica anonimă, în care se reproduce, cuvânt de cuvânt, discuţia urmată între generalul Heissler şi Radu Popescu, vedem cât de limpede şi cât de precis este redată discuţia contradictorie şi plină de viaţă dintre cei doi reprezentanţi ai unor atitudini politice adverse. Este greu de presupus că altcineva decât Radu Popescu însuşi să fi putut reda decursul acestei întrevederi şi discuţia amănunţită dintre el şi general.

Nu ştim dacă Brâncoveanu a fost pe deplin mulţumit de misiunea lui Radu Popescu şi nici însemnătatea pe care i-a atribuit-o curtea domnească. Fapt este însă că, în cronica oficială a lui Radu Greceanu, scrisă sub privegherea domnului, această misiune a lui Radu Popescu nici nu este menţiona tă.

Tendinţa de a înfăţişa într-o lumină simpatică acţiunea lui Radu Popescu se vede şi în alte părţi ale cronicii. Astfel: nici n-apucase Radul logofătul să se întoarcă în ţară şi Brâncoveanu, pentru a înlătura intenţia comandantului german de a invada cu armata în Ţara Românească; scrie solului său să înştiinţeze pe Heissler că Ali-paşa se îndreaptă cu ostile pe Dunăre, spre Ruşiava, ca să o smulgă din mâinile germanilor. „Şi îndată ce au venit cartea – scrie cronica – la Radu logofătul în Braşov, au mers la generariul şi i-au spus toată povestea, precum scrisese domnul.” în alt loc se aminteşte însărcinarea pe care Radu Popescu a primit-o din partea lui Brâncoveanu de a supraveghea fortificarea cu bolovani de piatră a cetăţii Cladova, din porunca turcilor. întărirea se începuse sub supravegherea directă a lui Brâncoveanu, dar domnul, retrăgându-se spre a păzi ţara de o invazie nemţească, „au ales – zice cronica – doi boiari mari de i-au lăsat cu o seamă de oşti cu căpitani, să fie de pază, anume Radul Stolnicul, feciorul lui Tudor Şătrariul din Greci, şi Radul Cluciarul, feciorul Hrizei Vistiarul din Popeşti, şi i-au învăţat şi le-au dat toată isprăvnicia de trebile ce era acolo. Şi prin vremea ce au fost acei boiari acolo, cetatea o au isprăvit.” Şi înnumărând toate sarcinile pe care şi le-au îndeplinit conştiincios şi cu chibzuială, cronica încheie: „şi alte trebi şi porunci, ce era, le făcea spre folosul domniei şi al ţării”.

Din motive ce nu se văd, Brâncoveanu înlocuieşte însă pe Radu Popescu şi pe colegul său cu banul Cornea Brăiloiu. Cronicarul nu uită să ne înfăţişeze, subliniind cu o nuanţă de umor, isprava înlocuitorului. Pe când domnul se afla în toamnă la Târgovişte şi ispravnicul său la Cerneţi, vine un musaip, care avea sarcina să dea de veste că soseşte sultanul, înapoiat atunci din războiul cu nemţii. Banul Cornea „de mare politie ce avea – notează zâmbind cronicarul – cu tot feliul de neamuri, de limbi, mai vârtos fiind politic cu turcii, îndată ce au văzut pe saipul împăratului. nimic altă n-au mai căutat, măcar un selammalikim de la musaip să auză, ci au încălecat pe cal şi au luat crângul în cap. Dumnezeu ştie câte vreascuri l-or fi lovit peste ochi până au ieşit cu puţintel suflet.” Noroc pentru ţară că a ieşit înaintea turcului căpitanul de Cerneţi, care 1-a cinstit şi 1-a îmblânzit. După ce a povestit această ispravă a banului, care de spaima musaipului a părăsit tabăra şi a luai-) prin crâng, cronicarul subliniază primejdia ce s-ar fi putut abate asupra ţării din această stângăcie a ispravnicului domnesc: „Acest feliu de ispravă a făcut banul Cornea domnului ţării, care să nu dea Dumnezeu să facă vreun boiariu altul vreodată ca acest lucru, că mare primejdie va veni pământului sau Domnului ţării, ca să vie un împărat mare ca acesta atuncea întâiu în pământul ţerei şi să nu găsească nici conace, nici domn, nici ispravnicul domnului, care să fie pentru o vorbă, pentru o călăuză, să îndrepteze calea încătro ar vrea să meargă şi să nu facă rău sau domnului sau ţării.”

Această biciuire a isprăvii săvârşite de banul Cornea, după laudele aduse lui Radu Popescu şi tovarăşului său, apoi reliefarea rolului pe care 1-a jucat Radu Popescu la tratativele cu generalul Heissler; reproducerea cuvânt de cuvânt a discuţiei ce a urmat atunci între aceştia doi; aversiunea împotriva Cantacuzinilor; prezenţa elementelor latine, greceşti şi turceşti în cronica lui Radu Popescu şi în cronica anonimă – toate acestea militează puternic în sprijinul paternităţii lui Radu Popescu.

Trebuie să recunoaştem însă că argumentele aduse împotriva lui Radu Popescu de regretatul C. Giurescu cad şi ele greu în cumpănă.

Iată teza regretatului Giurescu, expusă cu argumente bine susţinute, în Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene.

Mai întâi, Giurescu pleacă de la constatarea că prezenţa elementelor latine, greceşti şi turceşti, în cronica anonimă, nu poate constitui un argument în sprijinul paternităţii lui Radu Popescu, deoarece încrucişarea acestor influenţe lexicale este un aspect caracteristic al limbii literare româneşti din epoca lui Brâncoveanu şi ea se întâlneşte şi la alţi cronicari ai vremii, ca de pildă la Radu Greceanu.

Giurescu găseşte apoi între cronica anonimă şi cronica lui Radu Popescu deosebiri de redacţie. Autorul cronicii anonime are o deosebită predilecţie în expunerea sa pentru vorbirea directă – oraţio directa —, care însufleţeşte adesea naraţiunea. Nu numai când este vorba de a povesti evenimente la care el a fost părtaş şi martor, ci chiar atunci când povesteşte din informaţiuni culese de la alţii, el preferă să reproducă, ori de câte ori are prilejul, cuvintele eroilor ce iau parte la acţiune. Acest fel de redactare este aproape neobişnuit la Radu Popescu.

În sfârşit, între cele două cronici este şi o deosebire de concepţie. în cronica anonimă autorul este însufleţit de un sentiment de simpatie pentru acţiunea politică a domnului, pe care o înţelege şi o îndreptăţeşte pe deplin, şi în acelaşi timp pentru cârmuirea lui din lăuntru, pe care o găseşte plină de chiverniseală. Brâncoveanu este astfel înfăţişat într-o lumină plăcută: nu numai ca un domn încărcat cu toate darurile norocului, ci şi ca un om „bun, blând, răbduliv”, „cu minte mare”. Acţiunea lui – chiar atunci când este vorba de pedepsirea sângeroasă a boierilor trădători – e condusă numai de interesele ţării şi ale locuitorilor.

Această simpatie pentru Brâncoveanu îi stârneşte ura împotriva Canta-cuzinilor – în special împotriva stolnicului şi a fiului său Ştefan, pe care, considerându-i ca trădătorii lui Brâncoveanu şi uneltitori ai prăbuşirii lui, îi înfăţişează într-o lumină antipatică.

În cronica lui Radu Popescu – observă Giurescu – domnia lui Brâncoveanu este dimpotrivă înfăţişată într-o lumină neplăcută, ca fiind inspirată numai de interesul lui personal şi al familiei sale. Ba într-un loc, Radu Popescu polemizează chiar cu autorul cronicii anonime. Acesta afirmase despre Brâncoveanu că „în toate au avut noroc: bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare.” Radu Popescu întoarce astfel aprecierea cronicii anonime: „Costandin-vodă în domnia lui au fost fericit de toţi oamenii ţării şi încă şi de oamenii altor ţări, iar nu lăudat, pentru că alta este fericirea, alta lauda.”

Şi enumerând motivele fericirii lui Brâncoveanu, încheie: „. Dar toate acestea au fost darurile norocului, iar nu câştigate de dânsul, că aceea ce câştigă cinevaşi în lume este partea sufletului, adecă bunătatea. iar Costandin-vodă nici o bunătate n-au arătat în viaţa şi domnia lui, pentru ca să-l laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe rele ce au făcut în domnia lui, care au rămas la cei după urmă reutate şi blestem. Avea o lăcomie mare peste măsură şi obiceiurile bune ale ţării. le-au stricat.”

Cronica anonimă a fost terminată în vara anului 1716, când Mavrocordat dobândise domnia Ţării Româneşti; cronica lui Radu Popescu în 1719. Cum se explică această fundamentală schimbare de convingeri, într-un interval de timp aşa de scurt, admiţând că Radu Popescu ar fi autorul ambelor cronici? Presupunerea că Radu Popescu şi-ar fi schimbat părerea despre Brâncoveanu, sub influenţa lui Mavrocordat, nu se poate susţine. Nu se poate susţine, fiindcă Mavrocordat nu era stăpânit de ură faţă de amintirea lui Brâncoveanu. Cronicarii oficiali care povestesc domnia lui Nicolae Mavrocordat, Nicolae Costin şi Acsinte Uricariul, au despre Brâncoveanu cuvinte de laudă: „au domnit 27 ani cu multă fericire şi au făcut Ţara Românească ştiută şi vestită

4G9 în multe părţi ale lumei”. Nu există, crede Giurescu, decât o singură concluzie pentru a explica această fundamentală schimbare: Radu Popescu nu este autorul cronicii anonime.

Trebuie să mărturisesc însă că ultimul argument adus de Giurescu, din, atitudinea deosebită a celor două cronici faţă de Brâncoveanu, nu-mi pare aşa de convingător pe cât s-ar părea la prima vedere.

Mai întâi, deşi lumina în care cronica anonimă înfăţişează domnia lui Brâncoveanu este în genere simpatică, totuşi ea are şi părţi de umbră, căci autorul ei nu uită să ne zugrăvească şi situaţiile umilitoare ale domnului. Iată, de pildă, cum ne înfăţişează întâlnirea lui Brâncoveanu cu sultanul la Cerneţi: „Când era la conac şi sta oastea de făcea halaiu, când intra împăratul în corturi, domnul descăleca şi îngenunchia, şi când trecea împăratul se pleca cu capul la pământ – aşa-l învăţa cei de lângă împăratul, iar oamenii domnului sta tot călări, apoi încăleca şi domnul şi se ducea la otac. De acolo poamele, pezmezii cei cu apă de trandafiri şi cu moscos făcuţi şi struguri şi altele ce socotea domnul, numai sta de a se trimite la unii şi la alţii, în tot ceasul şi în toată vremea.” în ce priveşte schimbarea de convingeri şi simpatii la Radu Popescu, am avut prilejul să o cunoaştem din schiţa biografică pe care am înfăţişat-o. La un scurt interval de timp, după ce semnase alături de ceilalţi boieri munteni adresa către Carol al Vl-lea şi prinţul Eugeniu de Savoia, prin care cereau înlăturarea lui Ioan Mavrocordat şi numirea ca domn ereditar a lui Gheorghe Cantacuzino, Radu Popescu se întoarce la curtea lui Nicolae Mavrocordat, primeşte funcţiunea de mare vornic şi în cronica lui încondeiază pe tovarăşii săi de până atunci cu epitete grele: „spurcaţii de boieri, cu capetele pline de fumurile deşertăciunii, care prin sfaturi vrednice de râs s-au alcătuit cu nemţii”.

Poate tocmai pentru a face să se uite uneltirile lui alături de acei pe care acum îi critica, a căutat, într-un exces de zel, să înnegrească domnia lui Brâncoveanu, pentru a înfăţişa într-o lumină cât mai simpatică domnia binefăcătorului său.

În orice caz, ultimii ani din viaţa lui Radu Popescu sunt ani turburi, în care nu vedem nici o consecvenţă şi nici o convingere.

Şi s-ar putea ca tocmai aceste drumuri întortocheate ale vieţii lui, aceste atitudini contradictorii, să-i fi împovărat conştiinţa de remuşcări, îndemnân-du-l, în amurgul vieţii, să renunţe la toate deşertăciunile, pentru a căuta în mănăstire, prin umilinţă şi rugăciune, să-şi ispăşească păcatele şi să-şi pregătească sufletul pentru viaţa viitoare.

Bibliografie

Cronica anonimă a fost publicată în Magazin istoric pentru Dacia (tojm. V, p. 93- 184) al lui B ă 1 c e s c u şi L a u r i an, sub titlul: Istoria Ţerei Româneşti de la anul 1689 încoace, continuată de un anonim.

Cronica anonimă cuprinde istoria Ţării Româneşti de la octomvrie 1689 până la august 17 M. Manuscrisul publicat de Bălcescu s-a pierdut, dar o parte din această cronică, fără început şi cu o continuare de un alt autor, se păstrează în manuscriptul nr. 441 din colecţia Academiei Române. In acest manuscript povestirea este dusă până la martie 1717 (domnia lui Ioan Mavrocordat). Continuarea aceasta a fost publicată de N. I o r g a în Studii şi documente, voi. III, p. 22-27. Dr I. G. Sbiera în Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-l714, Cernăuţi, 1897, p. 206, atribuie cronica lui Radu Popescu. Părerea lui Sbirea a fost reluată şi dezvoltată de N. I o r g a, cu argumente scoase din cercetarea comparativă a cronicii anonime şi a cronicii lui Radu Popescu, într-un studiu despre cronicile muntene, publicat în Analele Academiei Române, s. II, t. XXI, p. 368 – 377 (Memoriile Secţiunii istorice), precum şi în Istoria literaturii româneşti, voi. II, Bucureşti, 1926, p. 203 şi urm.

Paternitatea lui Radu Popescu a fost combătută de răposatul Constantin Giu-r e s c u în Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene, Bucureşti, 1906, p. 120- 150; S c a r 1 a t Stmţiani], Doi umxnişti ardeleni la curtea lui C. Brâncoveanu, în revista Ramuri, Craiova, 1941, p. 40-55 (crede că autorul este Teodor Corbea); argumentele însă nu ne-au convins. Teodor Corbea era omul Cantacuzinilor şi al lui Brâncoveanu. Aceştia erau însă ostili partidei căreia aparţinea Radu Popescu, prezentat de cronică în lumină simpatică. De altă parte. Teodor Corbea nu mai era în ţară.