Un scriitor sârbo-român la curtea lui Şerban Cantucuzino şi a lui Brâncoveanu: Gh. Brancovici

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în a sa Istorie a Ţării Româneşti, vorbind de originea ungurilor, care ar fi tătari veniţi din părţile Iugrei, „supusă astăzi supt împărăţia Moscului”, aduce, într-un loc, o mărturie interesantă: „Auzit-am şi eu, cu urechile mele, de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste şi cu cunoştinţă, şi iubitoriu de a şti multe, povestind cum că, mergând la Mosc împreună cu frate-său, Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului. acolo, viind de acei schiti (tătari) de la Iugra, într-adins au mers la dânşii, ca să vază aceia ce să auzia cu limba – că se potrivesc în multe cu aceşti unguri – este adevărat cevaşi, au ba. Şi aşa, cu dânşii împreunându-se şi vorbind ungureşte, zicea că adevărat este că multe cuvinte asemenea erau cu ale acestora.”

Acest Gheorghe Brancovici, informatorul stolnicului Constantin Cantacuzino, scriitor în limba română şi sârbă, agent diplomatic al principilor unguri şi români, călător pe meleaguri străine, ideolog politic şi revoluţionar, aspirant la tron şi în cele din urmă captiv în temniţă, este una din cele mai interesante figuri de la curtea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Constantin Brâncoveanu.

Gh. Brancovici s-a născut în 1645, dintr-o veche familie cu moşii întinse în comitatele Arad, Zărand şi Timiş, în cetatea de frontieră a Ineului. în mediul acesta de frontieră, Brancovici a deprins de timpuriu limba română, sârbă, ungară şi turcă. A fost crescut de fratele său, Sava Brancovici, care în 1656 a fost ales mitropolit al Ardealului, cu scaunul la Bălgrad (Alba-Iulia). La 1663 – în vârstă numai de 18 ani – intrase în serviciul principelui Apafi, care 1-a trimis apoi cu solia ungurească la Constantinopol, unde, după moartea lui Petru Iank, fu numit capuchehaie. Acolo petrecu Brancovici patru ani, când, întoreându-se în ţară, plecă la începutul anului 1668, cu fratele său, mitropolitul Sava, la Moscova. Acolo a avut prilejul să admire fastul de la curtea ţarului Alexei Mihailovici şi splendoarea serviciului divin pe care 1-a oficiat fratele său, mitropolitul, împreună cu patriarhul Moscovei, al Alexandriei şi al Antiohiei.

Întorcându-se înapoi, Brancovici intră din nou în serviciul lui Mihail Apafi şi fu trimis capuchehaie la Constantinopol. Dar aci este atras în cercul conspiratorilor unguri răzvrătiţi împotriva lui Apafi şi trădează planurile acestuia, încheind un pact cu reprezentantul Habsburgilor şi cu Grigore Ghica, domnul Ţării Româneşti. Scrisoarea dată de Ghica, la 20 aprilie 1673, prin care se leagă ca să-l ţină pre „dumnealui la mare cinste şi la din destulă milă şi la mare credinţă; nu numai pre dumnealui, ce încă pre tot neamul dumisale”, aruncă lumină asupra motivelor care l-au îndemnat pe Gh. Brancovici să trădeze pe Apafi. „Taina şi sfatul – spune mai departe scrisoarea lui Ghica – care între noi iaste legat pentru bonum ftublicum şi pentru lărgirea sfintei bisericei noastre”. în acele vremuri, superintendentul calvin Gaspar Tiszabecsi, reluând tradiţia veche a predecesorilor săi, desfăşura o înverşunată prigoană împotriva bisericii ortodoxe din Transilvania pe care atunci o cârmuia fratele său, mitropolitul Sava. între timp, conspiraţia lui Paul Beldi este descoperită. Aceasta dete prilej noului superintendent calvin, Mihail Tofoe, şi aderenţilor săi de la curtea principelui să înteţească persecuţia împotriva ortodocşilor. Cu putere armată năvăliră asupra locaşului mitropoliei ortodoxe, ridicară pe Sava Brancovici, care se afla pe patul suferinţei, zăcând de podagră, şi, fără judecată, îl aruncară în temniţă. în aceste împrejurări fu arestat şi Gheorghe Brancovici, care însă în cele din urmă izbuti să scape şi să se refugieze în Ţara Românească. La Craiova fu bine primit de „bărbatul de nobil neam, învăţat atât în slovenie, cât şi în latinie, cu numele Radu Năsturel, marele ban” – era fiul lui Udrişte Năsturel. Acesta „îl primi cu cinste”. ca pe un vechi cunoscut şi după câteva zile de odihnă, după oboseala călătoriei, îl conduse la curtea lui Şerban Cantacuzino, care îl primi, dacă ar fi să-l credem, ca pe un „frate iubit”.

La curtea lui Şerban Cantacuzino se frământau atunci planuri mari. Domnul, care încheiase tratat de alianţă cu creştinii, râvnea să răscoale popoarele ortodoxe din Balcani împotriva turcilor şi să restabilească vechea împărăţie a Bizanţului.

În planurile lui Şerban Cantacuzino a fost atras şi Gh. Brancovici, care pretindea că-şi trage spiţa neamului din despoţii sârbi. Atunci va fi încolţit în sufletul lui ideea de a răzvrăti pe slavii sud-dunăreni şi de a reînfiinţa vechiul despotat al strămoşilor săi. în Ţara Românească a rămas tot timpul domniei lui Şerban Cantacuzino şi în primul an al domniei lui Brâncoveanu, dar, întorcându-se în Transilvania, după ce fusese cinstit de Habsburgi, în 1688, cu titlul de conte, fu arestat la Cladova, în toamna anului 1689. Dus la Viena şi condamnat, a stat închis tot restul vieţii, 22 de ani, până ce moartea 1-a prins în 1711, la Egger, în Boemia.

a ctivitatea is tor ic ă. La curtea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Brâncoveanu, unde a petrecut în pace şi cinste nouă ani (1680-l689), Gheorghe Brancovici a găsit o spornică activitate culturală în ritmul căreia a fost prins şi el. Sub îndemnul stolnicului Constantin Cantacuzino, care aduna atunci materiale şi punea la cale o mare istorie a neamului său, Gh. Brancovici, folosind, după toate probabilităţile, biblioteca stolnicului, a scris şi el într-o curată limbă românească: Cronica sloveanilor, Iliricului, Misii cei din sus şi cei din jos Misii. Cronica este de fapt un fel de cronograf, în care materialul, aşezat cam haotic, se defăşoară repede, de la creaţiunea lumii, fixându-se locul slavilor de sud în arborele genealogic al seminţiilor lumii. Autorul se opreşte pe larg asupra istoriei sârbeşti. Luminează figura lui Ratko, tânărul prinţ care, renunţând la măririle lumii, s-a retras în Muntele Athos, trăind viaţa de călugăr sub numele de Sava; aminteşte de războiul Sfântului Ştefan de la Decian cu Mihail, craiul Bulgariei; continuă cu „istovul crailor sârbeşti” de la Vâlcaşin şi fratele său Ugleş despotul încoace; se opreşte asupra luptei de la Cosova, iluminând figura eroului Milos Cobilici, „viteazul care pentru neamul patriei lui viaţa şi-au pus la mijloc”; trece apoi la războiul de la Nicopoli; urmează mai departe până la cel de la Varna; ajunge la războiul de la Jebăt şi se încheie cu „Pocaania ce au fost rânduit şi a ţinut turcii în 1686”, după înfrângerea suferită sub zidurile Vienei.

În această urzeală a istoriei sârbeşti, care cuprinde destule anacronisme, sunt împletite adesea şi fapte de istorie românească, prezentate sumar, dar cu simpatie. Cucerirea Daciei este: „în zilele împăratului Traian au venit de la Italia şi rumânii, cari după oraşul Roma s-au numit rumâni şi s-au aşăzat rumânii între sloveanii cei dupre lângă Dunăre, luând pre sine şi botezul pra-voslavnicesc. Aşa şi vulturul dupre sfântul botez cu sfânta cruce în gură luară, ca să le fie sămnul târai lor, închipuind vulturul cel mare al Romei, pentru ca să să ştie că de la Roma au venit rumânii cu semnul împărăţiei.”

Descălecatul Moldovei: „întru acea vreame rumânii din Maramoreş au descălecat în Moldova pentru că o pustiise tătarii şi nimenea nu cuteza să şază într-însa, până ce au descălecat moroşanii, [rumânii.”

După lupta de la Nicopol, sub anul 6903 (1395), este pomenit „Domnul Mircea voevod al Târai Munteneşti”, care „au bătut pre împăratul Baiazit la Rovine; atunce au perit Marco Cralevici, Costandin şi Drăgaş”. Despre Iancu Huniadi ştie că era „de fealul lui din Ţara Muntenească, născut din fămeaie greacă; numele tătâne-său au fost But şi, pentru că mult bine şi mare omenie făcuse tată-său lui Jigmond crai, au dus pre tatăl Iancului-vodă în Ardeal şi iTau dăruit cetatea Hinedoara, ca să o aibă cu veacinică stăpânire.” Se pomeneşte, sub anul 6970 (1462), expediţia turcilor împotriva lui VladŢepeş, „şi nimic n-au putut isprăvi”; fuga mitropolitului Maxim în Ţara Muntenească „la stăpânitoriul târâi Radul voevod cel Bun” (la 1469); moartea lui Radu la 1472 şi a lui Vlad.

Sunt şi destule elemente de folclor. V. Bogrea a arătat {Anuar. Inst. ist. naţională, Cluj, III, p. 505-507) că legenda Dumbrava Roşie a lui Neculce îşi găseşte paralelă în legenda cneazului Roman al Smolenskului; legenda lui Ciubăr-vodă mâncat de guzgani, în legenda lui Popela. Episodul în care se povesteşte că Ştefan Despot „avea obiceaiu de umbla noaptea pre uliţele oraşului, împărţind veşminte şi galbeni de aur săracilor” şi că, „văzând pre an sărac că de multe ori îi ieşea înainte şi-i lua milă”, i-a dat, zicându-i: „ia tâlhariule şi hrăpitoriule!”, iară săracul calic i-au răspuns: „nu sunt eu, ce tu eşti tâlhariu şi hrăpitoriu; că împărăţia ta de aici, şi împărăţia cea veacinică o furi cu jefuiri hrăpitoare”, şi despotul i-a dăruit atât „cât să-şi îndestulească traiul vieţii fără de cerşut” – episodul acesta este o temă care-şi are sursa ei în romanul lui Alexandru cel Mare. Tot din Alexandria este şi ştirea că Pombie „au tăiat la Vizantiu boazul, de au intrat Marea Neagră în Marea Albă şi zic să fie rămas în uscat Ţara Moldovei, Ţara Muntenească şi Ţara Ardealului”.

În întocmirea operei sale, Gh. Brancovici a avut la îndemână, după cum a arătat P. P. Panaitescu, un letopiseţ sârbesc pe care însă 1-a amplificat cu ştiri luate din: Cosmografia lui Miinster, cronicile lui Cromer, Bonfinius etc.

Această cronică a sloveanilor scrisă în limba română este preludiul unei opere mult mai dezvoltate, alcătuită în limba sârbă.

După ce a fost închis de austriaci, Brancovici a refăcut în limba sârbească această cronică a sârbilor într-o foarte voluminoasă operă, păstrată în manuscris în biblioteca patriarhiei din Carloviţ. Din această întinsă cronică, în care se întreţes şi evenimente româneşti, a extras Silviu Dragomir partea privitoare la mitropolitul Sava Brancovici cu dramaticul lui sfârşit şi cu venirea autorului la curtea lui Şerban Cantacuzino, fragment pe care 1-a publicat în limba sârbă şi în traducere românească.

Scrieri religioase. în afară de opera istorică, ne-a mai rămas de la Gh. Brancovici, tot în limba română, trei texte cu cuprins religios, care au fost descoperite, identificate şi semnalate, în anii din urmă, de Emil Turdeanu în Revue des etudes slaves.

Textele se păstrează în Biblioteca Regală din Belgrad, sub cotele nr. 168/8° şi 236, şi au următoarele titluri: 1. Carte acasta a sfintelor îciuni; 2. Catehism; 3. Cătră adevăraţii călători.

În epoca lui Gh. Brancovici, când calvinii şi catolicii dădeau asaltul pentru a converti pe români de partea lor şi când fratele său fusese închis pentru energia cu care apărase, ca mitropolit, ortodoxia românilor, Catehismul lui Gh. Brancovici, împărţit în 44 de capitole, îşi are importanţa lui. Este o replică ortodoxă la propaganda calvină şi catolică.

Textul Cătră adevăraţii călători, din care s-au păstrat numai 13 paragrafe, cuprinde o serie de comentarii la versete biblice destinate să călăuzească pe om, călător în această viaţă de ispite, pe calea înţelepciunii, după cum se poate vedea din următorul fragment reprodus de Emil Turdeanu: „Să gândeşti mai nainte ca pântru călătorie ta n-ai fi purces, cum că striin din loc în loc şi călător eşti întru această lume. Bit(ia). 47, 9; Psalmi, 39,13.

Această tocmală ca un razăm întru călătorie ta, aşa te va răzâma întru primejduire ispitelor: dan loc în loc mutetor eşti şi călător, derept aceia dară, aceste să le rabzi.”

Prin naşterea şi copilăria lui petrecută în mediu sârbesc şi prin anii îndelungaţi petrecuţi pe lângă mitropolia românească a Ardealului şi la curtea domnilor români, prin viaţa lui de muncă şi de suferinţe pentru idealul independenţei celor două popoare, Gh. Brancovici a fost considerat, pe drept, şi de istoricii sârbi şi de istoricii noştri, ca sârb şi român. Prin activitatea lui literară în limba sârbă şi română, el are dreptul să revendice un loc modest şi în literatura sârbească şi în literatura românească.

Bibliografie

Opera: Cronica sloveanilor, Iliricului, Misii cei din sus şi cei din jos Misii a fost publicata după un manuscris defectuos de Aron Densusianu, în Revista critică literară, I (1893), p. 366 – 399; de N. I o r g a, după un manuscris mai bun al părintelui C. Bobulescu, în Revista istorică, III (1917), p. 9-l5 (studiu), p. 26-l18 (textul), şi ediţie separată cu titlul: Operele lui Gheorghe Brancovici. Despre alte manuscrise cunoscute şi despre filiaţiunea textelor: P. P. Panaitescu, Revista istorică română, X (1940), Istoria slavilor în româneşte, p. 80-l17, îndeosebi p. 80-l00. Fragmentele de cronică sârbească a lui Gheorghe Brancovici au fost publicate în sârbeşte şi traducerea românească de Silviu Dragomir, în Anuarul Institutului de istorie naţională (Universitatea din Cluj), II, 1923, p. 1 – 70. Extrase din aceste opere la I. L u p a ş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, în colecţia „Clasicii români comentaţi” îngrijită de N. Cartojan, Craiova, Scrisul românesc, p. 23-28.

Textele de natură religioasă, descoperite şi identificate de Emil Turdeanu în Biblioteca Academiei Regale Sârbeşti din Belgrad (doc. nr. 168/S” şi ms. 236, notate vag în inventarul bibliotecii ca documente româneşti), au fost semnalate de d-sa întâi în Cercetări literare, III, publicate de N. Cartojan, Bucureşti, 1939, p. 200 – 202 şi studiate pe larg în Revue des dtudes slaves, XIX (1939), p. 5- 16: L'oeuvre inconnue de Georges Brankoviâ.

Studii: Dr. Iovan Radonic, rpofi IJopue EpamoSim u nezo6o îpeme (Contele George Brancovici şi vremea lui), Belgrad, 1911, 766 p.; acelaşi, Situaţia internaţională a principatului Ţării Româneşti în vremea lui Şerban Cantacuzino, în Analele Academiei Romane, Mem. Secţ. ist., seria II, tom. XXXVI, 1914; N. Radoj c i 6, O xpoHUKOMa Bpocfia IJopifa EpctHKOouna (Despre cronicile contelui Gheorghe Brancovici), în Upuno3u 3a KHUxeeenocm iemK u cmopudy u (fiomâop, Belgrad, VI, 1926, p. 1-45; Emil Turdeanu, articolul amintit mai sus şi Georges Brankoviâ et Ies pays roumains, în Communications et rapports du IlI-e Congres internaţional des Slavistes., II, Belgrad, 1939, p. 203 – 205; P. P. Panaitescu, Istoria slavilor în româneşte., Cronica lui Gheorghe Bra ncovici şi Sinopsisul de la Kiev, în Revista istorică română, X, 1940, p. 80- 129.

Despre mitropolitul Sava cf. Marina I. L u p a ş, Mitropolitul Sava Brancoviai, Teză de doctorat. Universitatea „Regele Ferdinand I”, Cluj, Fac. de lit. şi fii., Cluj, 1939