Cronica lui Radu Greceanu

Cronica lui Radu Greceanu, în forma mai completă pe care ne-a dat-o un strănepot al său, Ştefan Greceanu, cuprinde 110 capitole, fiecare cu titlul său, şi povesteşte domnia lui Brâncoveanu de la începutul ei până în vară anului 1714.

În anul 1698, când cronica, începută mai de mult, a fost înfăţişată domnului ca un omagiu, Ţara Românească respira liniştită. Invazia oştirilor germane fusese respinsă fără vărsări de sânge, prin aducerea trupelor turceşti şi tătăreşti. Prin abilitatea politică a lui Brâncoveanu, ţara fusese ferită de nenorocirea de a deveni teatrul de luptă în războiul dintre creştini şi turci. Boierimea era mulţumită de domnia părintească a lui Brâncoveanu, iar sprijinul generos acordat de el mişcării culturale dădea domniei lui o strălucire deosebită. în această atmosferă de mulţumire generală, un boier ca Radu Greceanu, retras departe de zarva ambiţiilor de curte, trăind în liniştea cărţilor sale, era un admirator sincer al domniei lui Brâncoveanu. în rândurile de caldă închinare cu care el înfăţişa cronica sa domnului, în al X-lea an de domnie, el exprima poate nu numai sentimentele sale personale, ci şi ale boierimii contimporane: „Măria-ta, eşti cu daruri vrednice împodobit şi ai îngrijit de această ţară cu o aşa adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu atâta blândeţe şi răbdare pornită din sufletească dragoste ce îi porţi, încât eu pociu să dau chezăşie că politica luminată şi plină de bunătate a înălţimei tale este în adevărată asemănare cu înţelepciunea lui Democrite, care în învăţăturile sale zice: Stăpânii noroadelor şi povăţuitorii lui trebuie să aibă în toţi timpii îngrijirea ca să se arate cu asprime către vrăjmaşii ţării, iar către supuşii lor, iubitori şi blânzi.”

Cu aceste sentimente de admiraţie faţă de domnul care, în mijlocul atâtor frământări, izbutise să asigure ţării pacea şi prosperitatea, se unea recunoştinţa faţă de protectorul care stimulase şi încurajase munca lui culturală: „Până în ziua de azi multe feliuri de bunătăţi ai dăruit măria-ta la toată suflarea din ţara aceasta, şi aşa şi pre mine, plecatul slujbaş al înălţimei tale, m-ai încălzit, încât nu pociu să-mi arăt mai bine recunoştinţa de care sunt cuprins, decât prin alcătuirea acestei istorii despre viaţa şi întâmplările domniei înalţ im ei-tale, care s-a petrecut prin vederile mele.”

Luând pana în mână, sub impulsul sentimentelor de admiraţie şi recunoştinţă, ca să povestească pentru viitorime „faptele cele mult lăudate şi de toată suflarea ţării aceştia cinstite şi iubite”, era firesc ca Radu Greceanu să se identifice în toate paginile cronicii sale cu interesele domnului, care, după el, erau şi ale ţării. Brâncoveanu luase domnia, împins de la spate de toţi boierii ţării care-l rugau: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne hâi domn”. Sprijinit astfel pe consensul tuturor boierilor, Brâncoveanu se urcă pe tronul pe care stătuse până atunci unchiul său de mamă, Şerban Cantacuzino.

Toată lumea era mulţumită de această alegere, afară de soţia lui Şerban Cantacuzino, care ar fi dorit tronul pentru fiul său minor. Solii trimişi de Şerban Cantacuzino la împăratul Leopold se aflau în drum spre Viena, când soseşte acolo o nouă delegaţie de boieri, care aduce vestea că Şerban-vodă a murit şi că ţara a ales în locul lui pe Brâncoveanu. Dintre solii lui Şerban, singur aga Bălăceanu, ginerele răposatului domn, înteţit şi de soacra sa, nu s-a putut împăca toată viaţa cu alegerea lui Brâncoveanu. El a rămas în Ardeal, stăruind pe lângă imperiali, care erau atunci în război cu turcii, ca să intre cu armata în Ţara Românească, să o libereze de turci şi să redea tronul cumnatului său, Gheorghe Cantacuzino. Toate străduinţele lui Brâncoveanu de a împăca pe Bălăceanu şi de a zădărnici intenţiile germanilor nu izbutesc, şi în curând oştirea nemţească pătrunde în ţară, se îndreaptă spre Cerneţi, Craiova, Piteşti, şi de acolo la Bucureşti.

Povestind aceste evenimente, Radu Greceanu înfăţişează lucrurile cu o vădită simpatie pentru politica lui Brâncoveanu. Mai întâi se străvede, în paginile cronicii, aversiunea domnului împotriva mătuşii sale, care pusese la cale toate aceste încurcături. Doamna lui Şerban-vodă e numită de cronicar „sârbcă de fel de la Nicopole, fata Gheţii neguţătoriul de abale”. „Fumuri mari – spune el într-alt loc – acei mueri îi urla în cap, care toate în deşert i-au ieşit, că ochiul cel privitor al lui Dumnezeu niciodată nu se înşeală.”

Aga Constantin Bălăceanu este pentru Radu Greceanu, ca şi pentru cronicarul anonim – şi desigur ei reprezentau într-aceasta nu numai sentimentele lui Brâncoveanu, ci şi pe ale boierimii pământene – „viclean şi vânzător de ţară”. El n-a vroit să asculte cuvintele împăciuitoare ale domnului, care, explică Greceanu, „încă din boierie avea dragoste cu dânsul şi frăţie”, ci, cuprins de zavistie şi vicleşug, umbla „după fandasii şi păreri nebuneşti”. S-a alunecat „după blestemăciuni cu hârea” şi cu „hoţesc meşteşug”, venind cu oastea nemţească în ţară; a adus pe feciorul lui Şerban-vodă cu mama lui de la Drăgăneşti, „părându-i că – lămureşte Greceanu – cum îl va aduce nemţii, domn ţării îl va pune, şi aşa cu acel nume de domnie, el, ispravnic domniei şi ocârmuitor făcându-se (căci tânăr copil era de ani coconul acela al lui Şerban-vodă), mai lesne pre ai ţării boiari şi lăcuitori îi va trage lângă ei; întru care în deşert nădăjduia, că nemţii nicidecum după a lor nebunie nu umbla, ci numai folosul lor şi-l căuta”. Căci desigur nemţii nu erau să umble după „vânturi bălăceneşti”. Aflând că turcii şi tătarii au intrat în ţară, imperialii părăsesc Muntenia şi se retrag în Ardeal.

Cronicarul domnesc ne povesteşte apoi campania pe care a întreprins-o în Ardeal Brâncoveanu, alături de sultan, de tătari şi de Tokoli, campanie care se încheie cu înfrângerea nemţilor la Zărneşti şi cu prinderea generalului Heissler. Greceanu povesteşte şi el scena întâlnirii lui Brâncoveanu cu generalul Heissler, dar, spre deosebire de cronicarul anonim, care înfăţişează lucrurile cu mai multă viaţă, consemnând şi duelul de cuvinte dintre domnul român şi generalul german („Jupâne Haisler, ţi-am adus oaspeţii care ţi-am scris că-ţi voi aduce, primeşte-i” şi răspunsul plin de mândrie al captivului: „De sunt rob, astăzi am căzut în robie, iar tu eşti rob de când te-au făcut tată-tău” – aluzie la starea de vasalitate a Ţării Româneşti), Greceanu se mărgineşte doar să ne spuie că Brâncoveanu, dând mâna cu Heissler, a încercat „să-l îmbuneze cu cuvinte de mângâiere pentru ale vremii şi ale lumii întâmplări”, dar că bunătatea de suflet a domnului român, „de cea semeaţă şi nebunească megalopsihia lui Haisler puţin se atingea, că nu ca un prins şi ca robit răspundea, ci şi atunci firea lui cea înaltă vrea să şi-o arate, micşorând lucrurile şi biruinţele ce se făcuse”. Dar care erau acele cuvinte de „semeaţă şi nebunească mega-lopsihie”, Greceanu nu ne spune, poate şi fiindcă nu erau pe placul domnului.

Când povesteşte aducerea capului lui Bălăceanu în cortul lui Brâncoveanu, Greceanu lasă să izbucnească în cronică sentimentul de indignare împotriva vânzătorului de ţară:,„. că pre acest Costandin Bălăcianu nu-l lăsa, ticălosul, trufia ca să-şi aducă aminte şi de frica lui Dumnezeu, ci credea în avere şi în cai şi în arme şi în vitejii şi în fandasii nebuneşti, şi nu ştia că nu este Dumnezeu înaintea celor ce nu se tem de dânsul, ci aşa cu acestea ş-au pus şi sufletul şi viaţa.”

Se va vedea, când vom analiza cronica anonimă, cu câtă vioiciune înfăţişează cronicarul necunoscut, dramatica scenă când intră în spătăria domnească alaiul cu călăul în frunte, care aducea conspiratorii împotriva lui Brâncoveanu, legaţi cu lanţuri de mâini şi de picioare. Ei bine, şi Radu Greceanu ne povesteşte acest moment, dar sufletul lui de cărturar, deprins cu liniile simple ale clasicismului elen, nu este atras de amănuntele senzaţionale şi de elementele dramatice ale scenei. El trece repede peste acest episod, ca peste un fapt divers căruia nu-i dă importanţa pe care i-o dă cronicarul anonim. Stăruieşte numai asupra vinovăţiei lui Staicu, pe care ni-l înfăţişează într-o lumină cu totul defavorabilă. Astfel, el ne explică de la început că: „. Acest Staicu a fost om de jos, feciorul unui Bărcan, carele şi pârcălab de curte fusese, iar fiu-său acesta, Staicu, mai înainte era slugă la Pârvul vistierul Vlădescu. După aceea s-au lipit lângă Mareş banul, [care] fiind om de casa boiarilor Cantacuzineştilor, cu mijlocul lor au tras şi spre Staicu mai la cinste şi la boierie: fiind Mareş vistier mare, pre Staicu l-au făcut logofăt de vistierie, apoi şi vistier al treilea ajunsese. Iară după aceea, trecând câtăva vreme, într-alt chip primenindu-se vremile şi ţara la domni străini şi la greci căzând.”

Cantacuzinii ajungând la strâmtorare şi urgie, Staicu – spune mai departe Greceanu – „nemulţumitoriu binelui s-au arătat”, căci a trecut în tabăra duşmană Cantacuzinilor. De aceea, când Şerban Cantacuzino a luat domnia, Staicu a plecat în pribegie, fugind din loc în loc, ca să scape de urmăririle noului domn. Brâncoveanu – ne încredinţează cronicarul – i-a arătat „milă şi blândeţe”, dar el n-a vrut să vie „în ţară la moşia lui”, ci s-a dus în Moldova, la Constantin Cantemir. Şi aci Greceanu are prilejul să-l încondeieze şi pe Cantemir: „Acest Cantemir, întâi au fost herghelegiu, apoi şi ciauş la steagul spătăresc aicea în ţară au fost”. Şi povestind cum, prin ajutorul lui Şerban Cantacuzino, Cantemir a ajuns domn în Moldova, cronicarul subliniază că el, „cum a luat domnia, întâiaş dată nemulţumitor s-au arătat spre făcătoriul lui'de bine Şerban-vodă” şi, „neputând să-i strice cu nimic rosturile lui Şerban-vodă”, s-a apucat, prin mijlocul lui Staicu, să surpe pe Brâncoveanu. Când ne comunică sentinţa de moarte a osândiţilor, sufletul lui de cronicar nu se îndu-ioşează, căci: „. cele ale lor fi elene scrisori arătându-se şi toate de faţă cetindu-li-se, nimeni din câţi auzea a se milostivi spre dânşii era, faptele lor cele spurcate şi păgâne aievea văzându-se, câte ficleşuguri spre domn şi spre ţară vânzări făcuse, că ei pre nemţi în ţară îi adusese, şi pentru nemţi, tătarii venise şi la primejdie şi de istov prăpădire ţara ajunsese cât nimeni din creştini. n-au rămas de pradă şi de sărăcie scăpaţi, care de tătari, care de nemţi, lăsând mult sărăcime, care arşi de tătari şi căzniţi au murit, afară de robii ce au luat.” în aceeaşi lumina este înfăţişată şi cealaltă conspiraţie împotriva lui Brâncoveanu. Dumitraşcu Corbeanu, căpetenia conspiratorilor, este un „om foarte rău, zavistnic şi turburător”, iar jupâneasa lui, Tudosca: „muiere rea şi neastâmpărată”; pe amândoi îi înfierează cronicarul: „ticăloşi”, care nu se puteau odihni „întru atâta bine şi îndestulare”.

Necazurile şi mai ales grija care cuprinsese sufletul lui Brâncoveanu şi al boierilor săi de curte, după trecerea lui Toma Cantacuzino de partea ţarului Petru cel Mare, se răsfrânge cu toată emotivitatea în aceste rânduri ale cronicii lui Radu Greceanu: „Toma Cantacuzino, marele spătar, carele tocmai ca acel din 12 apostoli, Iuda, alegându-se şi de către stăpânul său făr' de nici o nevoie, ca un hiclean hainindu-se, Iudei cu adevărat s-au asemănat, pentru că den râvna ce pururea spre cele deşarte lumeşti avea, uitând cinstea, folosul, mila şi căutarea, ceea ce încă den copilăria lui tocmai ca de la însus născătorul lui, încă şi mai mult pociu zice, de la domnul câştigase şi avusese. pe carele nu ca pre un neam şi văr al măriei-sale l-au căutat, l-au cinstit şi l-au iubit, ci neosebit din iubiţii fii mări ei-sale îl avea, şi mai cinstit încă pociu zice., carele întru atâta cinste şi îndestulare ce avea neîndestulându-se, ci fiind cuprins şi biruit de gândul trufiei, urmat-au tocmai şi Eosforului şi lui s-au asemănat, carele au socotit să-şi puie scaunul preste norurile cerului. Aşa şi acesta nu s-au îndestulat cu câtă cinste şi vrednicie avea, ci stepena domniei visând, şi dentru aceea ce au fost au căzut, pentru că ochiul cel neadormit al nefăţarnicului Judecător, precum iaste îndelung răbdător, iaste şi de sârg răsplătitor.” în această formă este scrisă întreaga cronică. Autorul ei, scriind sub ochii domnului, în mijlocul emoţiilor care frământau curtea, împărtăşeşte cu întreaga boierime din divanul domnesc simpatiile şi resentimentele lui Brâncoveanu. Paginile cronicii vibrează încă de căldura patimilor, peste care timpul a aşternut de mult uitarea.

Începând din al zecelea an al domniei lui Brâncoveanu, Radu Greceanu povesteşte evenimentele an de an, în ordinea în care s-au succedat.

Acest fel de înfăţişare a evenimentelor impune cronicarului să neglijeze înlănţuirea lor cauzală şi să amestece între faptele importante pentru viaţa ţării şi întâmplări mai puţin însemnate, dar care au stârnit senzaţie la curte. El povesteşte, adesea pe acelaşi plan: venirea hanului tătăresc în ţară; sosirea solilor la curtea domnească şi primirea ce li s-a făcut; plăţile haraciului şi trimiteri de salahori şi care pentru raialele turceşti; războiul dintre creştini şi turci; plimbările lui Brâncoveanu prin ţară, cu notarea precisă a conacelor făcute, ziua sosirii şi data plecării; nunţile domneşti; ştiri sosite din Beciu (Viena); ctitorii şi clădiri domneşti ş.a.m.d.

Cronica lui Radu Greceanu se încheie tocmai în primăvara anului 1714, la vremea când se desfăşură zguduitoarea dramă la care cronicarul însuşi a trebuit să ia sufleteşte parte. Nepotul său, Şerban Greceanu, care ţinea în căsătorie pe fiica lui Brâncoveanu, a fost dus şi el cu nenorocitul domn la Constantinopol şi a trăit în fioroasa temniţă alături de soţia lui Brâncoveanu şi de cumnaţii săi, zilele de chin şi groază, când le-a ajuns acolo, în închisoare, vestea că domnul şi copiii săi au fost decapitaţi. „Eu, care patru ani neîntre-

45S rupţi – spune Del Chiaro – am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor principi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi.” în acelaşi timp, Radu Greceanu se înrudea şi cu Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, care surpase pe Brâncoveanu şi-i luase locul. Nepoata lui Radu Greceanu, Păuna, era soţia lui Ştefan Cantacuzino şi sora lui Şerban, ginerele lui Brâncoveanu. Păuna n-a avut nici ea mai mult noroc decât fratele ei. După doi ani de domnie, porneşte şi ea, ca şi soţia lui Brâncoveanu, să-şi întovărăşească soţul pe drumurile de primejdii ale Constantinopolului. Acolo, în duminica Sf. Treimi a anului 1716, ora 4 din noapte, soţul său, principele Ştefan şi tatăl lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, au fost spânzuraţi în temniţa din Bostangi-Başi.

Doamna Păuna, spre a-şi salva copiii de la moarte, ajutată de câţiva prieteni devotaţi ai familiei, se ascunde travestită într-o casă, singură, unde, cu toată străduinţa turcilor, n-a putut fi găsită. De acolo, luându-şi inima în dinţi, închirie pe ascuns o corabie şi, strecurându-se cu multă teamă din Constantinopol cu copiii, după patru săptămâni de călătorie pe mare, debarcă la Messina. De acolo porneşte spre Neapole şi, trecând prin Bologna şi Ferrara, soseşte în Veneţia, unde avea să o întâlnească, în 1718, fostul secretar al soţului său, Anton Măria Del Chiaro.

Urgia dezlănţuită cu doi ani mai înainte împotriva familiei lui Brâncoveanu se dezlănţui acum împotriva Cantacuzinilor. De la Del Chiaro aflăm că satele fostului domn şi ale Cantacuzinilor fuseseră împărţite de Mavrocordiat între rudele şi prietenii acestuia. „Am fost de faţă – zice Del Chiaro – şi am servit de tălmaci când sărmana femeie – e vorba de soacra doamnei Păuna, soţia stolnicului – trimite rugăminte la unul din noii miniştri greci, care deţinea prin silnicie satele ei, ca să o miluiască şi pe ea cu o neînsemnată cantitate de făină.”

De ce Radu Greceanu, cronicarul cărturar, tace asupra acestor vremuri de urgie şi de durere, nu putem şti. Datele sărace pe care le avem despre viaţa lui nu ne îngăduie să facem nici o ipoteză măcar.

Elenist de frunte al timpului, Radu Greceanu nu a alergat niciodată după situaţii şi onoruri pe care, mai ales după ce se înrudise, prin fratele său, cu familia lui Brâncoveanu, le-ar fi putut obţine. Cărturar modest – ca toţi cărturarii – s-a mulţumit să ajute cu cunoştinţele sale întinse de grecească la marea operă de traducere a cărţilor sfinte. în limba neamului.

Era bucuros că ocupă şi el un loc la curtea domnească, că poate fi de faţă la serbări şi la petreceri, că poate împărtăşi bucuriile, îngrijorările şi durerile curţii – care erau şi ale poporului – şi că poate nota an de an pentru domn şi cei ce vor veni toate cele ce vedea petrecându-se sub ochii săi: şi nunţi domneşti, şi primiri de soli, şi încoronări de principi (a lui Tokoli în Ardeal), şi plimbări de curţi pe la moşii şi vii, şi trimiteri de haraciu la Poartă, şi invazii de oşti nemţeşti, turceşti şi tătăreşti, şi trimiteri de salahori pentru fortificarea cetăţilor turceşti, şi „fuga Tomii Cantacuzino la muscali”, şi „furtuna cea ticăloasă a craiului sveţesc”. Cronica lui, scrisă fără mult nerv, dar cu bun-simţ, este astfel un ziar oficial de curte al celui mai mare voievod al culturii româneşti.