Cronica lui Ştefan cel Mare

Versiunea germană. Domeniul literar slav în care cugetarea românească s-a manifestat mai activ şi mai continuu a fost în Moldova istoriografia.* începuturile ei trebuiesc aşezate, cred, în timpul şi la curtea lui Ştefan cel Mare.

Zic cred, fiindcă nu este în Europa o literatură mai zbuciumată în dezvoltare şi mai năpăstuită în soarta ei decât literatura românească. Nu ştiu să mai fie multe popoare care să-şi fi pierdut atâtea monumente de cultură ale trecutului său de cum am pierdut noi. Originalele primelor traduceri româneşti s-au pierdut; prototipul primelor noastre legende religioase apocrife nu se cunoaşte; primele traduceri ale romanelor populare au dispărut; învăţăturile lui Neagoe nu le cunoaştem decât din copii târzii şi defectuoase; cronica scrisă pe timpul şi la curtea lui Mihai Viteazul nu ni s-a păstrat decât într-o traducere latină; cronica lui Grigore Ureche n-a ajuns până la noi decât în compilaţia lui Simion Dascălul; De neamul moldovenilor şi cronica lui Miron Costin

1 Cea mai veche cronică internă a noastră este cronica „rusească” a lui Vlad Ţepeş care, după concluziile lui Sedelnikov în Izvestia Academiei sovietice de ştiinţe pentru limba şi literatura rusă. Leningrad, II, 1929, p. 621-659, e scrisă în limba slavonă întrebuinţată pe atunci în Ţara Românească. (V. P. P. Panaitescu, Convorbiri literare, mai-iunie 1943, LXXVI, p. 339.) (Text adăugat marginal – n. red.) le avem în copii posterioare, dintre care cea mai veche copie a cronicii datează din 1720. Şi atâtea şi atâtea altele!

În marile frământări petrecute pe pământul românesc, cu incursiuni de armate ungureşti şi polone, cu numeroase invazii de oştiri turceşti şi tătăreşti, cu atâtea vechi mănăstiri şi cetăţi de scaun arse din temelie şi apoi reconstruite, ca să fie din nou arse, atâtea din monumentele literaturii noastre vechi au fost distruse sau răpite, pentru a fi apoi aruncate în cine ştie ce colţ de bibliotecă.

Numai norocul ne ajută să mai dăm peste ele. O întâmplare neaşteptată uneori ne scoate totuşi la iveală câte unul din aceste monumente care aştepta de veacuri închis în cine ştie ce colţ de bibliotecă şi care ne înfăţişează munca de cultură a străbunilor îritr-o lumină cu totul nebănuită.

Una din cele mai importante descoperiri făcute în timpul din urmă este aceea a profesorului universitar Gorka de la Universitatea din Lwow. Cercetând în Biblioteca de stat din Munchen (Bayerische Staatsbibliothek) manuscrise privitoare la istoria Poloniei şi a Ungariei, Olgierd G6rka a dat, în primăvara anului 1911, peste cea mai veche cronică românească din câte se cunosc până azi. Cronica se păstrează într-un codice în quarto, cu signatura Codex Latina-rum 952, într-o traducere germană, care începe: „Ab Jesu Măria 1502 Jar, a<d> di<em> 28 Appril ist geschryben dy Cronycke des Stephan Voyvoda aus der Wallachey” (o greşeală evidentă: Wallachey în loc de Moldau). Titlul cronicii este: Cronica breviter scripta Stephan(i} Dei grada voyvoda Terrarum Moldaviens(ium) necnon Valachyens(iutri). *

După părerea lui Gorka, cronica ar fi fost adusă în Germania de solia moldovenească din 1502. La această dată Ştefan cel Mare, care era bolnav de diabet şi care era chinuit de rămăşiţele rănii primite la Chilia, simţindu-se din ce în ce mai rău, trimisese după medici specialişti în centrele ştiinţifice din Italia (Veneţia) şi Germania. Misiunea trimisă în Germania şi compusă din Ulrich şi Antonius soseşte în Niirnberg la sfârşitul lui februarie, cu o scrisoare de recomandare din partea regelui Ungariei, Wladislav Iagello.

Solia moldovenească a avut în Germania răsunetul cuvenit. Dintr-o scrisoare în limba latină adresată lui Ştefan cel Mare şi dintr-alta germană, către Wladislav Iagello, amândouă trimise de către primarul oraşului Niirnberg – al cărui nume n-a putut fi identificat de către d-l Gorka – reiese că s-a găsit un medic capabil, doctorul Ioan Klingesporn, care, rugat insistent, a primit să vină cu trimişii lui Ştefan cel Mare în Moldova.

Despre doctorul Klingesporn şi despre solia moldovenească nu se mai pomeneşte apoi nimic, nici în documentele moldoveneşti şi nici în cele germane. La curtea din Suceava nu avem ştiri să fi sosit doctorul Klingesporn; dimpotrivă, la 7 decembrie 1502 găsim la patul domnului pe doctorul veneţian Mathias Muriano. într-o listă de opt-nouă medici iluştri din Niirnberg, întocmită ulterior, iarăşi nu se găseşte trecut Klingesporn, deşi a fost un medic distins. Ce s-a întâmplat, prin ce peripeţii a trecut pe drumurile pe care le-a străbătut misiunea moldovenească şi doctorul german, nu ştim. Gorka presupune că au pierit ucişi pe drum, în nişte ţinuturi unde domnea dreptul pumnului.

1 Am admis lectura corectată a Iui Ion Const. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare, în Cercetări literare, III (1939), publicate de N. Cartojan, p. 228.

În Niirnberg, crainicii marelui domn au trebuit să intre în legături cu fizicianul Hartmann Schedel. Schedel îşi făcuse studiile la Universitatea din Leipzig şi la vârsta de 20 de ani plecase în Italia să-şi desăvârşească cultura la celebra Universitate din Padova, într-o vreme când umanismul era acolo în plină înflorire. în 1466 îşi luase doctoratul şi, după un popas prin Veneţia, se reîntoarce în Germania, unde din 1484 se stabilise în Niirnberg ca medic. * în afară de profesiunea sa de medic, Schedel a fost în acelaşi timp un pasionat geograf şi istoric, care a adunat ştiri privitoare la Răsăritul Europei. în biblioteca lui s-a găsit şi un exemplar din cunoscuta naraţiune alcătuită de un sas ardelean între 1477-l491, Geschichte Dracole Waide. Schedel publicase în 1493 o cronică. Liber Chronicarumnumită şi Chronicum mundi – care a fost bine primită de contemporanii săi, fiindcă a fost retipărită într-o ediţie nouă în 1497 şi fiindcă traducerea germană a cunoscut repede trei ediţii (1493, 1496 şi 1500). A avut un mare răsunet între cărturarii din Apus. între altele, pasaje întregi din ea au fost încorporate în ediţia din 1494 a operei lui Vincent de Bauvais, Speculum historiale. în această operă, neobositul cercetător, îm-prumutând pe de-a întregul informaţiile din (Papa Pius II) Enea Silvio Picco-lomini, Historia rerum ubyque gestarum locorumque descripţievorbeşte de luptele dintre Dăneşti şi Drăculeşti, de origina latină a neamului, şi se plânge că „difficillimum esse provinciarum (Walachiae) descriptionem” din pricina ştirilor contradictorii a izvoarelor. 2

Acest umanist german a primit solia moldovenească şi, dornic de a smulge de la ea informaţii pentru a întregi ştirile despre ţările noastre, ar fi profitat de acest prilej pentru a-şi scoate o copie de pe cronica lui Ştefan cel Mare. Această copie a trecut apoi, împreună cu întreaga lui bibliotecă, în moştenirea nepotului său Melchior, şi, în cele din urmă, a ajuns în biblioteca pincipelui Bavariei, Albrecht V (1550-l579). Biblioteca acestuia din urmă, un pasionat colecţionar de manuscrise, a format temelia bibliotecii curţii bavareze, care după revoluţie a devenit bibliotecă de stat.

Copia lui Schedel, scrisă într-unui din dialectele Germaniei de nord, apropiat de „hochdeutsch” de azi, conţine 22 de file manuscrise, de hârtie veche, de pe la sfârşitul veacului al XV-lea. Ea înşiră evenimentele petrecute în Moldova în ordine cronologică, începând cu răsturnarea lui Petru Aron-Vodă şi urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare în anul 1457 şi sfârşind cu anul 1499, înfrângerea lui Malcoci.

Textul lui Schedel cuprinde, mai ales în transcrierea numelor proprii, o serie de greşeli, ca, de pildă, Bognes în loc de Bogdan, Braut în loc de Prut („Zwischen den Nester und der Braut”), sau Warsarab ori Waserab în loc de Basarab, ceea ce dovedeşte că el nu este un original ci o copie defectuoasă.

Cronica conţine o mulţime de ştiri pe care nu le găsim în nici o altă cronică internă; ea pomeneşte şi de un ostaş Purice, despre care ne vorbeşte şi Neculce în 0 samă de cuvinte şi care se constată pe această cale că a fost o figură istorică şi nu legendară. Ştirile nouă pe care le aduce cronica sunt foarte interesante şi

1 Grauert, Neue Danteforschungen, în Historische Jahresberichte, XVIII (1897), p. 16; Chiţimia, op. cit., p. 267.

2 V. şi datele biografice date de I. C h i ţ i m i a, op. cit., p. 225 – 227.

ele pun într-o lumină vie – după cum mărturiseşte d-l Gorka într-o comunicare făcută Academiei noastre în 1930 – „forţa puternică a caracterului lui Ştefan cel Mare, marele său geniu militar”, care în momente grele pentru ţara sa nu-şi pierdea cumpătul, ştia să se ridice deasupra situaţiei şi să folosească cu o rară abilitate împrejurările cele mai critice spre a-şi duce oştirile la bi ruinţă

Cronica înfăţişează însă o vădită părtinire pentru Polonia; ea nu pomeneşte nimic de pătrunderea lui Ştefan cel Mare până în inima Poloniei la Lemberg şi despre celelalte ostilităţi ale lui Ştefan cel Mare cu polonii. în schimb, ea dă informaţii inedite cu privire la ajutorul atribuit polonilor în 1499, la răzbunarea lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor pentru încălcarea Poloniei.

Aceste tendinţe ale cronicii îl fac pe d-l Gorka să admită că cel ce a alcătuit cronica în limba germană a fost Herman, pârcălabul Cetăţii-Albe, care, mai târziu, apare la curtea din Suceava a lui Ştefan cel Mare ca jucând un rol important în tratativele cu polonii din aprilie 1499, şi pe care d-l Gorka îl socoteşte că era de origină sas. 1 El ar fi scris cronica cu intenţia de a informa pe regele Ioan Albert (1492-l501) despre lucrurile moldoveneşti O copie de pe această cronică germană a intrat apoi în mâna lui Ulrich, solul trimis de Ştefan cel Mare la Nurnberg ca să-i aducă un doctor şi care probabil ar fi fost rudă cu Herman.

Argumentele aduse de d-l Gorka pentru a susţine paternitatea pârcăla-bului Herman asupra versiunii germane a cronicii nu-mi par convingătoare. Din documentele contemporane nu reiese în mod cert că Herman – pe care documentele noastre interne îl transcriu Hrăman – era sas şi că ar fi cunoscut limba germană. Numele nu poate da în această privinţă o indicaţie concludentă căci îl găsim purtat de persoane a căror origine nu poate fi germană (Herman frate cu Iaţcu sau chiar Herman ţiganul).2 De altă parte, tendinţa polonofilă a cronicii mai poate avea, chiar admiţând datele d-lui Gorka, şi altă explicaţie. Din moment ce ştim că solia moldovenească aducea cu sine şi o scrisoare a regelui de neam polon Wladislav Iagello, din moment ce Ştefan cel Mare recursese la ajutorul acestuia pentru a obţine un medic din Germania, este de admis că, printr-un elementar simţ de prudenţă, solia lui, alcătuită, după câte se pare, din saşi, nu putea duce cu sine prin Polonia o cronică în care susceptibilităţile polone nu erau menajate. Făcând aceste rezerve într-o lecţie ţinută la câteva săptămâni după comunicarea d-lui Gorka la Academia Română, încheiam cu aceste cuvinte: „Oricine ar fi însă traducătorul german al cronicii, an lucru este sigur, că acesta a tradus-o după cronica oficială scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. Această cronică a fost scrisă după toate probabilităţile în limba slavonă şi ea înfăţişează o mare asemănare cu cronica de la Bistriţa.” în timpul din urmă, vechiul nostru elev, d-l I. C. Chiţimia, pornind pe drumurile noastre, a verificat punct cu punct după copii fotografice ale cronicii, procurate de noi, datele d-lui G6rka şi, rectificând unele lecturi greşite, a ajuns la concluzii cu totul diferite de ale istoricului polon. Cronica a fost scrisă

1 A se vedea şi 6. C. G i u r e s o u, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1937, p. 596: „un militar sas în serviciul lui Ştefan”.

2 P. P. P a n a i t e s c u, în Revista istorică română, I (1931), p. 158.

Într-adevăr în limba slavonă, fiindcă în numele proprii din textul german se păstrează urmele unui original slavon, de ex. oraşul Râmnic este transcris în versiunea germană sub forma Rybnyg, care la rândul ei transcrie exact forma slavonă PitHHKb, aşa cum o găsim şi în versiunile interne slavoneşti ale cronicii, într-alt loc găsim în textul german: „bey einem Bache der heyst Po-togk” = la un pârâu ce se numeşte Potok. în versiunea slavonească a cronicii de la Bistriţa e: „na mesto naricaemoe IIoTOKb BOflHa” = la localitatea ce se numeşte Cursul Apei. Polonul, găsind în textul slavon vodna, „de apă”| a crezut că trebuie să fie vorba de un pârâu şi va fi tradus în latineşte „ad rivum qui nominatur Potok”, ceea ce traducătorul german a reprodus apoi întocmai în limba sa. Acest original slavon, crede d-l Chiţimia, ajunsese probabil în Ucraina, unde un polon 1-a tradus în limba latină, precum se vede din urmele latine rămase în traducerea germană („in monde Aprilis”; „in dem mond Julij”; „in dem mond Nouembris”; „an dem 7 tag Decembris”; „am 17 tag Octobris în dem menet Octobry primodie. do saczt Stephan voyvoda Ysayam <acuzativul latin) seinen Schwoger. des Radulli voyvodess dochterr <Toch-ter> am dem tag sand Dyonisij Dymyttry.”). Dar asemenea expresii şi nume proprii declinate latineşte se găsesc adesea, precum arată d. P. P. Panaitescu, în operele umaniştilor germani din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. Traducătorul latin al cronicii slavone a fost, zice d. Chiţimia^ un polon, căci deşi se întâmpină în documentele latine ale evului mediu din Ungaria, Franţa, Germania fonetisme ca grada în loc de gratia, creacionibus în loc de creationibus, totuşi nume proprii în forma polonă ca Colaczijn, Czessuy, Vylcza pentru Vâlcea, Mikoley (forma polonă a numelui Nicolae Halytzky), Repka-în textul german Rebge – din rzepka = ridiche, porecla dată starostelui din Buczacz, trebuiesc să fie luate în considerare.

Traducătorul polon a modificat şi a amplificat însă datele originalului slavon cu ştiri privitoare la împrejurările polone, ca de pildă itinerariul armatei regelui Albert pe teritoriul polon, înainte de a intra în Moldova pentru a fi zdrobită în Codrii Cosminului.

Tot el a înlăturat altele din originalul slavon, care nu erau favorabile polonilor. în această formă cronica a ajuns în mâinile lui Schedel, nu adusă de solia moldovenească, ci cerută şi obţinută de acesta poate în timpul călătoriei sale în Polonia, după strălucita victorie a domnului moldovean împotriva turcilor.

Deşi argumentele aduse de d. Chiţimia nu sunt toate deopotrivă de convingătoare, totuşi ipoteza pusă în discuţie de d-sa are meritul de a îndrepta cercetările pe o nouă pistă.

Cronica lui Schedel înfăţişează în forma germană copia cea mai veche a cronicilor moldoveneşti, scrisă cu doi ani înainte de moartea marelui domnitor. Din nenorocire, această versiune nu este o traducere completă şi fidelă a cronicii de la curtea lui Ştefan cel Mare.

versiunile slavoneşti. Versiunea germană nu ne poate da, deci, icoana exactă a cronicii scrise la curtea lui Ştefan cel Mare. Va trebui, dar, să încercăm reconstituirea ei pe baza izvoarelor interne scrise în limba slavă.

Care sunt aceste izvoare?

În afară de această versiune germană care a stat închisă în bibMoteci străine până în timpurile noastre, cronica domniei lui Ştefan cel Mare ni s-a mai păstrat în următoarele cinci copii târzii în limbă slavonă:

Letopiseţul de la Bistriţa, care a fost descoperit de I. Bogdan în Biblioteca clubului bulgar din Tulcea, după indicaţiile date de Alexandru Pop, profesor pe atunci la gimnaziul din Tulcea.

Este un manuscris în 8°, copiat la sfârşitul veacului al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea. Cea mai veche notiţă de pe filele manuscrisului este din 1710, a lui Ierei Gheorghe din Băiceni. El spune că i-a „dat această carte preutiasa răposatului preotului Ursului”, din neamul mitropolitului Varlaam î, „carele au fost protopop în Iaşi; i-a dat-o ca să le hie pomană în veci”. La 1861, un bulgar, Djudjov, a cumpărat manuscrisul cu 5 ruble de la un lipovean şi 1-a transmis apoi Bibliotecii bulgăreşti din Tulcea.

Codicele cuprinde, după o serie de texte apocrife şi poporane, cronica lui Manases în traducere slavă, urmată de letopiseţul moldovenesc. Cronica lui Ştefan cel Mare – într-o versiune apropiată de versiunea germană a lui Schedel până la anul 1484 – este precedată de o altă cronică de întindere mai mică, a şasea parte din întreg, care începe de la descălecatul lui Dragoş (1359) şi merge până la urcarea în domnie a lui Ştefan cel Mare. Cronica marelui domn al Moldovei se înfăţişează deci aci ca o continuare a acesteia din urmă, alcătuind cu ea un singur trup, un singur letopiseţ, cu titlul care, tradus în româneşte, sună: A cesta e letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara moldovenească. Letopiseţul acesta nu este însă complet, fiindcă lipsesc ultimele pagini. în forma în care îl avem el se întinde şi dincolo de domnia lui Ştefan cel Mare, până la războiul lui Bogdan cel Orb cu Radu, domnul Munteniei (1507). Despre structura acestei cronici, în care Bogdan distingea trei părţi, şi despre caracterul ei particular vom reveni mai jos, când vom încerca, pe baza tuturor versiunilor, să reconstituim începuturile istoriografiei moldoveneşti.

Letopiseţul de la Putna. A fost studiat şi publicat, cu traducere românească, de regretatul I. Bogdan în Vechile cronici moldoveneşti până la Urechia (p. 23-41; 143-l48, 193-l97). Originalul a fost găsit'ân Biblioteca Academiei teologice din Kiev, între manuscrisele aduse de la lavra Pofiaevb (azi în Polonia), într-un sbornic de texte cu cuprins foarte variat: ascetice, hagiografice, apocrife, extrase din nomocanoane, tratate gramaticale şi materiale istorice. Materialele istorice sunt alcătuite din cele mai vechi anale sârbeşti, din cea dintâi cronică bulgărească şi dintr-o versiune a cronicii moldoveneşti – singura care ne interesează aci. Cronica moldovenească cu care se încheie sbornicul este scrisă în mediobulgară şi poartă titlul: Povestire în scurt despre domnii moldoveneşti. Are o notiţă preţioasă: Ore rmcaHTe rmcax Icaia cot OiaTHBa, care, tradusă în româneşte, înseamnă: „Această scriere a scris-o Isaia din Slatina”. Versiunea acestui letopiseţ este deci copiată de călugărul Isaia din mănăstirea Slatina a Moldovei. Originalul

1 V. Augustin Z. N. Pop, în Biserica ortodoxă română, 1939, p. 319.

pare să fi venit din mănăstirea Putna, fiindcă în cuprinsul textului se găsesc numeroase amănunte privitoare la mănăstirea Putna K

Părerea lui Bogdan că letopiseţul de la Putna este „o prescurtare şi o prelucrare a analelor de la Bistriţa” nu se poate susţine, deoarece, precum a arătat d. I. Vlădescu, în letopiseţul putnean se găsesc numeroase ştiri care lipsesc din analele de la Bistriţa. Dar nici părerea d-lui Vlădescu că nu există „nici @ înrudire cât de mică între letopiseţul de la Putna şi cel de la Bistriţa şi că letopiseţul de la Putna ar fi fost redactat, nu prescurtat, de cineva cu admiraţie pentru Ştefan cel Mare. folosind notiţe şi însemnări contemporane” nu poate fi primită. Identitatea de redacţie a ştirilor în ambele letopiseţe 2 dovedeşte în chip neîndoielnic că între ele este o filiaţie, întrucât ambele descind dintr-un prototip comun. între acest prototip şi între analele de la Bistriţa şi cele de la Putna trebuie să admitem însă mai multe intermediare, într-unui din acestea lipseau ştirile care se găsesc în analele de la Putna. După acela au fost copiate analele de la Bistriţa. Dar şi intermediarul după care a fost copiat letopiseţul de la Putna avea lacune însemnate, căci din versiunea putneană lipsesc numeroase ştiri şi pasaje întregi. Dacă unele omisiuni se pot explica printr-o tendinţă de prescurtare, altele, care se înfăţişează compact şi cuprind pasaje întinse, nu se pot explica, cred, decât admiţând că din intermediarele după care derivă letopiseţul de la Putna se pierduseră câteva pagini 3.

Versiunea din letopiseţul lui Azaiie a fost descoperită de regretatul Bogdan, după indicaţiile lui Iacimirskij, într-un codice din Biblioteca Imperială din St. Petersburg. Codicele, în format de 8°, a fost scris pe la sfârşitul secolului al XVI-lea sau începutul celui de la XVII-lea şi cuprinde o serie de texte religioase apocrife şi istorice. Manuscrisul nu are nici o indicaţie de dată şi nume privitoare la original, autor sau copist; din câteva notiţe posterioare şi incomplete reiese că pe la 1639 se afla la Iaşi şi că la 1749 a fost trecut în zestrea mănăstirii Nicoriţă. De acolo, în împrejurări necunoscute, a ajuns în Rusia.

11466, iunie în 4: „au început să zidească mânăstirea de la Putna”; 1470, august în 20: „venit-au Ştefan Voevod şi au sfinţit hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu de la Putna, cu mina preasfinţitului mitropolit kir Teoctist şi episcopului Tarrsie, fiind de faţă egumenii tuturor mânăstirilor şi întreg clerul preoţesc în număr de 64 de inşi, septemvrie 3, sub arhimandritul Ioasaf”; 1484, „martie în 15, în miercurea mare pe la miază-noapte au ars întreaga mânăstire Putna până în temelie”; 1484, octom/rie 8: moartea arhimandritului Iosif al Putnei; 1486 numirea celui de al doilea arhimandrit al Putnei, Paisie.

2 Iată câteva pasaje paralele pe care le dăm în traducerea românească a lui Bogdan. între textele originale slave asemănarea este şi mai mare.

Bistriţi Putna

În anul 6867, veni Dragoş Voevod din în anul 6867. venit-au Dragoş Voevod

Ţara Ungurească de la Maramureş la vânat din Maramureş de la Ţara ungurească la după un zimbru, şi au domnit 2” ani. vânat după un zimbru, şi au domnit 2 ani.

După el, domni fiul său Sas Voevod 4 ani. După el, domni fiul său Sas Voevod 4 ani.

După acesta, domni fiul său Laţcu Voevod Fiul său Laţcu Voevod au domnit 8 ani

8 ani. şi au murit.

3 A se vedea de ex. lacunele dintre anii 6907 (1399) şi 6952 (1444), cele de la anul 7005 (lupta din Codrul Cosminului), cele de la anul 7015 (1507).

Partea istorică a codicelui conţine: a) o scurtă cronică universală, urmată de nişte anale sârbeşti cu note de istorie românească; b) letopiseţul moldovenesc, purtând în slavoneşte acelaşi titlu ca şi versiunea de la Putna: Povestire în scurt despre domnii Moldovei, urmată de letopiseţele lui Macarie şi Azarie, de care ne vom ocupa în capitolul următor (vezi p. 63). Prima parte, care ne interesează deci, cuprinzând istoria Moldovei de la descălecat până la moartea lui Ştefan cel Mare, se apropie mult de versiunea de la Putna – de aceea Bogdan o şi numeşte Analele Putnene – dar are şi părţi comune cu analele de la Bistriţa. Ea derivă deci dintr-un arhetip intermediar între versiunea de la Bistriţa şi cea de la Putna. Are însă şi câteva ştiri pe care nu le găsim nici în versiunea de la Bistriţa, nici în cea de la Putna – toate însă referitoare la viaţa internă a mănăstirii Putna. Astfel aflăm din acest letopiseţ că al doilea egumen al mănăstirii Putna, ales de Ştefan cel Mare în 1486, Paisie, se mai numea şi Scurtul; că în 1503, iulie 23, a răposat egumenul Paisie; că în luna următoare, „August în 4 marţi, la miezul nopţii”, a decedat şi duhovnicul Antonie Bolsun şi că, în sfârşit, în 1517, aprilie 22 a murit Bogdan-voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, şi că a fost îngropat în mănăstirea de la Putna, „în biserica mare de partea stângă”.

Cronica anonimă —-numită aşa de regretatul I. Bogdan, care a studiat-o şi publicat-o în Vechile cronici moldoveneşti (p. 62-68, 185-l92 şi 243-290) – se găseşte încorporată într-o colecţie de cronici ruseşti, cunoscută în istoriografia rusească sub numele de Voskresenskaja letopisi, alcătuită în imperiul moscovit pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Partea românească, scrisă în mediobulgară cu numeroase rusisme, poartă, ca şi versiunea de la Putna, titlul care în româneşte sună: Povestire în scurt despre domnii moldoveneşti, de când s-a început Ţara Moldovenească. Cronica este o transcriere, prescurtată în partea finală, după vechea cronică a Moldovei care mergea până la moartea lui Ştefan cel Mare. Bogdan credea că originalul fusese adus din Moldova, probabil de unul din solii lui Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei, al cărui fiu, Ivan Ivanovici, luase în căsătorie pe fiica lui Ştefan cel Mare, domniţa Elena. Până la Ştefan cel Mare, cronica anonimă dă lista domnilor Moldovei de la decscălecatul lui Dragoş, într-o formă foarte apropiată de versiunea cronicii de la Putna, cu care dealtfel, după cum am văzut, se aseamănă şi în titlu. De la Ştefan înainte, cronica este mult prescurtată, căci, în afară de data urcării pe tron a marelui voievod, nu ne mai dă decât patru date: 1465, luarea Chiliei de la unguri; 1484, smulgerea Chiliei şi Cetăţii-Albe de la moldoveni de către turci; 1497, lupta din codrul Cosminului, şi 1504, moartea lui Ştefan. Această ştearsă prezentare a domniei lui Ştefan cel Mare, care fusese cuscrul lui Ivan al III-lea, dovedeşte că partea de istorie românească a intrat în compilaţia rusească într-o vreme când interesul moscoviţilor pentru personalitatea marelui domn moldovean scăzuse. După data morţii lui Ştefan cel Mare, cronica anonimă pomeneşte că Ştefan a avut patru feciori: Petru, Alexandru şi doi Bogdani, şi se încheie cu cuvintele: „După el începu a domni fiul său Bogdan”. înregistrarea urcării pe tron a lui Bogdan ne confirmă şi ea ipoteza că originalul moldovenesc care se află la baza acestei cronici nu a fost adus în Rusia pe timpul lui Ştefan cel Mare, ci mai târziu, după moartea lui, poate la începutul domniei lui Bogdan.

Spre deosebire de toate celelalte versiuni slavoneşti, cronica începe cu două legende eponime. Prima, o ciudată fuziune de anacronisme istorice şi de născociri fanteziste, priveşte originea romană a românilor. „La anul 6867 <=1359>„ – începe cronica anonimă – doi fraţi de legea creştinească, fugind din Veneţia de prigonirile „ereticilor”, au ajuns la Râmul vechi şi şi-au zidit o cetate, pe care au numit-o după numele lor, Roman. Acolo au stat cu neamul lor până ce papa Formos a trecut de la credinţa pravoslavnică (ortodoxie) la legea latină (catolică). Atunci râmlenii, trecuţi la legea catolică, şi-au fundat altă cetate. Noul Rim, şi au început lupta împotriva fraţilor lor rămaşi ortodocşi. Luptele au durat până în vremea craiului unguresc Vla-dislav, care „era nepot de frate lui Sava, arhiepiscopul sârbesc” şi de care fusese chiar „botezat”.

În vremea lui Vladislav, tătarii de la apa Prutului şi de la apa Moldovei, trecând Carpaţii, s-au năpustit asupra Ardealului şi au ajuns până la Mureş. Vladislav a cerut atunci ajutor de la împăratul Râmului şi de la papă. împăratul Râmului i-a trimis ajutor de oaste, dar noii râmleni au scris craiului Vladislav, cerându-i să aşeze în primele rânduri de bătaie pe vechii râmleni, ca să scape de ei, iar dacă totuşi nu vor pieri în luptă, să-i oprească în ţara lui. în lupta încinsă cu tătarii pe apele Tisei, vechii râmleni s-au purtat vitejeşte şi au înfrânt pe tătari. Vladislav, de bucurie, i-a cinstit bine şi, arătându-le scrisoarea noilor râmleni, a stăruit de ei să rămână în ţara lui, ceea ce ei au primit cu condiţia ca să li se îngăduie a-şi păstra credinţa ortodoxă. Vladislav îe-a dăruit atunci pământ „în Maramureş, între apele Mureşului şi Tisei, locul ce să cheamă Criş”. Râmlenii, trăind acolo, „au început a-şi lua femei unguroaice de legea latinească şi a le întoarce la legea lor creştinească”.

După această legendă eponimă – plăsmuită, după cum vom vedea mai târziu, într-un mediu unguresc, din anacronisme (zidirea Romei de doi fraţi creştini din Veneţia, luptele dintre râmlenii vechi şi râmlenii noi, craiul Vladislav nepot de frate al arhiepiscopului sârb Sava etc.) şi din vagi şi confuze reminiscenţe istorice (invazia tătarilor, fuga regelui, ajutorul dat de români în luptele cu tătarii) – urmează apoi cunoscuta legendă menită să explice originea şi stema Moldovei. Cronica anonimă povesteşte mai departe cum dintre râmlenii aşezaţi de Vladislav în Maramureş s-a ridicat „un bărbat cu minte şi viteaz cu numele Dragoş”, care, pornind la vânătoare de fiare sălbatice şi luându-se cu tovarăşii săi pe urmele unui zimbru, au trecut munţii în nişte ţinuturi frumoase, unde au ucis zimbrul pe ţărmul unei ape. încântaţi de frumuseţea locurilor, s-au întors în Maramureş, au cerut învoire de la craiul Vladislav, şi cu toţii – cu femei, cu copii —au trecut munţii, „au tăiat pădurile”, au desţelinat locurile şi au întemeiat Moldova. Menţionată deci în cronica anonimă, legenda lui Dragoş cu zimbrul, care va trece apoi şi în cronica lui Ureche, era astfel formată pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Cronica Moldo Polonă este o cronică tradusă în limba polonă după vechile cronici slavoneşti ale Moldovei. Ea a fost adusă în Polonia de Nicolae Brzeski, secretarul regelui polon Sigismund August. Acesta fusese trimis în 1566 de regele polon la Poartă cu plângeri împotriva lui Alexandru Lăpuşneanu, care, spre a răzbuna sprijinul acordat de Polonia lui Despot, pustiise Pocuţia şi înteţise pe tătari să invadeze în acelaşi timp Podolia.

Momentul era critic, fiindcă sultanul ameninţa că dacă polonii se mai amestecă în viaţa internă a Moldovei o transformă în paşalâc turcesc, ceea ce ar fi constituit desigur o mare primejdie şi pentru regatul vecin. Lăpuşneanu simţise intenţiile solului polon, căci, la sosirea acestuia în Iaşi, 1-a reţinut într-o dulce captivitate 14 săptămâni, din august până la începutul lui decembrie, când a fost liberat de doi soli poloni şi un trimis al sultanului Soliman. în arestul lui de la Iaşi, credea I. Bogdan, Brzeski „n-a găsit cu ce petrece mai bine vremea, decât căutând să-şi satisfacă curiozitatea de a cunoaşte trecutul poporului moldovenesc” şi astfel a fost adus să traducă un letopiseţ moldovenesc, pe care 1-a completat cu ştiri culese de el la Iaşi. Publicând această cronică în originalul polon şi în traducerea românească, după un manuscris din secolul al XVl-lea, aflat în Biblioteca Imperială din Petersburg, fondul bibliotecii Zaluski (azi trecut la Universitatea din Varşovia), Bogdan credea, în Cronici inedite (p. 119-l43), că acest manuscris este chiar autograful lui Brzeski. D-l P. P. Panaitescu, într-un articol publicat în Revista istorică română (I, 1931, p. 113-l23), a arătat că aceste păreri sunt neîntemeiate. Manuscrisul Zaluski, publicat de Bogdan, nu este autograful lui Brzeski şi acesta nu este nici traducătorul cronicii, ci traducătorul trebuie să fi fost un polonez de la curtea lui Alexandru Lăpuşneanu cir care solul intrase în legături.

În două manuscrise (colecţia Zaluski şi colecţia Iosif Rusiecki), cronica moldo-polonă este precedată de traducerea polonă a unei cronici sârbeşti, cu interesante date privitoare şi la ţările noastre, scrisă de ienicerul sârb Mihail Constantinovici din Ostraviţa. în manuscrisul Rusiecki textele au o notă interesantă, care în traducere românească sună: „Cronica turcească scrisă de Mihail Constantinovici din Ostraviţa, sârb care a fost luat de turci între ieniceri, pe care a căpătat-o nobilul Nicolae Brzeski, secretar şi curtean al majestăţii-sale regelui, când a fost sol în anul 1566. De asemenea şi un fragment al cronicii moldoveneşti.” Din această notă se vede că Brzeski a căpătat numai cronica, dar n-a tradus-o el.

Cronica moldo-polonă cuprinde vechile anale ale Moldovei până la anul 1527 urmate de cronica lui Macarie până la anul 1552. De aci înainte traducătorul polon a înnădit câteva ştiri privitoare la prima şi a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, la domnia lui Despot şi a lui Tomşa – parte din propria lui ştiinţă, parte culese de la boierii cu care a fost în legătură. Cronica moldo-polonă se mântuie cu câteva informaţii despre „ţinuturile din toată ţara Moldovei” şi despre „diregătorii voievodului moldovenesc”.

Partea mai veche a cronicii, începând de la descălecatul Moldovei până la Petru Rareş, traduce vechea cronică a Moldovei într-o versiune intermediară între analele de la Putna şi cele de la Bistriţa.