Raporturile dintre versiuni. Data compunerii originalului

După cum s-a putut vedea mai sus, versiunile slavoneşti derivă toate dintr-un prototip comun, dar se deosebesc unele de altele prin omisiuni, adaose şi date schimbate. Cronica de la Putna are prescurtări şi omisiuni însemnate faţă de cronica de la Bistriţa, care la rândul ei are şi ea lipsuri ce nu se găsesc în cronica de la Putna. Cronica anonimă, care se apropie mai mult de cronica de la Putna, dar care are şi câteva ştiri comune cu cronica de la

Bistriţa, ne-a păstrat singură, interpolate, două legende eponime care s-au răsfrânt şi în istoriografia în limba naţională din veacul al XVItlea. Cronica moldo-polonă, la rândul ei, este intermediară între versiunea de la Putna şi cea de la Bistriţa, dar are şi ea elemente proprii.

Niciuna deci nu poate fi considerată ca o copie fidelă a prototipului pierdut. Totuşi, cu toate lacunele ei, cronica cea mai exactă în date şi mai bogată în ştiri, şi deci cea mai apropiată de prototipul pierdut, este cea de la Bistriţa. Ea este în acelaşi timp şi cea care se apropie mai mult de versiunea germană a lui Schedel. Dar între versiunea germană şi între versiunile slavone – toate laolaltă inclusiv Bistriţa – există o deosebire fundamentală. Cronicile slavoneşti încep istoria Moldovei de la descălecatul lui Dragoş, pe când copia germană a lui Schedel, singură, ne dă numai domnia lui Ştefan cel Mare.

În întregul lor, cronicile slavoneşti sunt alcătuite din părţi inegale ca valoare istorică şi ca bogăţie de informaţie. Analiza atentă a cuprinsului distinge, precum observase de mult I. Bogdan, secţiuni diferite:

Prima parte cuprinde, pe o perioadă de 40 de ani, o expunere sumară şi seacă a domniilor moldoveneşti de la descălecat şi până la Alexandru cel Bun. Această parte are înfăţişarea unei simple liste de domni, ce pare a fi fost întocmită după pomelnice păstrate în mănăstiri şi după notiţe scrise de contemporani pe scoarţele manuscriselor de ceasloave ori de psaltiri. Nimic care să trădeze ceva din fiorul contemporaneităţii în această înşirare seacă de nume şi de ani de domnie.

        „în anul 6867 <= 1359) veni Dragoş Voevod din Ţara Ungurească, de la Maramureş, la vânat după un zimbru şi domni doi ani.

După el, domni fiul său Sas Voevod 4 ani.

După acesta, domni fiul său Laţco Voevod 8 ani.”

Şi astfel se continuă lista domnilor moldoveni până la Alexandru cel Bun. De la Alexandru cel Bun înainte, cronica începe să ia un caracter nou. Din timpul acestui domn ni se dau mai multe date: anul şi ziua urcării pe tron, timpul cât a domnit, anul şi ziua morţii, locul înmormântării. Dar, lucru curios la prima vedere. După ce se pomeneşte moartea şi îngroparea lui Alexandru cel Bun la mănăstirea Bistriţa, se înşiră apoi naşterea fiilor lui Alexandru cel Bun. Este greu de admis ca un contemporan care ar fi făcut însemnări anuale de evenimentele la care ar fi luat parte să intervertească în aşa fel ordinea cronologică a faptelor, încât să noteze în primul rând anul şi ziua când domnul a murit şi apoi să însemneze anii şi zilele în care i s-au născut copiii.

Partea care urmează după Alexandru cel Bun, a doua, povesteşte repe-zile schimbări de domnie, războiul civil care s-a desfăşurat sângeros între urmaşii lui Alexandru cel Bun şi care era cât pe aci să nimicească Moldova, dacă nu s-ar fi ridicat geniala personalitate a lui Ştefan cel Mare. Această perioadă de 23 de ani din analele slavoneşti poartă – prin mulţimea amănuntelor şi prin precizia faptelor („Al doilea războiu a fost la Dărmăneşti în anul 6942 <=1434>, februarie 1, lunia în săptămâna albă”)-timbrul contemporaneităţii. Se vede bine că în această parte a cronicii avem de-a face cu însemnări ale oamenilor care au fost martori la evenimente.

Dar în această parte se constată confuzii de date privitoare la lupta de la Podraga, la omorârea lui Bogdan, intervertiri în succesiunea cronologică a faptelor şi lacune în înşirarea domniilor, căci nu sunt pomenite domnia lui Roman, fiul lui Ilie, a lui Petru, fratele lui Ilie, omorârea lui Ştefan, fratele lui Ilie. Asemenea confuzii duc nu la concluzia la care se opreşte Vlădescu, că partea aceasta de letopiseţ n-a fost scrisă de contemporanii faptelor, ci numai la încheierea că eâ n-a fost scrisă de contemporani simultan cu desfăşurarea evenimentelor – şi se va vedea îndată mai clar interpretarea pe care o dăm faptelor.

Partea cea mai importantă a letopiseţului – a treia, care singură se răsfrânge în versiunea germană – ne înfăţişează domnia lui Ştefan cel Mare. Ea formează miezul cronicii şi are o întindere de 6 ori mai mare decât restul ei. Letopiseţul ne dă în această parte ştiri bogate şi preţioase, cu amănunte şi precizări de date pe care nu le putea şti decât un martor ocular: „în anul 6971 <=H56>, luna lui ianuarie în 23, joia pe la miezul nopţii, intră Ştefan Voevod în Chilia şi împresură cetatea şi petrecu acolo joia, iar vinerea de dimineaţa loviră şi începură a dărâma cetatea. şi dărâmară toată ziua şi o bătură până seară; sâmbătă se închină cetatea; şi cu voia lui Dumnezeu intră Ştefan Voevod în cetate şi rămase acolo trei zile. şi le puse acolo pârcălabi pe Isaia şi pe Buftea.”

Toate aceste amănunte de precizie până la zi, precum şi altele ca acestea: „într-acelaşi an, august în 29, fost-au un mare cutremur peste tot pământul, pe vremea când domnul şedea la prânz.”, toate amănuntele acestea bogate, strâns legate de personalitatea domnului, n-au putut fi scrise decât de cineva care se afla în imediata lui apropiere. Deşi faptele sunt povestite laconic, în ordine cronologică şi într-o limbă străină, totuşi din paginile letopiseţului transpiră adesea sentimentalitatea lui de moldovean şi creştin, alături de admiraţia pentru figura eroică a domnului, ca de pildă când ne povesteşte că „ungurii s-au întors ruşinaţi pe altă cale şi nu s-a întâmplat cum credeau aceia, ci s-a întâmplat cum a fost voia lui Dumnezeu”, sau când ne înfăţişează întoarcerea triumfală a lui Ştefan cel Mare după strălucita victorie de la Rahova: „Ştefan Voevod se întoarse cu toţi oştenii săi ca un biruitor în scaunul său de la Suceava, şi-i ieşiră spre întâmpinare mitropoliţii şi preoţii, purtând în mâini sf. Evanghelie şi slujind şi lăudând pe Domnul pentru darul cel de sus şi binecuvântând pe voevod ca să trăiască voevodul.” „Fost-au atunci mare bucurie între oameni şi între toţi domnii vecini şi între toţi creştinii cu adevărat credincioşi, pentru că biruise domnul limbile păgâne cu mâna robului său Ioan Ştefan Voevod; iar Ştefan Voevod făcu mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi şi tuturor boierilor săi, de la mare până la mic, şi multe daruri împărţi atunci oştirii sale întregi.”

Vibrează în aceste laconice cuvinte bucuria Moldovei întregi, care s-a văzut mântuită de groaza de a nu cădea sub jugul paginilor trimişi de cuceritorul Constantinopolului.

Letopiseţul de la Bistriţa are, în partea privitoare la domnia lui Ştefan, după cum s-a spus, multe puncte de contact cu cronica germană a lui Schedel. Cu toate divergenţele pe care le-a atras după sine năzuinţa traducătorului german de a prescurta textul originalului, precum şi transpunerea acestuia într-o limbă străină, totuşi versiunea germană urmează în structura ei, în succesiunea evenimentelor, letopiseţul de la Bistriţa, şi uneori textele se suprapun cuvânt de cuvânt.

Nu încape nici o îndoială că amândouă versiunile decurg din acelaşi prototip, care a fost o cronică scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. Această genială personalitate istorică, venită într-o vreme de mari zbuciumări, în mijlocul unor sângeroase şi neîntrerupte războaie pentru domnie, a oprit în loc Moldova de pe povârnişul prăbuşirii, stăpânind-o cu mină de fier, împotriva competiţiunii vecinilor, 47 de ani. Solii lui băteau drumurile nu numai la curţile regilor din Polonia şi Ungaria, dar şi în Occident, către republica Veneţiei şi către scaunul papal din Roma, cerând o alianţă a popoarelor creştine împotriva turcilor, pentru ca Moldova – „această poartă a creştinătăţii”, cum o numeşte el însuşi – să nu fie pierdută, căci atunci „toată creştinătatea va fi în mare primejdie”, şi făgăduind că el şi ai săi „vor sta în picioare” şi „ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”.

Vitejia, tenacitatea lui, extraordinarele lui însuşiri militare au stârnit admiraţia vecinilor. Cronicarii unguri şi poloni nu contenesc în laude: „O, bărbat minunat – spune cronicarul polon Ivan Dlugosz – cu nimic mai prejos decât comandanţii eroi de care atât ne mirăm! în zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii şi războaie civile.”

Iar Wapowski, după ce povesteşte înfrângerile suferite de regii poloni din partea lui Ştefan cel Mare, venind la moartea lui, spune: „A fost înzestrat cu virtuţi de erou Ştefan, încât merită să fie socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războaielor”.

O personalitate eroică aşa de mare, a cărei faimă a trecut peste hotarele înguste ale ţării sale şi care se îngrijea cu râvnă şi de cultura poporului, avea' tot dreptul să se gândească a lăsa urmaşilor amintirea strălucitelor lui fapte şi a neostenitelor lui străduinţe. El a însărcinat un cărturar de la curte – care, ţinând seamă şi de unele accente religioase ale cronicii, poate să fi fost cleric

        — să scrie în limba oficială a statului, limba slavonă, cronica ţării.

Este foarte probabil ca această cronică, scrisă la curtea domnească, să fi fost începută de-a dreptul cu urcarea în domnie a lui Ştefan cel Mare. Este greu de admis ca Schedel, istoricul de largă cultură umanistă, care se plângea

        — după Enea Silvio Piccolomini – de sărăcia şi contradicţia izvoarelor cu privire la istoria românilor, şi chiar traducătorul polon, dacă îl admitem, să fi tăiat la copiere tocmai prima parte Cu începutul ţării Moldovei, mai ales că această parte este mult mai redusă decât partea care cuprinde domnia lui Ştefan cel Mare (a 6-a parte). De altă parte, titlul pe care-] poartă versiunea germană —singura contemporană cu marele voievod: Cronica Stephani Dei gradă vayvoda Terrarum Moldaviensium. (Cronica lui Ştefan, cu voia lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei), în care se străvede formula obişnuită în cancelariile domneşti, cu afirmarea principiului monarhiei de drept divin

        — arată mai curând titlul unei cronici independente, începută atunci, sub ochii domnitorului, decât continuarea unor anale mai vechi.

E posibil astfel ca cronica lui Schedel, mărginită numai la domnia lui Ştefan, să reprezinte prima versiune a cronicii oficiale. Mai târziu, când în viitoarea vremurilor nestatornice noua domnie s-a consolidat adânc, marele voievod care-şi întorcea cu pietate gândul către strămoşii săi pentru a le restaura lespezile pe morminte va fi dat porunca să se completeze cronica cu istoria Moldovei de la întemeiere, ceea ce punea şi mai viu în lumină însemnătatea domniei lui. Astfel a putut lua naştere o a doua versiune care se răs-frânge în cronicile slavoneşti.

Din ce elemente a fost reconstituită istoria Moldovei până la domnia lui Ştefan cel Mare?

Evenimentele petrecute înainte de urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron, în cei 23 de ani care s-au scurs de la moartea lui Alexandru cel Bun şi până la biruinţa de la Doljeşti (1434-l457), erau în bună parte cunoscute de boierii bătrâni care trăiau încă la curtea din Suceava a lui Ştefan cel Mare. Unele date se mai găseau notate şi pe scoarţele vechilor ceasloave.

Despre domnia lui Alexandru cel Bun nu se ştia decât foarte puţin, iar dincolo de această domnie, până la descălecat, care cădea cu vreo 74 de ani înainte de Ştefan cel Mare, nu se mai cunoştea decât numele domnilor şi în mod vag anii de domnie şi succesiunea lor, reconstituiţi poate şi după pomelnicele păstrate în vechile biserici şi mănăstiri domneşti, cum ar fi de exemplu pomelnicul de la Bistriţa, început în anul 1407.

Cronica oficială întocmită astfel la curtea lui Ştefan cel Mare a fost copiată în mai multe exemplare; unul, reprezentând prima versiune, se află la baza traducerii germane a lui Schedel, fie că o copie de pe originalul latin a fost adusă în Polonia, cum crede d-l Chiţimia, fie că a fost dusă de solia moldovenească din 1502 în Niirnberg; alte exemplare, reprezentând a doua versiune, au fost date spre copiere în vechile mănăstiri, unde călugării au mai adăugat ştiri privitoate şi la mănăstirea lor. Astfel s-au născut diferite versiuni (de la Bistriţa, de la Putna). între aceste versiuni sunt desigur mici deosebiri, dar scheletul faptelor este acelaşi.

Foarte interesante sunt deosebirile dintre versiunea copiată sau tradusă de Schedel în Germania şi versiunea cea mai veche a copiilor slavoneşti, cunoscută sub numele de letopiseţul de la Bistriţa. Acest letopiseţ, are, după cum era de aşteptat, o serie de fapte care nu se găsesc în versiunea lui Schedel.

Dar lăsând la o parte elementele acestea care se găsesc în letopiseţul de la Bistriţa, versiunea germană a lui Schedel cuprinde şi ea o serie de fapte foarte interesante, care nu se găsesc în niciuna din versiunile slavone ale cronicii lui Ştefan cel Mare.

Astfel, sub anul 1467, versiunea germană ne spune că în lupta de la Baia, dacă Isaia, marele vornic al lui Ştefan cel Mare, „ar fi fost credincios şi dacă s-ar fi dus călare unde i-a fost poruncit, nici un ungur nu ar fi scăpat cu viaţă. De aceea el, cu mulţi alţii, trebuia să-şi dea capul.”

Sub anul 1472, în lupta cu Radu cel Frumos de la Cursul Apei, aflăm din versiunea germană mijlocul de care s-a folosit Ştefan cel Mare ca să-l surprindă pe domnul muntean: că din cele 48 de steaguri de oştire câte avea, a plecat în întâmpinarea duşmanului numai cu 12 steaguri, că Radu-vodă şi norodul său credeau că moldovenii sunt puţini la număr, dar că în toiul nopţii oastea lui Ştefan s-a strâns toată laolaltă, lângă un pârâu care se numeşte – zice cronicarul – Potoc 1. Tot din versiunea germană mai aflăm că, după ce Ştefan cel Mare a intrat victorios în Bucureşti şi a luat, împreună cu comorile lui Radu cel Frumos, pe soţia şi pe unica lui fiică, află că acesta se întoarce cu oastea turcească. Ştefan se retrage lângă o pădure până ce îi vine ajutor din Moldova şi, apoi, întâmpinând vitejeşte pe duşmani, i-a bătut şi a tras în ţeapă vreo 2300 dintre ei.

Ceva mai jos, sub anul 1474, cronica germană ne mai înşiră încă una din cauzele care au dezlănţuit campania sultanului Mahomet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în Moldova. La 9 februarie turcii luaseră Caffa şi încărcaseră cu comori multe, jefuite din cetate, 32 corăbii mari, pe care le trimiseseră spre Constantinopol. în ultima corabie se aflau 12 copii de cetă-eni cu 4 turci. Tinerii se sfătuiesc între ei şi, după miezul nopţii, pe când turcii dormeau, îi ucid. Un vânt norocos întoarce corăbiile spre Chilia. Aci, Ştefan cel Mare încarcă bogăţiile în 400 de care şi le trimite împreună cu tinerii la Suceava. Locuitorii din Caffa şi veneţienii, aflând despre copiii lor că sunt la Ştefan, s-au bucurat şi i-au trimis mulţi bani, cu rugămintea ca să dea drumul copiilor, ceea ce Ştefan a şi făcut. Sultanul trimite şi el soli la Ştefan cel Mare, cerând, în zadar, să-i trimită comorile şi copiii.

Asemenea ştiri şi multe altele care se găsesc numai în versiunea germană, scrisă cu doi ani înainte de moartea marelui domn, au putut fi adăugate unele de traducător, altele se găseau poate în originalul alcătuit la curtea lui Ştefan cel Mare.

Acestea din urmă constituie o dovadă evidentă că acest prototip era mai bogat în ştiri decât putem deduce din versiunile slavone, precum şi din copia germană, care este ea însăşi o prescurtare.

Din nenorocire, cronica aceasta, scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare, nu ne este cunoscută până acum în original. Se va găsi vreodată în cine ştie ce colţ de bibliotecă străină sau a pierit de mult în volbura vremurilor? Nu putem şti.