Nicolae Milescu

Până în a doua jumătate a vea'cului al XVII-lea, literatura românească este în întregime opera clerului şi poartă, în alcătuirea ei, o trăsătură adânc religioasă.

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea se petrece însă o schimbare în dezvoltarea culturii noastre. în urma prefacerilor pe care le examinăm mai jos, boierimea a ajuns într-o situaţie materială prosperă, care a ajutat-o să ocupe un loc proeminent în viaţa politică şi culturală a neamului. Dar din pricina luptelor ce se dădeau în jurul tronului, ea era adesea silită să emigreze către adăposturile de cultură din centrul şi Răsăritul european, care stăteau în legătură cu Apusul. Prin aceste emigrări s-a deschis pentru cultura românească, închisă până atunci în formele strimte şi rigide ale slavonismului şi ortodoxiei, o fereastră prin care a năpădit aerul proaspăt al civilizaţiei occidentale.

Contactul acesta cultural s-a făcut mai intens în Constantinopol şi în Polonia.

Apropierea de mişcarea umanistă a Poloniei a înviorat viaţa literară a Moldovei, dând naştere istoriografiei naţionale; în mediul cosmopolit al Con-stantinopolului s-au format scriitori ca Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino şi, înaintea lor, Nicolae Milescu, contimporanul lui Dosoftei şi sprijinitorul moldovenilor la curtea ţarilor.

VIAŢA

Deşi din punct de vedere cronologic Nicolae Milescu urmează după Grigore Ureche, totuşi, fiindcă prin latura activităţii sale de scriitor în limba română se apropie mai mult de literatura religioasă, ne vom ocupa de el înaintea cronicarilor.

Nicolae Milescu este atât prin cultură şi prin agerimea minţii, cât şi prin viaţa sa bogată în peripeţii – un adevărat roman – una din figurile cele mai interesante ale trecutului nostru. A început ca grămătic pe lângă curtea domnilor moldoveni, a aspirat într-o vreme la tronul ţării, a fost descoperit şi a luat drumul pribegiei, a călătorit prin Occident până la curtea lui Ludovic al XIV-lea şi în Orient până la meleagurile îndepărtate ale Chinei, şi, în sfârşit, a fost solicitat să aducă luminile lui, în chestiuni de dogmă ortodoxă, marilor jansenişti de la Port-Royal.

S-a născut în anul 1637. Şi-a început instrucţiunea în Moldova, poate la şcoala întemeiată de Vasile Lupu, şi apoi, în împrejurări pe care nu le cunoaştem bine, a trecut la Constantinopol, în şcoala patriarhiei. Aici a avut ca profesor, printre alţii, şi pe Gherman Vlasios, originar din insula Corfu, care învăţase în Italia şi pe care îl găsim într-o vreme la Iaşi, de unde pleca spre ţarul Rusiei, prezentat, în scrisori date de Vasile Lupu, „ca un învăţat care poate să răspundă la orice chestiune religioasă”.

În mediul cosmopolit al Constantinopolului, Milescu şi-a desăvârşit cunoştinţele în limba greacă şi latină, de care avea să se servească mai târziu în operele sale şi în discuţiile cu reprezentanţii diplomatici ai Occidentului, întors în Moldova, pe timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, cu o cultură neobişnuită pe acele vremuri în ţara sa, i se încredinţează sarcina de grămătic pe lângă curtea domnească. Grămăticul, un fel de secretar particular al domnului, se alegea dintre cei mai buni cunoscători ai limbilor străine.

Domnia lui Gheorghe Ştefan n-a ţinut multă vreme. Chemat de vizir la Poartă „ca să sărute – după obicei – poala sultanului”, Gheorghe Ştefan s-a simţit, cum spune cronicarul, în „cumpăna vieţii” şi a preferat să-şi strângă averea şi să plece în exil.

Sub urmaşul lui Gheorghe Ştefan, sub Gheorghe Ghica, Milescu ajunge mare spătar şi dobândeşte atâta încredere din partea domnului său, încât atunci când acesta e strămutat în Ţara Românească el îl urmează păstrându-şi dre-gătoria.

În Muntenia Milescu rămâne până la mazilirea lui Gheorghe Ghica, în 1660, când se întoarce în Moldova, unde căpătase domnia Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu.

Între tânărul domn, care copilărise şi-şi făcuse şi el educaţia în şcolile greceşti din Constantinopol, şi între Nicolae Milescu, tânăr şi el – nu împlinise încă 25 de ani – se legă o prietenie aşa de strânsă, încât amintirea ei a rămas multă vreme în Moldova. Iată cum a cules-o, din tradiţia orală, Neculce: „Era un boier, Nicolae Milescu Spătaru, de la Vaslui, şi ştia multe limbi: elineşte, slovineşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi îmbla cu povodnici1 domneşti înainte, cu buzdugane şi cu paluşe, cu soltare, tot sârmă, la cai. Şi lui Ştefăniţă Vodă îi era drag şi-l ţinea prea bine, şi tot la masă îl punea şi se giuca în cărţi cu dânsul şi la sfaturi, că era atunci grămătic la dânsul.”

Dar de această viaţă fericită nu s-a putut bucura multă vreme, căci împrejurările erau turburi atunci în Moldova. Ştefăniţă-vodă muri de lingoare, pe când se găsea la hotarul dinspre Nistru. Atunci Milescu plecă în Muntenia, unde se afla ca domn Grigore Ghica, fiul fostului său protector (1660-l664). Acesta îl trimite la Constantinopol, în calitate de capuchehaie, şi acolo, în capitala imperiului turcesc, Milescu are prilejul să reînnoiască vechile cunoştinţe şi să intre în legături cu lumea diplomatică a Occidentului.

Povodnic – cal de alai.

În Constantinopol rămâne până în 1664, când Grigore Ghica este mazilit. Sub domnul următor, Milescu pleacă spre Occident, într-o lungă călătorie ale cărei date nu ne sunt încă precis cunoscute.

Îl găsim într-o vreme la Berlin, pe lângă marele elector Frederic Wilhelm de Brandenburg; apoi trece la Stettin, în Pomerania, unde se afla domnul Gheorghe Ştefan, care, părăsind Moldova de frica turcilor, se stabilise aci cu tovarăşa vieţii lui, Anastasia, şi cu o suită numeroasă de moldoveni. Milescu este bine primit la curtea domnului pribeag, care simţea nevoia unui bun cunoscător de limbi străine, ca să-l poată întrebuinţa în misiuni diplomatice. Este trimis cu scrisori la Stockholm, pe lângă regele Suediei, unde are prilejul să cunoască pe ambasadorul Franţei, Arnauld de Pomponne, om foarte cult, prieten al doamnei de Sevigne şi care, mai târziu, a ajuns ministru al afacerilor străine. Marchizul de Pomponne este uimit – după cum mărturiseşte chiar el – de cultura vastă a boierului moldovean: „Un homme şi voisin de la Tartarie, autant instruit aux langues et avec une connaissance aussi generale de toute chose”. între moldoveanul cult, venit din ţinuturile puţin cunoscute până atunci în Occident, şi între marchizul, ambasador al lui Ludovic al XlV-lea, se leagă o prietenie aşa de strânsă, încât în clima aspră şi friguroasă a Nordului, cei doi diplomaţi îşi petrec zilele discutând la gura sobei şi împăr-tăşindu-şi impresiile şi cunoştinţele. în acele împrejurări a scris Milescu, pentru Janseniştii de la Port-Royal, una din operele sale.

După sfaturile ambasadorului francez, Milescu, înarmat cu scrisori din partea regelui Suediei şi a lui Gheorghe Ştefan, pleacă în misiune diplomatică în Franţa, pe lângă Ludovic al XlV-lea. însă în momentul când sosi în Paris (iulie 1667), regele Soare se afla prins în războiul împotriva Spaniei şi conducea el însuşi operaţiunile pe câmpul de luptă. în lipsa regelui, Milescu e primit de ministrul De Lionne, care, luând scrisorile aduse de spătar, le trimite prin-tr-un curier special pe frontul de luptă. Regele Soare dă ordin ambasadorului său din Constantinopol să sprijine pe Gheorghe Ştefan pe lângă Poartă. însă toate insistenţele depuse de ambasadorul Franţei pentru restabilirea în domnie a lui Gheorghe Ştefan rămân zadarnice.

Spătarul se întorace la Stettin, aducând răspunsul lui Ludovic al XlV-lea către Gheorghe Ştefan. Dar peste câteva luni moare Gheorghe Ştefan, şi Milescu e nevoit să revină în ţară.

În Moldova domnea pe acea vreme Alexandru Iliaş, care trăise, înainte de a fi domn, departe de ţară şi îi uitase obiceiurile, astfel că, revenind la domnie, intrase în conflict cu boierimea pământeană. Un om mândru şi ambiţios ca spătarul Milescu, care cunoştea atâtea limbi şi străbătuse atâtea ţări, care legase prietenie cu diplomaţi însemnaţi, era firesc să caute a profita de neînţelegerea iscată între domn şi boieri şi să aspire la tron.

În această epocă se va fi întâmplat acea dramă pe care ne-o descrie Neculce în O samă de cuvinte. Cronicarul o aşează însă în domnia lui Ştefă-niţă-vodă. El ne povesteşte că Milescu „a scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un băţ sfredelit, şi le-au trimes la Constantin Vodă cel Bătrân Basarab, în Ţara Leşească, ca să vie să scoată pre Ştefăniţă Vodă din domnie”. Constan-tin-vodă însă „au trimes băţul acel sfredelit, cu cărţi cu tot, înapoi la Ştefăniţă Vodă”. Acesta, văzând trădarea celui căruia îi arătase atâta încredere şi prietenie, s-a mâniat „şi au adus pre Milescu înaintea lui, în casa cea mică, şi au pus pre călău de i-au tăiat nasul”1.

Deşi nu trecuse mai mult de o jumătate de veac de la această întâmplare, totuşi se pare că cel puţin o parte din liniile ei adevărate au fost şterse din amintirea bătrânilor de la care cronicarul şi-a cules ştirile. Alte izvoare contimporane ne spun că episodul din viaţa lui Milescu a avut loc pe vremea lui Iliaş. E mai probabil că atunci s-au petrecut lucrurile, întrucât Iliaş, care era străin de ţară şi stârnise nemulţumiri împotriva sa, a putut deştepta mai curând ambiţiile spătarului, pe atunci capuchehaie la Poartă. Prin intrigile lui, Iliaş este mazilit, dar, înainte de a pleca din Moldova, domnul pune mâna pe Milescu şi-i taie cartilajele dintre nări.

Această pedeapsă era o penalitate obişnuită în Orient. Ea venea la noi din vechiul drept bizantin şi se aplica acelora care aspirau la domnie. Cel* însemnat astfel nu mai putea trage nădejdea de a se urca vreodată pe tron.

Drama aceasta a schimbat cu desăvârşire cursul vieţii spătarului Milescu. Amărât şi deznădăjduit, el apucă pentru totdeauna drumul pribegiei, căutân-du-şi aiurea norocul.

În ianuarie 1671 se afla pe ţărmurile Bosforului, pe lângă vechiul său prieten din timpurile de studii, ajuns acum patriarhul Dosoftei al Ierusalimului. După sfaturile acestuia, Milescu primeşte invitaţia de a se duce la curtea ţarului din Moscova, unde se cerea cu stăruinţă un cunoscător de limbi străine care să servească de tălmaci pe lângă Ministerul de Externe şi care să poată traduce, în acelaşi timp, din greceşte, şi cărţile teologice necesare în acea epocă de consolidare a bisericii ruseşti.

El pleacă spre Moscova prevăzut cu o scrisoare de caldă recomandare a patriarhului: „Om foarte savant în latină, în slavă, şi mai ales în greacă; el va putea învăţa repede şi rusa şi să facă tot felul de traduceri. A străbătut multe ţări şi împărăţii ca să se instruiască şi este ca un cronograf în care sunt adunate toate lucrurile lumii. în zadar aţi căuta un alt om asemenea. Dumnezeu vi-l trimite.”

Cu asemenea recomandări, Nicolae Milescu este bine primit la Moscova. Este numit, în 1671, traducător pentru limbile greaca veche şi modernă, latina şi româna, şi ridicat la rangul de şef al corpului de tălmaci de la Consiliul diplomatic (Posolski Prikaz).

Milescu îşi îndeplineşte cu devotament sarcina şi izbuteşte să câştige încrederea, simpatia şi prietenia şefului său, Artemon Matveiev, unchiul ţarinei şi unul din principalii factori ai curentului de primenire a vieţii sociale ruse, sub influenţa culturii occidentale. Sprijinit astfel de Matveiev, Nicolae Milescu izbuteşte să fie admis în audienţă la ţar, care rămâne aşa de îneântat de el, încât îi încredinţează sarcina de a traduce şi actele diplomatice secrete ale imperiului moscovit.

1 Neculce continuă: „După aceea, Nicolae Cârnu au fugit în Ţara Nemţească, şi au găsit acolo un doftor de-i tot slobozia sângele din obraz şi-l boţia la nas; şi aşa din zi în zi, sângele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au venit aice în ţară, la domnia lui Ilieş Vodă, numai de-abia s-au fost cunoscând nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şăzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la marele împărat Alecsii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat.”

Patru ani mai târziu, în 1675, Milescu primeşte o misiune de mare încredere, aceea de a conduce o ambasadă rusească în China.

A străbătut, cu acest prilej, toată Siberia, prin regiunea pe unde trece astăzi trenul transsiberian, şi a ajuns, după nenumărate greutăţi, la Pekin. Amănuntele, destul de senzaţionale, ale acestei călătorii prin Siberia în China le vom vedea mai jos, când ne vom ocupa de ziarul călătoriei.

După trei ani de drum, Milescu se întoarce înapoi, însă, spre marea lui mirare, căci lucrurile se schimbaseră în Rusia, este oprit la hotarele Siberiei împreună cu întreaga ambasadă. în timp ce Nicolae Milescu se afla în China, murise ţarul Alexei Mihailovici, care-l trimisese în China, şi în locul lui venise altul. Acela, ascultând de intrigile ţesute împotriva lui Matveiev, 1-a dizgra-ţiat şi 1-a surghiunit la o mănăstire. Odată cu căderea lui Matveiev în dizgraţie, trebuia să cadă şi prietenul său, spătarul Nicolae Milescu.

Milescu mai era încă învinuit că deschisese scrisorile ţarului înainte de a ajunge la curtea din Pekin, că luase o parte din darurile destinate împăratului Chinei şi că dăduse chinezilor hărţile ruseşti. însă un om ca Milescu, cu cunoştinţa atâtor limbi şi cu inteligenţa lui vioaie, nu putea să fie lesne înlocuit în Rusia de atunci. De aceea nu i-a fost greu spătarului să spulbere toate învinuirile aduse împotriva lui şi să izbutească a fi repus în situaţia pe care o avuse mai înainte.

Curând după întoarcerea din China, Milescu ia parte la conflictul care împărţise lumea rusească în două tabere: curentul greco-ortodox şi curentul latin-ortodox.

Curentul latin-ortodox, care venea din Polonia prin Academia teologică din Kiev a lui Petru Movilă, era bănuit în cercurile habotnice moscovite că este infectat de catolicism şi atunci, pentru a i se pune o stavilă, s-a căutat la Moscova să se creeze un contra-curent, întemeiat pe tradiţia greacă-orto-doxă. Cu sprijinul patriarhiei din Constantinopol, se înfiinţase în Moscova o Academie teologică, având ca bază limba de instrucţie greacă, pentru care fuseseră aduşi din Constantinopol câţiva mari teologi ai timpului. însă nici curentul latin nu se lăsase mai prejos şi, sub ţarul Teodosie, izbutise să întemeieze o Academie teologică cu caracter latin. între aceste două curente s-a încins o luptă aprigă, la care a luat parte şi spătarul Milescu cu o operă intitulată Scurtă demonstrare că ştiinţa şi limba eleno-greacă sunt mai necesare decât limba şi ştiinţa latină şi care sunt avantagiile pentru poporul slav.

În această scriere Milescu arată importanţa cunoaşterii limbii greceşti pentru ortodoxie, întrucât Sfânta Scriptură şi toată literatura sfinţilor părinţi – temelia ortodoxiei – sunt scrise în greceşte. Limba greacă deschide apoi poarta către cea mai solidă cultură a antichităţii: filosofia şi literatura elină. Totuşi Milescu, care avea o solidă cultură latină, îşi încheie opera cu consideraţia că, „după ce a învăţat cineva limba greacă, nu mai e nici o primejdie să înveţe şi latina”.

Această operă a lui Milescu a adus ruptura dintre el şi prietenul său din copilărie, patriarhul Dosoftei, care era principalul factor de răspândire a culturii greceşti în Răsăritul ortodox. Spătarul Milescu însă, adoptând atitudinea latinistă, era în deplină concordanţă cu curentul cel nou din Rusia, unde, în această epocă, se urcase pe tron Petru cel Mare. Nicolae Milescu, care cunoştea bine limba latină, care călătorise prin ţările de cultură latină şi care intrase în legătură cu mulţi erudiţi din Occident, nu putea să nu se asocieze la curentul de occidentalizare susţinut de Petru cel Mare. El n-a avut însă parte să vadă desfăşurându-se mai departe roadele reformei sociale şi culturale începute de Petru cel Mare, căci a murit la Moscova în anul 1708, în vârstă de 72 de ani.

Deşi împrejurări dramatice ale vieţii sale îl siliseră să părăsească Moldova şi, deşi mai bine din jumătatea vieţii sale (37 ani) a petrecut-o în slujba ţarilor, totuşi Milescu n-a rupt legăturile cu neamul lui. în vremurile de cumpănă prin care trecea ţara sa de baştină, de câte ori domnul, boierii şi mitropolitul ei i-au cerut sprijinul pe lângă ţarii Moscovei, Milescu a stat întotdeauna în ajutorul lor.

În 1673 polonii, înfrângând pe turci la Hotin, aşază ca domn în Moldova pe Ştefan Petriceicu. Din cauza turburărilor produse în Polonia prin interregnul ce a urmat, polonii se văd nevoiţi să retragă garnizoanele din Moldova. însă tocmai atunci vine vestea că tătarii şi turcii au strâns armată mare şi că se pregătesc să intre în Moldova. Sub impresia acestor zvonuri, Ştefan Petriceicu, mitropolitul Dosoftei şi toată boierimea trimit scrisori către Nicolae Milescu, cu rugămintea ca acesta să intervină pe lângă ţar ca să trimeată ajutor moldovenilor. în ele domnul numeşte pe Milescu „iubitorul nostru prieten”, boierii îl numesc „frate”. Ruşii se mişcară însă greu, în timp ce turcii pătrunseseră în Moldova şi izgoniră pe Petriceicu.

După ce se întoarse din călătoria în China, Milescu are prilejul să vină iar, într-un moment greu, în ajutorul moldovenilor, pe vremea lui Gheor-ghe Duca.

În 1679 Gheorghe Duca primise din partea turcilor sarcina deacârmui şi Ucraina. Turcii vroiau însă atunci să intre în negocieri de pace cu ruşii şi pentru aceasta recurg la ajutorul lui Gheorghe Duca. Acesta, trimiţând soli pe lângă ţarul Rusiei, i-a îndreptat întâi către Nicolae Milescu.

Dar mai importantă decât latura politică a activităţii lui Nicolae Milescu este cea culturală. Cu prilejul soliei moldovene care urmărea pacea între ruşi şi turci, mitropolitul Dosoftei a trimis o scrisoare către Nicolae Milescu, rugân-du-l să intervie pe lângă patriarhul Moscovei ca să trimită în Moldova material tipografic. Scrisoarea mitropolitului învederează faima şi stima de care se bucura eruditul boier printre compatrioţii săi. Ea începe astfel: „Onoratului şi bine preţuitului domn Nicolae Spătarul, nouă prea doritului, cerem de la Domnul Dumnezeu Atotţiitorul pace, sănătate şi mântuire în mulţi ani. Deşi suntem de tine despărţiţi prin spaţiu, totuşi suntem împreunaţi prin Duhul Sfânt, căci te pomenim pe tine şi toată casa voastră, la sfintele şi dumnezeieştile Taine.”

Dar faima lui Milescu nu s-a răspândit numai în Moldova şi în Rusia, unde a trăit aproape patru decenii, ci ea a trecut până departe în Occident. Numele său a răzbătut şi în cultura contimporană a Franţei, căci a scris, din îndemnul marchizului de Pomponne, o operă care a fost folosită de marii jansenişti de la Port-Royal în lupta deschisă de ei contra calvinilor.

Un agent diplomatic francez, Foy de Neuville, surprins în Rusia de revoluţie, spune despre Milescu că este „homme d'esprit et d'une conversation agreable”, şi într-o carte a sa despre Rusia îi închină un întreg capitol: Recueil des conversations de Spatharus N. Milescu sur le voyage et le commerce de la Chine.

Un învăţat istoric şi geograf suedez, Sparwenfeld, care călătorise prin toată Europa şi ştia 14 limbi, ne spune despre Milescu, cu care stătuse în strânse legături în timpul unei călătorii în Rusia, că este „foarte erudit (pere-ruditus)”. De la Milescu a căpătat, pe lângă multe manuscrise – între altele şi o relaţie a călătoriei în China – şi informaţii interesante despre rămăşiţele de triburi gotice aflătoare atunci în Crimeea.

Numele lui Milescu a. ajuns până la marele filosof şi savant al timpului, Leibniz. Celebrul filosof german, care propusese lui Petru cel Mare planul unei academii ruseşti menită să aducă servicii importante culturii europene, prin explorarea vechilor civilizaţii din Extremul Orient, dorind să se informeze mai pe larg despre China, se adresează primarului din Amsterdam, care călătorise în tinereţea sa prin Rusia şi care găzduise pe Petru cel Mare în călătoria de studii a acestuia în Occident. Primarul din Amsterdam îi vorbeşte cu acest prilej de spătarul Milescu, al cărui spirit şi cunoştinţe le laudă.

Astfel moldoveanul Milescu, care a colindat o lume întreagă, de la ţărmurile Senei până în Extremul Orient, a stat în relaţii cu oamenii de seamă ai timpului şi a izbutit să-şi creeze un nume care a trecut cu mult peste hotarele ţării sale.

Care a fost activitatea lui, în ce direcţii s-a îndreptat şi ce importanţă are ea pentru cultura noastră?

OPERA

Nicolae Milescu îşi desăvârşise instrucţiunea în marea şcoală a patriarhiei din Constantinopol, un fel de universitate în care, pe lângă cultura teologică în forma bizantino-ortodoxă, străbătuse un puternic curent de cultură occidentală adus de către profesorii greci care-şi formaseră cultura în unversită-ţile Italiei. Această şcoală a patriarhiei prezenta lui Milescu, aşadar, un interesant amestec de cultură occidentală şi de cultură orientală. Prin unele din scrierile sale cu caracter teologic, dogmatic, activitatea lui Milescu se apropie de cultura orientală şi este o continuare a literaturii religioase; prin altele – şi în special prin discuţia dacă cultura elină este superioară celei latine şi prin ziarul călătoriei în China – Milescu se apropie de cultura occidentală.

În activitatea lui Milescu deosebim două faze. în prima, activitatea lui s-a desfăşurat prin scrieri în limba maternă; după ce a trebuit să părăsească pentru totdeauna ţinuturile noastre, Milescu, intrând în serviciul ţarilor, a dezvoltat o activitate în limba slavonă.

activitatea în limba română. Operele lui Milescu în limba română sunt următoarele:

1. Istoria despre sfânta icoană a Prea Sfintei noastre stăpâne Născătoare de Dumnezeu Măria, 1655. S-a păstrat într-o copie a mitropolitului Moldovei Ghedeon, din 1723, publicată de Melchisedec în Cronica Romanului, II, p. 87. Această operă cuprinde istoricul legendar al unei icoane ce se află în mănăstirea Neamţu şi care ar fi fost dăruită, după Milescu, de Ion Paleologu lui Alexandru cel Bun. Pe timpul când Moldova lui Alexandru cel Bun, spune legenda, trimisese solii săi la consiliul din Florenţa, Ion Paleologu – pe atunci prinţ de coroană – a trecut prin Moldova, unde i-a ieşit înainte voievodul moldovean cu clerul şi boierii săi. Fiul împăratului a rămas încântat de frumuseţea şi bogăţia ţării, de cuminţenia şi evlavia poporului şi, câţiva ani mai târziu, urcându-se pe tronul tatălui său, trimite ca dar lui Alexandru o coroană imperială şi o icoană făcătoare de minuni, ce se păstrează la mănăstirea Neamţu.

2. O altă operă în limba română, cu caracter teologic, este o serie de întrebări şi Răspunsuri traduse din limba grecească, după opera patriarhului Atanasie al Alexandriei. Este un fel de catehism al confesiunii ortodoxe, în care, sub formă de întrebări şi răspunsuri, se tratează despre problemele fundamentale ale dogmei, precum: natura lui Dumnezeu, trinitatea, Sfânta Fecioară, angeologie şi eshatologie: natura îngerilor şi numărul lor, raiul, natura diavolilor, păcatele etc. Opera se păstrează într-un manuscris al Academiei Române, publicat de C. C. Giurescu. în această scriere cu multe „întrebări de folos” se află între altele şi următoarea frază interesantă privitoare la originea limbii noastre: „Dumnezeu se zice pre limba grecească theos, iar pre limba latinească dens, iar rumâneşte se chiamă Dumnezeu, care nume este luat de la latinie, în ce chip şi mai jumătate de limbă românească este luată de la latini”.

3. Vechiul Testament. Opera de căpetenie a lui Nicolae Milescu pe tărâmul literaturii noastre religioase a fost traducerea de pe izvorul grecesc a Vechiului Testament, care lipsea până atunci. Se ştie că Psaltirea face parte din ciclul primelor traduceri româneşti; se mai ştie că românii din părţile Banatului, atraşi la calvinism, încercaseră pe vremea lui Coresi o traducere a Vechiului Testament, dar din toate strădaniile lor a apărut, în Palia de la Orăştie, numai primele două cărţi: Crearea lumii şi Ieşirea evreilor din Egipt. O traducere integrală a Vechiului Testament nu aveam. Această operă grea a întreprins-o la noi, pentru întâia dată, Nicolae Milescu. Din nenorocire, izvodiri lui n-a ajuns până la noi – şi nici măcar o copie de pe el. Dar avem dovezi indiscutabile de existenţa şi circulaţia lui. O traducere, munteană după cum dovedeşte analiza limbii1, făcută în a doua jumătate a veacului al XVII-lea şi păstrată în colecţia de manuscrise a Academiei Române sub cota 4389, spune în Cuvânt înainte către cititori – că: „Am nevoit a prepune această sfântă carte a Legii Vechi, cară se chiamă Biblia, toată cu toţi prorocii, că Leagea Noaoă, adecă Evanghelia şi cealelalte cărţi ale Apostolilor toate se află multe pren bogate locuri şi cu mâna scrise şi în tipariu date pre limba noastră rumânească, iar de această cartia a Legii vechi noi rumânii foarte suntem lipsiţi”. Şi stăruind mai departe asupra faptului că „toată Cartea Legii vechi şi cu toţi prorocii pre limba rumânească până acum. nu foarte s-au aflat prepusă”, adaogă imediat:

1 Interesantă este şi nota scrisă cu cerneală roşie pe ultima scoarţă a manuscrisului: „Ana Ştirbeica, fiica dumnealui răposatului Golescului, biv-vel spătar am scris. Mai 31, 1765, fiind de ani 45.” „Iară numai un izvod, scris cu mâna, care l-au fost prepus Nicolae Spăta-riul Moldovan, dascăl şi învăţat în limba elinească, care l-au izvodit de pre izvodul elinesc, ce se-au fost tipărit la Frangofort <Frankfurt>; ci însă şi izvo-dul acesta pentru multa pripă a acelui prepuitoriu, care se-au grăbit curând a-şi tălmăci şi a-şi scrie, aflatu-s-au.1 şi prea mare învăluială care era lucru foarte cu greu a în. acum şi noi, nu doară pentru vreo ştiinţă a. desăvârşit a vrea unei limbi streine.”

Pagina însă este ruptă tocmai aci unde pasajul este mai interesant, dar, din ştirile pe care le găsim pe verso, rezultă că textul lui Milescu a stat continuu sub ochii noilor traducători, care l-au folosit, căci iată ce stă scris – reproducem aci pasajul întreg, fiindcă nu a fost reprodus de nimeni din cei ce au semnalat manuscrisul: „însă şi de aceasta-ţi facem în ştire, o, iubite cetitoriu, ca să ştii că la elini, adecă la greci, cartea a treia a Ezdrei nu se află scrisă, ce numai ce sunt 2 cărţi. Pentr-aceaia nici în izvodul cel rumânesc, care au fost prepus mai denainte de Nicolae Spătar nu fu scris, iar în izvodul cel slavonescii şi cel latinesc fiind şi această carte a treia a Ezdrei tipărită, acum, şi noi o am prepus şi aceaia în stihuri2. Iară cartea a treia, a macaveilor, în izvodul cel latinescu nu iaste, iar în cel slovenesc şi în cel elinesc iaste, ce nic acasta. de noi încă nu se-au lăsat, ce se-au prepus. Iar aceştiia, stihuri pre margine la capete nu i se-au pus, ce aşa se-au aşezat, fără de stihuri, precum iaste la slovani şi la elini şi cum să află şi în izvodul cel rumânesc cartea acasta toată, tot fără de stihuri.”

Textul acestei traduceri muntene – pe care noi înclinăm a o atribui fraţilor Greceanu – a fost utilizat, precum a observat şi colegul Şt. Ciobanu, la noua retraducere a Bibliei din 1688. Dacă ţinem seamă de faptul că Biblia lui Şerban a fost la noi continuu în circulaţie până la traducerea părintelui Gala Galaction, atunci se va înţelege mai bine însemnătatea operei lui Nicolae Milescu, din nenorocire pierdută.

Cu acestea şi cu traducerea unui mic Molitvelnic, conţinând rugăciuni de seară, traducere făcută pentru nevoile sufleteşti ale domnitorului Gheorghe Ştefan, pe când acesta trăia în exil la Stettin, se încheie activitatea lui Milescu în limba română.

ENCHiRiDiON. După trecerea în Rusia, Milescu intră în serviciul ţarilor şi activitatea lui se desfăşoară de aci înainte în limbi străine. Ca o punte de trecere între activitatea lui în limba română şi cea de mai târziu în limba rusă, putem considera opera pe care a publicat-o la Stockholm:

Enchiridion EyxsipâSiou sive Stella Orientalis Occidentali splendens, id est sensus ecclesiae orientalis scilicet graecae, de transubstantione Domini aliisque controversiis, a Nicolao Spadario -Moldovalaccone <sic>, barone ac olim generali Wallachiae, conscriptum Holmiae <Stockholm> mense Februarii, sau pe româneşte: Manual Steaua Orientului strălucind în Occident, adică felul cum înţelege biserica orientală ortodoxă dogma transubstanţierii Domnului şi despre alte controverse, de Nicolae Milescu Spătarul moldo-valah şi odinioară general al Valahiei, scris în Stockholm în luna februarie.

1 Foaia ruptă.

2 Este vorba de citatele de pe margine.

Nicolae Milescu a scris această operă după stăruinţa agentului diplomatic al Franţei la Stockholm, Arnauld de Pomponne, cu care se împrietenise. Arnauld de Pomponne era înrudit cu marele teolog şi savant de la Port-Royal, Arnauld, una din figurile marcante ale culturii franceze din epoca lui Ludovic al XlV-lea. Arnauld scrisese, împreună cu Nicole, celebra Logică de la Port-Royal şi a fost un apărător fanatic al jansenismului împotriva protestanţilor. El intrase într-o polemică aprinsă cu pastorul calvin Jean Claude, pe chestia interpretării dogmei transubstanţierii şi a altor puncte de divergenţă între catolici şi calvini. Jean Claude susţinea că, în privinţa acestei dogme^ protestanţii sunt alături de ortodocşi. Atunci Arnauld a scris rudei sale, ambasadorul Franţei la Stockholm, care s-a adresat pentru lămuriri lui Milescu. Din îndemnul marchizului de Pomponne, Milescu a scris astfel opera sa Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens în limba latină şi greacă. Marchizul a trimis apoi această operă, tipărită la Stockholm, lui Arnauld şi Nicole, care s-au folosit de ea, reproducând textul latin al lui Milescu în răspunsul pe care l-au dat lui Jean Claude, prin scrierea lor intitulată La perpetuite de la foy (cap. IV).

activitatea TEOLOGIC-ISTORICĂ din Rusia. După aceasta Milescu trece în Rusia, unde, pe lângă însărcinarea de a traduce corespondenţa diplomatică de la Ministerul de Externe, e îndemnat să îmbogăţească literatura rusească cu lucrări teologice şi istorice, menite, în bună parte, să prezinte pe ruşi ca pe liberatorii popoarelor creştine de sub jugul turcilor. Sub imboldul sferelor conducătoare ale bisericii din Rusia, Nicolae Milescu traduce o bibliotecă întreagă de cărţi cu caracter, în parte, teologic. Aşa, de exemplu, traduce Aritmologhion, un curios tratat care caută să explice simbolica numerelor (3, 7, 9 etc), şi Hresmologhion. O altă carte, cu titlul Culegeri de patru monarhii sau Profeţiile lui Daniel, tradusă după un manuscris grecesc al lui Paisie Ligaridis, este o operă în care se expun profeţiile făcute de Daniel lui Nabucodonosor, asupra celor patru monarhii care aveau să stă-pânească, succesiv, lumea (haldei, perşi, romani, bizantini). Dar această operă, într-un manuscris copiat de Milescu însuşi pentru Petru cel Mare, se încheie cu un epilog care dădea glas nădejdilor pe care ai săi şi creştinii din Balcani le puneau în ridicarea Rusiei: „Rugăm <pe Dumnezeu) să ridice pe ţarul nostru autocrat şi ales de Dumnezeu, Petru Îlexievici. ca să poată cu mâna sa puternică şi braţul său răzbunător să distrugă şi să învingă mârşavul neam al lui Mahomet. şi să ridice semnul credinţei celei drepte ca odinioară Constantin cel Mare”.

O altă operă, Sibilele, tratează despre prorocirile Sibilelor privitoare la diferitele împărăţii care vor stăpâni, pe rând, lumea. Cartea cuprinde interesante aluzii la distrugerea împărăţiei turceşti prin Rusia, ca de pildă: „Vai vouă saracinilor şi arabilor, că vulturul cu două capete de la nord – este vorba de stema rusească – va distruge puterea voastră a musulmanilor prin armele crucii. împărăţia voastră va fi nimicită”.

Un alt manuscris, Vasilologhion, este un fel de istorie universală, cuprin-zând biografiile împăraţilor perşi, apoi asirieni, romani şi bizantini, un fel de cronograf, care dezvoltă ideea monarhiei de drept divin, idee foarte scumpă ţarilor de atunci.

Un dicţionar grec-latin-rus, deşi pierdut, a intrat totuşi în compoziţia lucrărilor lexicografice de acest gen în Rusia.

În sfârşit, o altă operă se referă la construcţia bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, dar această carte nu este, cum ne-am fi aşteptat, o scriere istorică în care să ni se înfăţişeze împrejurările în care a avut loc zidirea bisericii, ci ea cuprinde mai mult legende populare despre minunile ce s-au arătat cu prilejul înălţării faimoasei biserici, scoase probabil dintr-un cronograf bizantin.

Mai târziu însă, Milescu se emancipează din cercul acestor idei cu caracter religios şi istoriografie tendenţios şi se ridică, prin ziarul călătoriei în China, pe culmi nemaiatinse până la el în cultura rusească.

călătoria în china. Cea mai importantă dintre operele lui Nicolae Milescu, scrisă în timpul pribegiei sale în Rusia, este ziarul călătoriei prin Siberia în China.

Nu ştim peripeţiile drumului de la Moscova până la Tobolsk, deoarece ziarul lui Milescu începe cu povestirea călătoriei de la Tobolsk înainte. Plecarea din Tobolsk se face în ziua de 2 mai 1675, într-o duminică seara, pe râul Irtici, în vase vâslite cu lopeţi. De la confluenţa cu Obi se îndreaptă spre răsărit, şi, urmând linia râurilor, merge către lacul Baical. De acolo, trecând printre iurturi de mongoli, urcă munţi, tăind ape de-a curmezişul, străbate câmpii aproape pustii. Iarna îi apucă pe cale, în regiunile lacului Baical. Vânturile se dezlănţuie cu furie; ninsoarea şi zloata îi biciuie aspru. Drumul prin aceste ţinuturi necunoscute este din ce în ce mai anevoios. „Am stat – scrie Milescu la 26 decemvrie – lângă râul Argun toată ziua, ca să se odihnească vitele, ca să le mai adăpostim şi să le hrănim, deoarece caii şi cămilele stătuse în drum şi ologise atât, încât a trebuit să le facem papuci de papură. Lemne n-am avut decât de sălcii uscate.”

Din pricina frigului şi a oboselii, cămilele şi caii mor pe drum. Merindele se găseau anevoie. Populaţia nomadă din acele ţinuturi, cum îi zărea din depărtări, o lua la fugă cu turme cu tot; în alte părţi se pomenesc împresuraţi de tunguşi îmbrăcaţi în zale şi înarmaţi cu arcuri. în sfârşit, cu multă greutate, izbutesc să-şi croiască drum şi să repeadă înainte un sol, spre a da de veste autorităţilor chineze că soseşte ambasada rusă. Pe la începutul lui ianuarie, pe coasta unui deal, Milescu întâlneşte pe trimisul său însoţit de vreo şaizeci de chinezi. „Slavă ţie, Doamne!” notează el, uşurat, în ziarul său de drum.

Autorităţile chineze de la graniţă, după ce se interesează mai întâi asupra intenţiunilor cu care vin – dacă aduc pace sau război – cer să li se prezinte scrisorile pe care le aveau asupra lor. Este aci începutul unei lungi controverse de protocol, care va dura tot timpul şederii lui Milescu în China. Chinezii vroiau să se convingă dacă într-adevăr Milescu este purtătorul unei scrisori a ţarului şi, mai ales, dacă are la sine – precum anunţaseră solii – scrisoarea împăratului chinez către ţarul Rusiei. în zadar încearcă Milescu să le demonstreze că el este ambasadorul ţarului şi ca atare n-are să predea scrisorile decât în mâinile împăratului Chinei. Mandarinii nu se dau bătuţi. Şi numai după ce acesta le arată scrisoarea împăratului lor, într-o cutie acoperită cu mătase galbenă, mandarinii, cuprinşi de evlavie, cad în genunchi, fiecare puându-şi-o la cap, cum se obişnuieşte la noi în biserică, în faţa altarului, la sfintele daruri.

Dar cu aceasta nu se curmă formalităţile chineze. Ambasada este oprită pe loc până la sosirea din Pekin a lui askaniama, al patrulea în rang din împărăţia chineză, reprezentantul Ministerului de Externe. Pe la sfârşitul lui februarie, soseşte şi ashaniama şi începe o discuţie lungă: care din ei trebuie să facă vizită mai întâi celuilalt?

După găsirea soluţiunii care a salvat demnitatea ambilor demnitari, începe o altă discuţiune. Askaniama pretindea să vadă scrisoarea ţarului, ceea ce Milescu nu admitea nici în ruptul capului. Chinezul se vede nevoit să comunice aceasta la Pekin. Pe la începutul lui aprilie, askaniama primeşte ordinul să aducă în capitală ambasada rusească. în acest interval, ruşii sărbătoresc Pastele. Chinezii urmăresc cu interes obiceiurile ortodoxe ale ruşilor şi, încetul cu încetul, se face o apropiere sufletească între cele două tabere. Chinezii trimit lui Milescu orez, fructe şi legume. Milescu pune pe cazacii săi să cânte cântecul lor popular: Dunăre, Dunăre.

La 26 aprilie, din ordinul împăratului Chinei, caravana se pune în mişcare şi, trecând prin pustiul Gobi, unde caii şi cămilele se afundau în nisip până la genunchi, ajung, după multe alte greutăţi, la zidul cel mare al Chinei, unde li se deschid porţile de fier către Pekin. Aci din nou se reia discuţia de protocol de la graniţă. Este interesantă lupta aprigă şi îndelungată – aproape o lună de zile – pe care o duce, pe chestie de etichetă, Milescu al nostru, zelos de a apăra demnitatea şi prestigiul ţarului, cu mandarinii, care ţineau cu sfinţenie să nu se ştirbească nimic din uzul consacrat din bătrâni.

Pentru ca pertractările să poată merge mai uşor, mandarinii aduc un european, pe iezuitul Ferdinand Verbiest, originar din Olanda, care trăise 28 de ani în China. Acesta începe conversaţia în limba chineză, dar aflând că solul cunoaşte limba latină, continuă discuţia cu el direct în latineşte, spre marea uimire a mandarinilor.

În sfârşit, după discuţii prelungite o lună de zile, se ţine un mare consiliu de mandarini, în care se hotărăşte să se adopte o soluţie intermediară, menită să salveze onoarea celor doi împăraţi: Milescu trebuia să ducă la palatul imperial din Pekin scrisorile de acreditare, pe care însă nu avea să le dea în mâna marelui han, ci să le depună în mâna marelui kolai. Potrivit acestei înţelegeri, în ziua de 4 iunie, din porunca împăratului, se pregăteşte la palat locul de primire a ambasadei. înainte de răsăritul soarelui, se trimit, la conacul unde fuseseră găzduiţi solii Rusiei, cai. Ambasada încalecă şi Milescu depune scrisorile de acreditare înaintea marelui kolai, care era rudă apropiată a împăratului şi mandarinul care guverna întreaga Chină. După aceasta ambasada rusă se retrage, fără a spune un cuvânt. Trec apoi vreo 11 zile. împăratul aştepta ca să se aşeze lună plină. în ziua de 15 iunie, după ce se aşezase luna plină, împăratul cheamă din nou ambasada la palatul său. înainte de răsăritul soarelui, li se aduc cai, şi solul cu suita sa porneşte spre palat.

Milescu descrie apoi tot pitorescul exotic şi bogăţia feerică a curţii şi a tronului imperial din Pekin. însoţită de un întreg alai, ambasada străbate drumuri pavate cu marmoră, merge printre pavilioane înalte de cărămidă roşie, acoperite cu ţigle galbene şi cupole aurite, traversează pârâiaşe cu podeţe fantastice de marmoră albă sculptată, se strecoară pe sub cinci rânduri de porţi, trece prin grădini cu copaci mari şi flori exotice şi, în cele din urmă, ajunge în sala tronului. Aci, înaintea unei scări de marmoră, îi aşteptau oameni de serviciu îmbrăcaţi în haine roşii, arcaşi îmbrăcaţi în aur şi ostaşi cu lănci uriaşe şi cu cozi de leoparzi.

Milescu notează cu amănunţime ceremonialul primirii solilor la curtea din Pekin, ceremonial statornicit printr-o tradiţie seculară, în forme de o fixitate aproape hieratică; el ne povesteşte, cu vioiciune, şi încercarea lui de a înfrânge, în cinstea ţarului pe care îl reprezenta, protocolul chinez ce i se părea umilitor pentru un european şi un ambasador.

Împăratul era un tânăr de 23 de ani. în jurul lui, stăteau fraţii săi, îmbrăcaţi în blănuri albe, şi nobilii, cu pene de păun pe cap. Se serveşte ceai; împrejur cântă muzica, pe când în vase de bronz ard mirodenii. Recepţia se sfâr-şeşte fără ca ambasada să spună un singur cuvânt.

Împăratul însuşi este minunat de persoana ambasadorului şi trimite, după a doua recepţie, un pictor să-l zugrăvească în portul lui de la recepţie, cu blana pe el şi cu lancea şi buzduganul în mână. Acest portret, trecut apoi ambasadei chineze din Paris, se păstra încă la începutul războiului mondial.

Câteva zile mai târziu, solia rusească este primită la masă. împăratul adresează abia acum, prin interpret, cuvântul solului, interesându-se de vârsta, talia şi anii de domnie ai ţarului.

Dar către sfârşitul lui august, relaţiile dintre ambasadă şi curtea chineză se răcesc, din cauză că Milescu nu voia să primească, după datină, darurile către ţar în genunchi şi pentru că scrisoarea împăratului chinez cuprindea termeni de mândrie, care erau consideraţi de sol ca jignitori pentru demnitatea ţarului. Din această pricină, ambasada, luând darurile, primeşte ordinul să părăsească imediat Pekinul. La 1 septembrie spătarul Milescu pleacă, ducând cu el pentru ţar un splendid rubin cumpărat de la un mandarin. Ambasada apucă pe acelaşi drum pe care venise. La 7 iunie sosesc la Ienisei, dar aci îi aştepta o surpriză neplăcută. Sunt opriţi în cale din ordinul noului ţar, Teodor Alexievici; sunt percheziţionaţi; li se confiscă lucrurile de preţ, între altele un rubin mare, „diamantul cât un ou de porumb” de care vorbeşte Neculce, cumpărat în China pentru ţar; dar, în sfârşit, li se îngăduie drumul spre Moscova.

Întâmplările acestei călătorii au fost povestite de Milescu în formă de rapoarte oficiale în limba slavo-rusă. Opera este alcătuită din trei cărţi: despre traversarea Siberiei, a doua despre misiunea lui în China, şi a treia, o descriere generală a Chinei. Această ultimă carte este însă, după cum a arătat John F. Baddeley, o compilaţie, pe alocurea chiar traducere după opera scrisă în limba latină a iezuitului Martini: Atlas sinensis. Era firesc ca Milescu, după ce a descris peripeţiile drumului său până la Pekin şi misiunea lui la împăratul Chinei, pentru a satisface curiozitatea ţarului, să caute a-i prezenta şi o înfăţişare generală a Chinei din punct de vedere istoric şi geografic. Dar cum el nu văzuse decât o parte restrânsă din teritoriul chinez, a recurs atunci la opera lui Martini, pe care a tradus-o în ruseşte, intercalând şi multe observaţii personale. Exceptând deci această parte de compilaţie, opera lui Milescu nu este numai ziarul plin de peripeţii al unei ambasade trimisă în misiune diplomatică în China, ci este în acelaşi timp şi o carte modernă de explorare ştiinţifică a unor ţinuturi până atunci puţin cunoscute europenilor. Călătorind pe drumuri necunoscute, printre popoare de rase diferite, vâslind pe râuri pe care nu mai vâslise nici un european până la el, curiozitatea veşnic trează a acestui moldovean din secolul al XVII-lea se opreşte asupra configuraţiei solului, descrie în amănunţimi râurile pe care le străbate, notează aspectul particular al munţilor, face măsurători topografice, se opreşte îndelung ca să observe ţărmurile lacului Baical, „care nu s-a văzut nici de geografii vechi, nici de cei moderni. Au descris lacuri şi bălţi mult mai mici, iar despre Baicalsca, care este atât de mare, nu au pomenit nimica”. Pentru a-l descrie, străbate lacul, îl înconjoară, încearcă să-i măsoare adâncimea; descrie ţărmurile stâncoase, vorbeşte despre munţii cu frunţile acoperite veşnic de nea, despre gheaţa lacului groasă de un stânjen şi care ţine aproape o jumătate de an, despre pădurile de cedri.

Dar pe Milescu nu-l interesează numai aspectul geografic al ţinuturilor, ci şi cel etnografic. Privirea lui iscoditoare caută să prindă şi viaţa specific omenească pe care o trăiesc populaţiile aşa de variate ca înfăţişare, pe acele îndepărtate meleaguri: ocupaţia, armele, manifestările religioase, superstiţiile. De pildă, despre ostiaci ne spune că: „Au meceturi în care sunt idoli sculptaţi de argint, aramă şi de lemn, de felurite forme”; Cel jjSC închină stând jos; cad în extaze şi dănţuiesc: iar când ucid în pădure un urs, îl târăsc în curte şi în casă si, trăgând cu arcurile, înfig în el săgeţi şi-l bat şi sar şi joacă zicând că se roagă lui Şeitan (diavolul), care, după cum cred ei, merge din curte în curte”.

Tot materialul acesta vast de observaţii variate este expus într-un stil plin de sobrietate şi coloare, din care nu lipsesc uneori şi accente de duioşie. Pe ţărmurile Ieniseiului, la 7.000 km depărtare de Moldova, îneântat, într-o zi de primăvară, de lanurile înverzite care luceau în bătaia soarelui, gândul lui înviorat se întoarce spre plaiurile copilăriei şi atunci notează, mişcat, în ziarul de călătorie: „Partea locului este foarte mândră, adueându-mi aminte de Moldova, iar fluviul Ienisei de Dunăre”.

Opera aceasta i-a câştigat pe drept lui Milescu un renume european. Un savant englez contimporan, vorbind despre el, îl caracterizează astfel: „Situaţia şi faima lui este unică. Nu poate fi mai]uşor de arătat cât de mare contrast era între acest învăţat român şi între cazacii inculţi, înaintaşii lui, în cercetarea drumului spre China. Ce a scris formează un întreg bogat de informaţiuni topografice asupra Asiei de nord, remarcabil prin întindere şi preciziune. Pentru timpul când a fost scris, nu are comparaţie în istoria literaturii ruseşti. Mai mult, dacă lăsăm la o parte China, e fără comparaţie în literatura lumii.”

Din nenorocire, această operă a lui Milescu, scrisă într-o limbă străină, a circulat mai mult în lumea slavă şi greacă, a aţâţat curiozitatea unor savanţi din Occident, dar nu a rodit cultura noastră naţională şi nici până astăzi nu avem încă în limba română o traducere completa şi corectă a ziarului de călătorie în China.