Grasul şi slabul

Doi prieteni se întâlniră într-o gară de pe linia Nicolaevskaia. Unul era rotofei, celălalt pirpiriu. Cel gras tocmai luase masa la restaurantul gării şi buzele, încă unsuroase, îi luceau ca nişte vi­şine coapte. Mirosea a vin de Xeres şi a „Fleur d’Oranger” ^x . Slabul abia coborâse din vagon şi era încărcat cu geamantane, boccele şi cutii de carton. Mirosea a şuncă şi a drojdie de cafea. În spatele lui venea nevastă-sa, o femeie firavă, cu bărbia ascuţită, şi fiul său, elev de liceu, un băiat înalt, cu o pleoapă puţin lăsată pe un ochi.

— Porfiri! strigă rotofeiul, zărindu-l pe pirpi­riu. Tu eşti? Dragul meu! Nu ne-am văzut de un car de ani!

— Doamne! se minună acesta. Mişa! Prie­tenul meu din copilărie! Ce cauţi aici?

Prietenii se îmbrăţişară şi se măsurară unul pe al­tul cu ochii umezi. Amândoi erau buimăciţi, dar în­cântaţi.

— Dragul meu! începu cel slab după ce se mai îmbrăţişară o dată. Nu mă aşteptam deloc! Ce sur­priză! Ia să te văd mai bine! Ai rămas tot aşa fru­mos cum erai, tot atât de îngrijit şi de fercheş. Doamne, Dumnezeule! Ei, cum o duci? Eşti bogat? Eşti însurat? Eu, precum vezi, m-am însurat… Asta-i nevastă-mea, Luiza, născută Wanzenbach… e lute­rană… Iar ăsta e fiul meu, Nafanail, elev în clasa treia. Nafania, domnul e prietenul meu din copilărie! Am fost colegi de liceu!

Nafanail stătu o clipă pe gânduri, apoi îşi scoase şapca.

— Am fost colegi de liceu! repetă pirpiriul. Îţi aduci aminte, Mişa, cum ne porecliseră băieţii? Pe tine, Erostrat ^xi , fiindcă arseseşi cu ţigara o carte a liceului, iar pe mine Efialt ^xii , fiindcă îmi plăcea să pârăsc. Ha-ha-ha… Eram copii! Nu te teme, Nafania! Vino mai aproape… Şi asta e nevastă-mea, născută Wanzenbach… e luterană…

După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său.

— Ei, şi ia spune-mi, cum o duci, dragul meu prie­ten? întrebă rotofeiul, privindu-şi încântat fostul coleg. Ai o slujbă undeva? Ai un post bun?

— Da, dragul meu, am o slujbă. Sunt de doi ani asesor de colegiu ^xiii şi am Stanislavul. Leafa e cam mică… dar ce are a face! Nevastă-mea dă lecţii de muzică, eu fac în orele libere tabachere de lemn. Ta­bachere foarte bune! Le vând cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăţi sau mai multe, fac reducere. Ne descurcăm, de bine, de rău. Am lucrat înainte la un minister, şi acum sunt mutat aici, ca şef de bi­rou… Am să fac serviciul aci. Dar tu? Nu cumva ai şi ajuns consilier de stat ^xiv ? Ai?

— Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răs­punse grăsanul. Sunt consilier intim ^xv … Sunt şi decorat. Am două stele.

Pirpiriul păli deodată şi încremeni, apoi faţa i se schimonosi într-un zâmbet mieros; ai fi zis că toate trăsăturile începuseră să i se topească. Trupul i se sfriji, se gârbovi, şi parcă i se făcu şi mai puţintel… Geamantanele, boccelele şi cutiile de carton se sfri­jiră, se zbârciră şi ele… Bărbia lungă a nevestei sale se lungi şi mai mult; Nafanail luă poziţia de drepţi şi îşi încheie toţi nasturii tunicii…

— Eu, Excelenţă… Sunt încântat! Un prieten din copilărie, ca să zic aşa, să ajungă la o situaţie atât de înaltă! Hi-hi-hi.

— Ia lasă prostiile! se încruntă grăsanul. Ce înseamnă tonul ăsta? Suntem doar prieteni din copilărie; ce rost are respectul ăsta faţă de grad?

— Vai de mine… Se poate?… continuă să râdă stânjenit pirpiriul, împuţinându-se şi mai mult. Atenţia binevoitoare a Excelenţei Voastre… e ca un fel de vlagă dătătoare de viaţă… Excelenţă, acesta e fiul meu, Nafanail… Soţia mea Luiza, e luterană, în­trucâtva…

Grasul voi să spună ceva, dar pe faţa pirpiriului se putea citi atâta veneraţie, slugărnicie şi acreală res­pectuoasă, încât consilierului intim i se făcu silă. Îşi întoarse capul într-o parte şi îi întinse slăbănogu­lui mâna de rămas-bun.

Pirpiriul îi strânse trei degete, îşi frânse înainte tot trupul şi începu să râdă subţire, ca un chinez: „hi-hi-hi”. Nevastă-sa zâmbi. Nafanail făcu o teme­nea şi scăpă şapca din mână. Tustrei erau buimăciţi, dar încântaţi.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 40, 1 octombrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu modificări, în cu­legerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu noi schim­bări a fost inclusă în Culegerea de opere din 1899, vol. 1. – Pu­blicăm textul din 1899.

În vederea includerii povestirii în culegere, Cehov a introdus modificări substanţiale în caracterizarea personajelor. În versiu­nea iniţială din revistă, purtarea linguşitoare a „slabului” e pro­vocată de un strigăt de şef al „grasului”, prezentat ca un birocrat mulţumit de el însuşi, pe când în textul din culegere, slugărnicia „slabului” apare nu numai ca o trăsătură caracteristică a firii acestuia, ci şi sub un aspect generalizat social, ca o trăsătură imprimată de orânduirea socială.

La alegerea povestirii pentru culegerea de opere, Cehov n-a mai făcut decât corectări stilistice.