Era pe la amiază. Moşierul Voldîreov, un bărbat înalt, vânjos, cu capul tuns şi ochii bulbucaţi, îşi scoase paltonul, îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase şi intră, cu oarecare şovăială la grefă. Nu se auzea decât scârţâitul peniţelor.
— Unde pot să cer o informaţie? se adresă el uşierului, care tocmai aducea din fundul sălii o tavă cu pahare. Am nevoie de o informaţie, trebuie să scot o copie de pe o hotărâre.
— Poftiţi acolo. Iaca, la domnul care şade lângă fereastră! spuse uşierul, arătând cu tava spre fereastra din fund.
Voldîreov tuşi şi se îndreptă spre fereastră. Acolo, la o masă verde, plină de pete, ca un bolnav de tifos exantematic, şedea un tânăr cu patru caiere zburlite pe cap, cu un nas lung plin de puncte negre şi o tunică ieşită de soare. Scria, cu masul lui lung vârât în nişte hârţoage. Ca să alunge musca ce i se plimba pe lângă nara dreaptă, îşi scotea înainte buza de jos şi îşi sufla sub nas, cu cea mai mare gravitate.
— Pot să-ţi cer o informaţie? i se adresă Voldîreov. Aş vrea să scot o copie după hotărârea din 2 martie… Eu sunt Voldîreov…
Funcţionarul îşi muie peniţa în călimară şi cercetă dacă nu cumva luase prea multă cerneală. Încredinţându-se că peniţa nu-i va face niciun bucluc, începu să scârţâie iarăşi cu ea pe hârtie. Buza de jos i se lungi din nou în afară, dar nu mai era nevoie să sufle: musca i se aşezase pe ureche.
— Pot să-ţi cer o informaţie? repetă după vreun minut Voldîreov. Sunt moşierul Voldîreov.
— Ivan Alexeici! strigă funcţionarul spre sală, ca şi cum Voldîreov nici nu ar fi existat. Spune negustorului Ialicov, când mai dă pe aici, să legalizeze la poliţie copia de pe declaraţia lui. I-am spus de o mie de ori!
— E vorba de procesul meu cu moştenitorii prinţesei Gugulina, bolborosi Voldîreov. Afacerea e cunoscută. Te rog foarte mult, ocupă-te şi de mine.
Continuând a nu lua în seamă pe Voldîreov, funcţionarul prinse musca care i se aşezase pe buză, o privi cu luare aminte, apoi o aruncă. Moşierul tuşi şi îşi suflă zgomotos nasul în batista lui cu pătrăţele. Dar şi încercarea aceasta fu de prisos. Funcţionarul tot nu se hotăra să-l ia în seamă. Tăcerea ţinu vreo două minute. Voldîreov scoase din buzunar o hârtie de o rublă şi o puse în faţa funcţionarului, pe un registru deschis. Funcţionarul îşi încreţi fruntea, trase registrul spre el, ca şi cum n-ar fi văzut nimic şi îl închise.
— O mică informaţie… Aş vrea numai să ştiu pe ce bază moştenitorii prinţesei Gugulina… Pot să te tulbur?
Pierdut în gândurile sale, funcţionarul se ridică şi, scărpinându-se în cot, se duse la dulap. Întorcându-se după o clipă la masa lui de scris, puse iar mâna pe registrul pe care se afla altă hârtie de o rublă.
— Nu am să-ţi răpesc decât câteva clipe… îmi trebuie o mică informaţie, atât…
Funcţionarul păru că nu aude şi începu să copieze ceva.
Voldîreov se încruntă şi aruncă o privire deznădăjduită asupra întregii tagme de scârţâitori din peniţă.
„Scriu! gândi el oftând. Scriu, lua-i-ar dracu’!”
Se îndepărtă de masă şi se opri amărât în mijlocul încăperii, cu braţele atârnându-i neputincioase. Se vede că uşierul, care trecea din nou cu tava cu pahare, observă mutra lui jalnică, fiindcă se apropie de el şi îl întrebă în şoaptă:
— Ei, ce-aţi făcut? Aţi cerut informaţia?
— Am cerut-o, dar nu vrea să stea de vorbă cu mine.
— Daţi-i trei ruble… şopti portarul.
— I-am dat două.
— Mai daţi-i una.
Voldîreov se întoarse şi puse pe registrul deschis o hârtie de trei ruble.
Funcţionarul trase din nou registrul spre el, începu să-l răsfoiască şi deodată, ca din întâmplare, ridică ochii asupra lui Voldîreov. Nasul lui lucios roşi şi se zbârci într-un zâmbet.
— Ce doriţi? întrebă el.
— Voiam să cer o informaţie în legătură cu procesul meu… Sunt Voldîreov.
— Încântat! În afacerea Gugulina? Foarte bine! Ce anume doriţi?
Voldîreov îi arătă ce dorea.
Funcţionarul prinse viaţă, şi începu să se sucească de parcă ar fi fost prins într-un vârtej. Dădu informaţia cerută, porunci să se scoată o copie, oferi moşierului un scaun, totul într-o clipită. Vorbi chiar despre vreme şi îl întrebă de recoltă. Când Voldîreov plecă, îl însoţi pe scară până jos, zâmbind îndatoritor şi respectuos, cu aerul că e gata în orice clipă să se închine până la pământ în faţa lui. Fără să-şi dea bine seama de ce, Voldîreov se simţi stânjenit şi, ascultând de o pornire lăuntrică, scoase din buzunar o hârtie de o rublă şi o întinse funcţionarului. Acesta, care tot mai saluta şi zâmbea, o prinse din zbor, făcând-o nevăzută.
„Ce oameni…” gândi moşierul şi, ieşind în stradă, se opri şi îşi şterse fruntea cu batista.
Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 36, 3 septembrie. Titlul: „O greşeală” Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. – Publicăm textul din 1899.
La alegerea povestirii pentru culegerea de opere, Cehov i-a schimbat titlul, a introdus convorbirea cu portarul, a dat o nouă versiune sfârşitului şi a făcut corectări stilistice (schimbarea unor nume, a unor cuvinte izolate etc. De exemplu „Ciumazov” a devenit „Ialicov” etc.)