Moartea unui slujbaş

Într-o seară neobişnuit de frumoasă, Ivan Dmitrici Cerviakov, un slujbaş neobişnuit de conştiincios, şe­dea în rândul al doilea de fotolii şi urmărea cu bi­noclul „Clopotele din Corneville”. Privea şi se sim­ţea în culmea fericirii. Când deodată… În povestiri în­tâlnim adesea acest „când deodată”, şi scriitorii au dreptate să-l folosească: viaţa este atât de plină de neprevăzut!… Când deodată faţa i se schimonosi, ochii îi ieşiră din orbite, răsuflarea i se tăie… luă binoclul de la ochi, se aplecă şi… hap-ci-i-iu!!!, strănută – aşa cum v-aţi dat şi dumneavoastră seama. Nicăieri nu este oprit să strănuţi. Strănută şi mujicii, şi prefecţii de poliţie, ba câteodată chiar şi consilierii intimi. Ori­cine strănută. Cerviakov nu se tulbură aşadar defel; îşi şterse liniştit nasul cu batista şi, fiind un om bine crescut, privi în jur, ca să vadă dacă nu cumva supă­rase pe cineva cu strănutul său. Şi deodată se tulbură: bătrânelul care şedea în faţa lui, în primul rând de fotolii, îşi ştergea grijuliu chelia şi ceafa, cu mănuşa, mormăind ceva. Şi Cerviakov îşi dădu seama că bă­trânelul nu era altul decât consilierul de stat Brizjalov, de la Ministerul comunicaţiilor.

„L-am stropit! îşi spuse Cerviakov. Nu este şeful meu direct, totuşi faptul e neplăcut. Trebuie să-mi cer iertare”.

Îşi drese glasul, se aplecă înainte şi şopti la ure­chea consilierului:

— Iertaţi-mă, Excelenţă, v-am stropit… n-am făcut-o dinadins.

— Nu-i nimic, nu-i nimic…

— Vă rog să mă iertaţi. Vedeţi… ce să fac, n-am vrut…

— Linişteşte-te domnule! Lasă-mă te rog să ascult!

Cerviakov se fâstâci, zâmbi nătâng şi începu să se uite din nou la cele ce se petreceau pe scenă. De uitat, se uita el, dar nu mai simţea nicio plăcere. Începuse să-l roadă neliniştea. În timpul pauzei îi dădu târcoale lui Brizjalov şi, izbutind în sfârşit să-şi biruie sfiiciu­nea, se apropie de el şi bolborosi:

— V-am stropit, Excelenţă… Iertaţi-mă… Zău că n-am vrut…

— Dar slăbeşte-mă domnule!… Am şi uitat şi dum­neata tot de asta vii să-mi vorbeşti! spuse consilierul şi buza de jos îi tremură de o uşoară enervare.

„Spune că a uitat şi îi citesc perfidia în ochi, gândi Cerviakov, trăgând bănuitor cu coada ochiului la con­silier. Nici nu vrea să stea de vorbă cu mine. Ar trebui să-i explic că a fost cu totul şi cu totul fără voia mea; că este o lege a naturii. Altfel, e în stare să-şi închipuie că l-am scuipat într-adins. Şi chiar dacă nu şi-o închipuie acum, şi-o va închipui mai târziu!…”

Întors acasă, îi povesti nevestei păţania. I se păru însă că soţia sa lua cam prea uşor lucrurile: e drept că la început, femeia fusese cam îngrijorată, dar aflând că Brizjalov făcea parte din alt minister, se linişti.

— Du-te totuşi la el să-i ceri iertare, îl sfătui ea, altfel ar putea crede că nu ştii să te porţi în lume!

— Tocmai aici e buba! Iertare i-am cerut eu chiar atunci, dar a avut o atitudine ciudată… Nu mi-a spus niciun cuvânt ca lumea. E drept că nici n-am avut timp să stau mai pe-ndelete de vorbă cu el.

A doua zi, Cerviakov îşi îmbrăcă uniforma nouă de mică ţinută, se tunse şi se înfăţişă la Brizjalov ca să se explice… Intrând în salonul de primire al demnita­rului, dădu de o mulţime de petiţionari şi în mijlocul lor îl zări pe consilier, care şi începuse să primească cererile. După ce stătu de vorbă cu unul şi cu altul, consilierul îşi îndreptă privirea şi asupra lui Cerviakov.

— Dacă vă aduceţi aminte, Excelenţă, începu acesta, aseară la „Arcadia” am strănutat şi… v-am stropit fără să vreau… vă rog să mă ier…

— Fleacuri… se poate să faci atâta caz! Dumneata ce doreşti? se adresă consilierul următorului.

„Nu vrea să vorbească cu mine, îşi spuse Cerviakov, pălind. Înseamnă că e supărat… Nu, nu pot să las lucrurile aşa… Trebuie să-i explic.”

Când consilierul încheie convorbirea cu cel din urmă petiţionar şi se îndreptă spre biroul său, Cerviakov se luă după el şi bolborosi:

— Excelenţă! Dacă îndrăznesc s-o tulbur pe Exce­lenţa Voastră, este tocmai dintr-un sentiment de căinţă, puteţi fi sigur!… N-am făcut-o dinadins, cred că vă daţi şi dumneavoastră seama!

Consilierul se uită la el cu un aer chinuit şi dădu din mână a lehamite.

— Domnule, am impresia că dumitale îţi arde de glumă! spuse el, şi se făcu nevăzut îndărătul uşii.

„Care glumă? îşi spuse Cerviakov. Unde vede el glumă? E cogeamite consilier de stat, şi nu poate să înţeleagă atâta lucru! Dacă-i aşa, n-am să-i mai cer iertare! Dracu’ să-l ia de încrezut. Am să-i scriu o scrisoare, dar de venit nu mai vin pe la el nici mort! Zău că nu mai vin!”

Aşa gândea Cerviakov, îndreptându-se spre casă. Nu-i scrise însă consilierului nicio scrisoare, fiindcă deşi îşi stoarse creierii, nu izbuti cu niciun chip să aş­tearnă pe hârtie ceea ce ar fi vrut să spună. A doua zi se văzu deci nevoit să se ducă din nou în persoană, la consilier, ca să-i explice totul.

— Nu pentru a-mi îngădui o glumă, cum aţi bine­voit a spune, am venit ieri să tulbur liniştea Excelen­ţei Voastre, începu el să bolborosească, văzând pri­virea nedumerită a consilierului. Voiam numai să-mi cer iertare pentru faptul că v-am stropit când am strănutat. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să glumesc. Cum aş îndrăzni să glumesc? Dacă am glumi, ar însemna că nu avem niciun sentiment de respect faţă de persoanele cu vază…

— Ieşi afară!!! zbieră deodată consilierul, făcându-se stacojiu şi începând să tremure din tot trupul.

— Cum? întrebă Cerviakov în şoaptă, aproape leşinat de spaimă.

— Ieşi afară!!! urlă din nou consilierul, bătând din picior.

Cerviakov simţi că în măruntaiele lui plesneşte ceva. Fără să mai vadă şi să mai audă nimic, se trase îndărăt spre uşă, coborî năucit în stradă şi o porni pe jos, abia putând să-şi mai mişte picioarele. Ajuns în neştire acasă, se întinse pe divan fără să-şi scoată uniforma şi… muri.

Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 27, 2 iulie. Titlul: „Moartea unui slujbaş (Un caz)”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu mici modificări, în culegerea „Povestiri fe­lurite”, Sankt Petersburg, 1886, în ediţiile 2 – 14 ale aceleiaşi cu­legeri dintre anii 1891 – 1899 şi în Culegerea de opere, vol. II, anul 1900. – Publicăm textul din anul 1900. La 29 iulie 1883, N. Leikin îi scria lui A. P. Cehov: «Am primit de la dumneavoastră „Cioburi din viaţa Moscovei”, am primit şi „Moartea slujbaşului”. Amândouă sunt admirabile».