Ivan Ivanîci Lapkin, un tânăr cu înfăţişare plăcută, şi Anna Semionovna Zambliţcaia, o fată cu un năsuc cârn, coborâră malul abrupt şi se aşezară pe o bancă. Banca se afla chiar lângă apă, într-un hăţiş de sălcii tinere. Minunat locşor! Te aşezi aici şi nu te mai ştie nimeni – nu te văd decât peştii şi păianjenii de apă, care fulgeră pe luciul undelor. Tinerii erau înarmaţi cu undiţe, plase de mână, borcănaşe pentru viermi şi alte dichisuri trebuincioase pescuitului. Cum se aşezară, se şi apucară să prindă peşte.
— Bine că suntem, în sfârşit, singuri, începu Lapkin, aruncând o privire cercetătoare în jur. Am atâtea lucruri să-ţi spun, Anna Semionovna… Foarte multe… Când te-am văzut întâia oară… Ţi se mişcă plutitorul… Abia atunci am înţeles pentru ce trăiesc şi care-i scopul căruia trebuie să-i închin viaţa mea cinstită, de muncă… Să ştii că trage unu’ mare… Când te-am văzut, am simţit pentru prima dată în viaţă că iubesc, şi te-am iubit cu patimă! Nu scoate… aşteaptă să tragă mai tare… Spune-mi, draga mea, din suflet te rog spune-mi dacă pot să contez – nu pe reciprocitate, nu! de asta nu sunt demn, nici nu îndrăznesc măcar să mă gândesc la aşa ceva… dar, dacă pot să contez pe… Trage!
Anna Semionovna ridică mâna în care ţinea undiţa, trase scurt şi dădu un ţipăt. Prin aer luci un peşte argintiu-verzui.
— Doamne, un biban! Ah, ah… Mai repede! Scapă!
Scăpat din cârlig, bibanul începu să salte prin iarbă spre elementul din care ieşise şi… pleosc în apă!
În goana după biban, Lapkin apucă din întâmplare, în locul peştelui, mâna Annei Semionovna şi tot din întâmplare o lipi de buze… Fata trase mâna înapoi, dar era prea târziu: buzele lor se împreunaseră – şi ele din întâmplare – într-un sărut. Toate acestea se brodiră fără să ştie nici ei cum, parcă întâmplător. După primul sărut urmă un al doilea, apoi jurăminte, asigurări… Fericite clipe! Dar în viaţa pământească nu există fericire absolută. De obicei fericirea poartă otrava în însăşi esenţa ei, sau uneori este otrăvită de ceva venit din afară. Aşa se întâmplă şi de data aceasta. Pe când tinerii se sărutau, se auzi un hohot de râs. Priviră spre râu şi rămaseră încremeniţi: băgat în apă până la brâu, stătea un băiat în pielea goală. Era elevul de liceu, Kolya, fratele Annei Semionovna. Stătea în apă, se uita la tineri şi zâmbea răutăcios.
— Aşa-a…! Vă sărutaţi? spuse el. Bine! Am să vă spun mamei.
— Sper că dumneata, ca om cinstit… bolborosi Lapkin, roşindu-se. E nedemn să spionezi şi e josnic, scârbos şi mârşav să pârăşti… Cred că dumneata, ca om cinstit şi cu suflet nobil…
— Daţi-mi o rublă şi nu vă spun! răspunse omul cu suflet nobil. Altfel o păţiţi…
Lapkin scoase din buzunar o rublă şi i-o întinse lui Kolya. Acesta strânse rubla în pumnul ud, fluieră şi plecă înot. Tinerii însă nu se mai sărutară.
A doua zi, Lapkin îi aduse lui Kolya din oraş nişte culori şi o minge, iar soră-sa îi făcu cadou toate cutiuţele ei de doctorii. Apoi fură siliţi să-i dăruiască şi nişte butoni de manşetă cu cap de câine. Se vede că darurile acestea îi plăcură foarte mult băiatului cel răutăcios, care, pentru a căpăta şi mai multe, începu să-i pândească. Oriunde se ducea Lapkin cu Anna Semionovna, hop şi el. Nu-i lăsa nicio clipă singuri.
— Ticălosul! scrâşnea din dinţi Lapkin. Ce mic e, şi ce mare ticălos! Ce o să ajungă mai târziu?!
Toată luna iunie, bieţii îndrăgostiţi n-avură linişte din pricina lui Kolya. Îi ameninţa mereu cu pâra, îi urmărea şi le cerea de fiecare dată altceva; nimic nu-i părea de ajuns şi, în cele din urmă, începu să vorbească despre un ceas de aur. Ce era de făcut? Se văzură nevoiţi să-i făgăduiască ceasul.
Într-o zi, la masă, în timp ce se serveau clătitele, începu deodată să râdă, îi făcu cu ochiul lui Lapkin şi îl întrebă:
— S-o spun? Ce zici?
Lapkin roşi până peste urechi şi, în loc de clătite, începu să-şi muşte şervetul. Anna Semionovna sări de pe scaun şi fugi în odaia de alături.
Tinerii fură sâcâiţi astfel până la sfârşitul lunii august, până în ziua în care Lapkin o ceru în sfârşit pe Anna Semionovna în căsătorie. Ce fericită zi! După ce vorbi cu părinţii logodnicei şi primi consimţământul lor, Lapkin alergă de-a dreptul în grădină şi începu să-l caute pe Kolya. Când îl găsi pe răutăcios îi veni să plângă de bucurie. Se repezi la el şi-l apucă de ureche. Tocmai atunci sosi în fugă Anna Semionovna, care şi ea îl căuta pe Kolya, şi care îl apucă de cealaltă ureche. Să fi văzut cum strălucea fericirea pe faţa îndrăgostiţilor! Kolya se smiorcăia şi se ruga:
— Dragii mei, puişorilor, n-am să mai fac! Au, au, iertaţi-mă!
După aceea, cei doi tineri îşi mărturisiră că, de când se îndrăgostiseră unul de altul, nu simţiseră niciodată fericire mai mare, desfătare mai deplină, ca în clipa în care îl trăgeau de urechi pe răutăciosul de Kolya.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 30, 23 iulie. Titlul: „Un băiat nesuferit (Povestire pentru micii vilegiaturişti)”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. – Publicăm textul din 1899.
În vederea culegerii de opere, povestirea a fost supusă unei importante prefaceri şi revizuiri stilistice. A fost modificat titlul, s-a eliminat subtitlul, au fost mult scurtate şi modificate numeroase părţi din text, iar unele episoade au fost înlăturate. Sfârşitul a fost scurtat şi refăcut în întregime.
Au fost de asemenea eliminate sau înlocuite cuvintele şi frazele care dăunau tonului serios, precum şi cuvintele străine.