Coţcari de nevoie

GLUMĂ DE ANUL NOU

La Zahar Cuzmici Diadecikin e petrecere. Se face revelionul şi se sărbătoreşte onomastica gazdei Melania Tihonovna.

Sunt mulţi musafiri. Numai feţe cinstite, onora­bile, serioase şi cu judecată. Nicio puşlama. Pe chipul tuturora se citeşte mulţumire, bunăvoie şi toţi par pătrunşi de simţul propriei lor demnităţi. În salon, pe o canapea mare de muşama, stă Gusev, proprietar de apartamente, şi Razmahalov, băcanul de la care Diadecikinii cumpără pe datorie, cu carneţel, şi discută despre fetele de măritat şi partidele ce li se oferă.

— În ziua de azi, spune Gusev, e greu să găseşti un om. Adică… unu’ care să nu bea şi să fie cu bună rânduială în toate… un om cu drag de muncă… Tare greu!

— Lucrul principal în casă e buna rânduială, Ale­xei Vasilici! Şi aşa ceva nu se poate, dacă în casă nu-i ăla… care… care s-o facă…

— Când nu-i rânduială în casă, atunci… totul merge… nu ştiu cum. S-a cam păcătoşit lumea asta… cum vrei să fie rânduială? Hm…

În apropierea lor, şed trei băbuţe, care se uită în­duioşate în gura lor. În privirile bătrânelor se poate citi uimirea faţă de „deşteptăciunea” bărbaţilor. Într-un colţ, cumătrul Guri Marcovici cercetează cu luare aminte icoanele. În iatac e larmă. Domnişoa­rele şi cavalerii joacă loto. Miza e o copeică. Kolya, elev în clasa întâi de liceu, stă lângă masă şi plânge. Ar vrea să joace şi el loto, dar nu i se dă voie să se aşeze la masă. Ce-i de vină el dacă-i mic şi n-are o copeică?

— Nu mai plânge, prostule! îl sfătuiesc cei­lalţi. De ce plângi? Vrei să-ţi tragă mama câteva nuiele?

— Cine plânge acolo? Kolya? se aude din bucă­tărie glasul mamei. Ştrengarul, se vede că nu l-am bătut destul!… Trage-l de ureche, Varvara Gurievna!

Pe patul gazdelor, acoperit cu o cuvertură de stambă spălăcită, şed două domnişoare în rochii roz. În faţa lor stă un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani. Se numeşte Kopaiski şi e funcţionar la o societate de asigurare. Privit „en face”, seamănă grozav cu un motan. Le face curte domnişoarelor.

— N-am de gând să mă însor, spuse el, fandosindu-se şi trecându-şi degetul pe sub gulerul înalt, scrobit, care îi taie gâtul. Femeia e un punct lumi­nos în mintea omului, dar ea poate nenoroci un om. E o fiinţă rea!

— Da’ parcă bărbaţii… Un bărbat nu poate să iu­bească. Face fel de fel de mitocănii.

— Ce copile sunteţi! Nu sunt nici cinic, nici scep­tic, dar socotesc totuşi că bărbatul va sta întot­deauna pe o treaptă mai înaltă din punct de vedere sentimental.

Diadecikin şi fiul lui mai mare, Grişa, se plimbă din colţ în colţ ca nişte lupi în cuşcă. Le arde sufle­tul. Au băut mult la prânz şi acum simt o nevoie cumplită „să se dreagă”… Diadecikin se duce la bucătărie. Gazda tocmai presară cu zahăr o plăcintă.

— Malaşa, îi spune Diadecikin, ar trebui să dai un aperitiv. Musafirilor le-ar prinde bine…

— N-au decât să aştepte… Dacă beţi şi mâncaţi totul acum, ce să vă mai servesc la miezul nopţii? N-o să muriţi. Pleacă de aici. Nu mai sta mereu pe capul meu.

— Numai câte un păhăruţ, Malaşa… n-o să ai deficit din cauza asta… Se poate.

— Mare pacoste mai eşti şi tu! Pleacă odată, dacă-ţi spun! Mai stai şi tu cu musafirii! Ce te-nfigi la bucătărie?

Diadecikin oftează adânc şi iese din bucătărie. Se duce să se uite la pendulă. Minutarele arată un­sprezece şi opt minute. Până la clipa mult dorită mai sunt cincizeci şi două de minute. Îngrozitor! Aştep­tarea băuturii e cea mai grea dintre toate aşteptările. Mai bine aştepţi un tren cinci ore, pe un ger năprasnic, decât să aştepţi cinci minute băutura… Diadecikin se uită cu ură la pendulă şi, după ce se mai plimbă un pic, împinge acul cel mare cu cinci minute înainte… Dar Grişa? Dacă nu i se dă numaidecât de băut, Grişa e hotărât să se ducă la cârciumă şi să bea acolo. N-are niciun chef să moară de mâhnire şi de dor…

— Mămico, spune el, musafirii se supără că nu serveşti aperitivele! E inadmisibil… Să laşi lumea să moară de foame şi de sete! Ar trebui să dai câte un păhăruţ!

— Aşteptaţi… Nu mai e mult… Acuşi se face două­sprezece… Ce cauţi la bucătărie?…

Grişa trânteşte uşa şi se duce pentru a suta oară să se uite la pendulă. Acul cel mare e fără milă! Aproape că nu s-a mişcat.

— Rămâne în urmă! îşi spune el uşurat şi cu degetul arătător împinge acul cu şapte minute înainte.

Kolya trece în fugă pe lângă pendulă. Se opreşte în faţa ei şi începe să socotească… Ar vrea să vină cât mai curând clipa în care se va striga „una”. Acul îi străpunge inima cu nemişcarea lui. Se caţără pe un scaun, se uită sfios în jur şi şterpeleşte veciei cinci minute.

— Du-te şi vezi, cheleretil? ^lvii spune una dintre domnişoare lui Kopaiski. Mor de nerăbdare. Gândeşte-te, un an nou! Noroc nou!

Kopaiski se închină afectat şi se duce glonţ să se uite la pendulă.

— Ei drăcia dracului! mormăie el, privind acele.

— Ce mult a mai rămas! Şi mi-e o foame, de nu văd cu ochii… Când s-o striga „ura”, o sărut neapărat pe Katea.

Kopaiski dă să plece dar, se opreşte… După o scurtă gândire, se întoarce şi scurtează vechiul an cu şase minute.

Diadecikin a băut două pahare cu apă, dar… tot îi arde sufletul! Se plimbă, se plimbă, se plimbă… Nevastă-sa îl alungă mereu din bucătărie. Sticlele aliniate pe pervazul ferestrei îi sfâşie inima. Ce-i de făcut! Nu mai are putere să rabde! Recurge iar la mijlocul suprem. Pendula îi stă la dispoziţie. Se furi­şează în odaia copiilor, unde se află pendula şi dă de un spectacol neplăcut inimii sale de părinte: Grişa stă în faţa pendulei şi mişcă acul.

— Ce… ce… ce faci? Ai? De ce ai mişcat acul? Neghiobule! Ai? Cum poţi face una ca asta? Ai?

Diadecikin tuşeşte, se codeşte, îşi încreţeşte frun­tea şi dă din mână.

— De ce? A-a-a… Dar mişcă-l odată, să crape, afu­risitul! şi dându-l la o parte pe fiul său, împinge acul înainte.

Până la Anul Nou mai rămân unsprezece minute. Tatăl şi Grişa se duc în salon şi încep să pregătească masa.

— Maliaşa! strigă Diadecikin. Acuşi e Anul Nou!

Melania Tihonovna iese în fugă din bucătărie şi se duce să-şi controleze soţul… Se uită lung la pen­dulă: soţul n-a minţit.

— Ce să mă fac? şopteşte ea. Mazărea pentru şuncă n-a fiert destul! Hm! Ce pacoste! Cum s-o servesc?

Şi, după câteva clipe de gândire, cu o mână tremu­rătoare, Melania Tihonovna dă acul cel mare înapoi. Anul vechi recapătă douăzeci de minute.

— Să mai aştepte! spune stăpâna casei şi dă fuga la bucătărie.

Apărută întâi în revista „Zritel”, 1883, Nr. 1, autoriz. cenz. din 31 decembrie 1882. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.