Lucruri trăite

SCHIŢĂ PSIHOLOGICĂ

Era în ziua de Anul Nou. Mă aflam în vestibul. Acolo, afară de portar, mai erau şi câţiva de-ai noştri: Ivan Ivanîci, Piotr Cuzmici, Egor Sidorîci… Veniseră cu toţii să se iscălească pe coala de hârtie desfăşurată măreţ pe masă. (În treacăt fie zis, hârtia era din cele mai ieftine: nr. 8).

Arunc o privire pe coală. Iscălituri cu duiumul, şi… ce făţărnicie! Ce slugărnicie! Unde sunteţi voi, pa­rafe, sublinieri, încârligări şi codiţe? Toate literele sunt rotunjoare, egale, netede, de parcă ar fi nişte obrăjori trandafirii. Văd nume cunoscute şi nu le re­cunosc. Nu cumva domnii care le poartă şi-au schim­bat scrisul?

Îmi moi cu băgare de seamă peniţa în călimară, roşesc fără să ştiu de ce, îmi ţin răsuflarea şi scriu cu luare aminte numele meu. De obicei, când mă iscălesc, nu scriu niciodată ultima literă, de data asta însă o scriu: scriu numele întreg, de la un cap la altul.

— Vrei să te nenorocesc? aud la ureche glasul şi răsuflarea lui Piotr Cuzmici.

— Cum aşa?

— Iac-aşa, te nenorocesc şi gata. Spune: vrei? He-he-he…

— Nu e momentul să glumiţi, Piotr Cuzmici. Nu uitaţi unde vă aflaţi. Zâmbetele de acest soi nu sunt defel la locul lor. Iertaţi-mă, dar cred că… e o profa­nare, o lipsă de respect, ca să zic aşa…

— Vrei să te nenorocesc?

— Cum? întreb eu.

— Cum?… Aşa cum m-a nenorocit şi pe mine von Klausen, acum cinci ani… He-he-he… E foarte simplu… Am să pun lângă numele tău o codiţă. Îi trag şi o pa­rafă. He-he-he. Fac ca iscălitura ta să fie nerespectuoasă. Vrei?

Îngălbenesc. Într-adevăr, viaţa mea e în mâna aces­tui om cu nas vânăt. Mă uit cu teamă şi cu oarecare respect la ochii lui ce nu prevestesc nimic bun…

Cât de puţin îţi trebuie ca să pierzi un om!

— Sau las să picure din toc un strop lângă iscăli­tura ta. Fac o pată de cerneală… vrei?

Se aşterne o tăcere… Tăcem amândoi, el conştient de puterea lui, măreţ, mândru, cu otrava nimicitoare în mână, şi eu, conştient de neputinţa mea, jalnic, simţindu-mă pierdut… El îmi sfredeleşte faţa galbenă cu ochii săi pătrunzători, eu îmi feresc ochii de ai lui…

— Am glumit, spune în cele din urmă. Nu te teme.

— O, vă mulţumesc! îi răspund eu şi-i strâng plin de recunoştinţă mâna.

— Am glumit… Dar aş putea s-o fac… Ţine minte… Hai, du-te… Deocamdată, am glumit… Pe urmă, cum va vrea Dumnezeu…

Apărută pentru întâia oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 1, autoriz. cenz. din 31 decembrie 1882. Semnată: Antoşa Cehonte. Publicăm acest text.