O mie şi una de patimi sau O noapte îngrozitoare

ROMAN ÎNTR-O SINGURĂ PARTE CU EPILOG

(Dedicat lui Victor Hugo)

Pe turnul catedralei o sută patruzeci şi şase de mucenici, orologiul bătu miezul nopţii. Mă cutre­murai. Sosise ceasul. Îl apucai înfrigurat pe Te­odor de mână şi ieşii cu el în stradă. Cerul era ne­gru ca tuşul de tipografie. Era întuneric ca într-o pălă­rie trasă până peste ochi. O noapte întunecoasă este ziua întemniţată într-o găoace de nucă. Ne înfăşurarăm în mantalele noastre şi pornirăm. Vântul tăios ne pă­trundea până la oase. Ploaia şi zăpada – fraţii aceştia umezi – ne biciuiau cumplit obrajii. Deşi în plină iarnă, fulgere brăzdau cerul în toate direcţiile. Tunetul, cumplit şi maiestuos tovarăş de drum al fulgerului, fer­mecător ca licărirea unor ochi albaştri şi iute ca gân­dul, cutremura înspăimântător văzduhul. Urechile lui Teodor căpătară luciri electrice. Spiriduşi de foc ne zburau sforăind pe deasupra capului. Privii în sus. În­cepui să freamăt. Cine nu freamătă în faţa măreţiei na­turii? Pe cer trecură în zbor câţiva meteori strălucitori. Mă apucai să-i număr: erau 28. Îi arătai lui Teodor. Semn rău! mormăi el, palid ca o statuie de mar­mură de Carrara. Vântul gemea, urla şi plângea cu hohote… Geamătul vântului este geamătul unei con­ştiinţe înecate în crime îngrozitoare. La doi paşi de noi, trăsnetul lovi şi aprinse o casă cu opt etaje. Auzii ţipetele care ieşeau din ea. Trecurăm înainte. Ce-mi păsa de casa în flăcări, când în piept îmi ardeau o sută cincizeci de case? Undeva, în spaţiu, un clopot bătea trist, încet, monoton. Lupta stihiilor era în toi. Ai fi zis că nişte forţe necunoscute se munceau să contribuie la armonia lor înfricoşătoare. Care sunt aceste forţe? Le va afla omul vreodată?

Vis sfios, dar cutezător!!!

Chemarăm un birjar. Ne urcarăm în trăsură şi por­nirăm în goană. Birjarul e frate cu vântul. Goneam aşa cum goneşte visul îndrăzneţ prin tainicele întortochieri ale creierului. Strecurai în mâna birjarului o pungă cu aur. Aurul ajută biciului să sporească iu­ţeala picioarelor cailor.

— Unde mă duci, Antonio? gemu Teodor. Ai o privire de geniu rău… În ochii tăi negri luceşte infernul… Încep să mă tem…

Becisnic, fricos!! Tăcui. O iubea. Şi ea î l iubea pă­timaş… Da, trebuia să-l ucid, fiindcă eu o iubeam mai mult decât viaţa. O iubeam pe ea, iar pe el îl uram. De aceea el trebuia să moară în această noapte îngro­zitoare şi să plătească cu moartea, dragostea lui. În mine fierbea şi dragoste şi ură. Ele erau a doua mea natură. Trăind în acelaşi înveliş, aceste două surori aduc pustiire: ele sunt vandali spirituali.

— Opreşte! îi strigai birjarului, când trăsura ajunse unde trebuia. Sării jos cu Teodor. Luna ne pri­vea rece, de după nori. Luna este martorul tăcut şi nepărtinitor al clipelor dulci de iubire şi de răzbu­nare. Ea trebuia să fie martorul morţii unuia dintre noi doi. În faţa noastră era o prăpastie, un hău fără fund, ca butoiul criminalelor Danaide. Stăteam pe marginea craterului unui vulcan stins. În popor circulă legende îngrozitoare despre acest vulcan. Făcui o mişcare cu genunchiul şi Teodor se prăbuşi în prăpastia înfri­coşătoare. Craterul vulcanului este gura de fiară a pământului.

— Blestem!!! strigă el drept răspuns la bles­temul meu.

Un bărbat puternic, care îşi aruncă duşmanul într-un crater de vulcan pentru ochii frumoşi ai unei femei, este o privelişte măreaţă, grandioasă şi instruc­tivă! Nu lipsea decât lava!

Birjar! Birjarul este o statuie, ridicată de fatali­tate ignoranţei. Jos rutina! Birjarul îl urmă pe Teodor. Simţii că în piept nu-mi mai rămăsese decât dragos­tea. Căzui cu faţa la pământ şi începui să plâng de extaz. Lacrimile de extaz sunt rezultatul reacţiei di­vine, petrecute în adâncurile unei inimi mistuite de iubire. Caii nechezară vesel. Ce dureros e să nu fii fiinţă umană! Îi liberai de viaţa lor animalică, de martiriu, ucigându-i. Moartea este şi încătuşare şi eli­berare din cătuşe.

Intrai la hotelul „Hipopotamul Violet” şi băui cinci pahare de vin bun.

Trei ceasuri după săvârşirea răzbunării, eram la uşa ei. Pumnalul, prietenul morţii, mă ajutase să ajung la această uşă, călcând peste cadavre. Ascultai. Nu dormea. Visa. Ascultam. Tăcea. Tăcerea ţinu vreo patru ceasuri. Pentru un îndrăgostit, patru ceasuri sunt patru secole al nouăsprezecelea! În sfârşit, îşi chemă fata din casă. Fata în casă trecu pe lângă mine. O privii demonic. Ea întâlni privirea mea. Îşi pierdu minţile. O ucisei. Mai bine să mori, decât să trăieşti fără minte. „Aneta!” strigă ea. „De ce nu vine Teodor? Dorul îmi roade sufletul. Mă sugrumă un fel de presimţire rea. O, Aneta! Du-te după el. Desigur că acum chefuieşte cu nelegiuitul, cu groaz­nicul Antonio!… Doamne, pe cine văd?! Antonio!”

Intrai la ea. Se făcu palidă…

— Pleacă de aici! strigă ea, şi groaza îi schimo­nosi trăsăturile nobile, minunate.

O privii. Privirea este spada sufletului. Se clătină. În privirea mea, citise totul: şi moartea lui Teodor, şi patima mea demonică, şi mii de dorinţe omeneşti… Atitudinea mea era măreţia însăşi. Ochii mei scăpă­rau. Părul mi se ridicase măciucă. Vedea înaintea ei un demon în întruchipare pământească. Nu-şi mai putea lua privirea de la mine. Tăcerea mormântală în care ne contemplam unul pe altul ţinu vreo patru cea­suri. Se auzi un tunet şi ea îmi căzu la piept. Pieptul bărbatului este cetatea femeii. O strânsei în braţe. Ţiparăm amândoi. Oasele ei trosniră. Un curent gal­vanic alergă prin trupurile noastre. O sărutare fier­binte…

Se îndrăgostise de demonul din mine. Dar eu voiam să se îndrăgostească de îngerul din mine. Donez un milion şi jumătate de franci săracilor! spusei eu. Se îndrăgosti de îngerul din mine şi se porni pe plâns. Începui să plâng şi eu. Ce lacrimi vărsarăm!!!

O lună după aceea, în biserica sfinţii Titu şi Horten­sia, avu loc o nuntă solemnă. Mă cununam cu ea. Ea se cununa cu mine. Săracii ne binecuvântau! Ea mă rugă să-mi iert duşmanii, pe care îi ucisesem. Îi iertai. Plecai cu tânăra mea soţie în America. Tânăra şi iubi­toarea mea nevastă era un înger pogorât în pădurile virgine ale Americii, un înger în faţa căruia se plecau leii şi tigrii. Eu eram un tânăr tigru. Trei ani după căsătoria noastră, bătrânul Sam se plimba ţinând de mână un băieţel cu părul creţ. Băieţaşul semăna mai mult cu mamă-sa decât cu mine. Acest lucru mă su­păra. Ieri, mi s-a născut un al doilea fiu… iar eu m-am spânzurat de bucurie… Al doilea băieţel al meu îşi întinde mânuţele, spre cititor, rugându-l să nu dea crezare tăticului său, fiindcă tăticul lui nu numai că nu a avut copii, dar nici chiar nevastă. Tăticul lui se teme de însurătoare ca de foc. Băieţelul meu nu minte. E un copil. Lui să-i daţi crezare. Copilăria este o vârstă sfântă. Nimic din toate acestea nu s-a petrecut vreodată… Noapte bună.

Apărut întâi în revista „Strekoza”, 1880, Nr. 30, 27 iulie. Semnat: Antoşa C. În culegerea netipărită în întregime din 1883 nu s-a păstrat decât începutul povestirii, care se oprea la cuvintele: “…semn rău! bolborosi el”. A fost retipărit, fără a fi revizuit de autor în culegerea „În lumea râsului şi a glumelor”. Sankt Petersburg, 1900. – Publicăm textul din revistă.

Povestirea este o parodie a unora dintre operele scriitorului fran­cez V. Hugo (1802–1885). Cehov parodiază stilul fragmentar, retoric, al romanului „Mizerabilii”, cât şi îngrămădirea groză­viilor şi atrocităţilor, caracteristică romanelor „Bug-Jargal”, „Han d’Islande” şi „Notre-Dame de Paris”.

Butoiul fiicelor lui Danae – un butoi găurit, în care, după mi­tologia greacă veche, fiicele regelui din Argos, Danae (Danai­dele), ajunse în iad, trebuiau să toarne mereu apă, drept pe­deapsă pentru faptul că-şi omorâseră bărbaţii.