O ocazie pierdută

ÎNTÂMPLARE DE VODEVIL

Grozav îmi mai vine să plâng! Mi se pare că dacă aş începe să urlu ca un copil, mi s-ar mai uşura sufletul.

Era o seară încântătoare. Mă dichisisem, mă parfumasem şi pornisem spre ea, ca un Don Juan. Îşi petrecea vara la Sokolniki. Era tânără, frumoasă, i se dădeau treizeci de mii de ruble zestre, avea o oare­care cultură şi era îndrăgostită lulea de mine, da, de mine, autorul acestor rânduri.

Ajuns la Sokolniki, am găsit-o şezând pe banca noastră preferată, sub nişte brazi înalţi, subţiri. Cum m-a zărit, s-a sculat repede şi mi-a ieşit în întâm­pinare, cu faţa strălucind de bucurie.

— Ce crud eşti! a strigat ea. Cum poţi să întârzii atâta? Ştii doar că mor de nerăbdare! Uf, nesuferitule!

I-am sărutat mâna mică şi frumoasă şi ne-am în­dreptat spre bancă. Tremuram din tot trupul, mi se tăiase răsuflarea şi simţeam cum inima mi se umflă, gata, gata să-mi plesnească. Pulsul mi-o luase razna.

Şi nu era de mirare! În seara aceea, avea să mi se hotărască soarta. Ori, ori… Totul atârna de cli­pele ce aveau să urmeze.

Vremea era minunată, dar nu-mi ardea de ea. Nu ascultam nici măcar privighetoarea care cânta deasupra capului nostru, cu toate că, la orice rendez-vous ^xliv , cât de cât mai ales, este obligatoriu să as­culţi privighetoarea.

— De ce taci? m-a întrebat ea, privindu-mă drept în faţă:

— Aşa… Seara e atât de minunată… Maman a du­mitale e sănătoasă?

— Da, e sănătoasă.

— Hm… Varvara Petrovna, aş vrea să stăm de vorbă… N-am venit decât pentru asta… Am tăcut, am tot tăcut, dar acum… ajunge! Nu mai pot să tac!

Varia şi-a plecat fruntea şi a început să chinuiască o floricică; degetele îi tremurau uşor. Ştia despre ce voiam să-i vorbesc. După o tăcere de câteva clipe, am continuat:

— De altfel, de ce să tac? Oricât aş tăcea, oricât de sfios aş fi, mai curând sau mai târziu tot va tre­bui să dau frâu liber… sentimentelor mele, vorbe­lor. Poate că ai să te simţi jignită… poate că n-ai să mă înţelegi, dar… ce să fac?

Am tăcut iarăşi. Trebuia să găsesc o frază meşte­şugită.

„Hai, vorbeşte odată! îşi pierdeau răbdarea ochişorii ei. Molâule! De ce mă chinuieşti?”

— Desigur că ai ghicit de mult, am continuat eu, după alte câteva clipe, de ce vin în fiecare zi aici, să te plictisesc cu prezenţa mea. Cum era să nu ghiceşti? Cu spiritul pătrunzător ce te caracte­rizează, ţi-ai dat de mult seama de sentimentul care mă… (Pauză.) Varvara Petrovna…

Varia şi-a plecat şi mai mult capul. Degetele ei au început să se frământe.

— Varvara Petrovna!

— Da…

— Eu… Dar ce să mai vorbesc? Se înţelege şi aşa… Iubesc, asta-i tot… Ce aş mai putea adăuga? (Pauză.) Iubesc teribil! Te iubesc atât de mult în­cât… Într-un cuvânt, ia toate romanele ce au apărut în lumea asta, citeşte toate declaraţiile de dragoste din ele, toate jurămintele, toate jertfele şi… vei înţe­lege tot ce… mi se zbuciumă acum în piept… Varvara Petrovna! (Pauză.) Varvara Petrovna! De ce taci?

— Şi ce ai vrea?

— Crezi că… ce zici?

Varia a ridicat încet capul şi a zâmbit.

„Drace!” m-am gândit eu. Varia a continuat să zâmbească, şi-a mişcat uşor buzele şi a şoptit atât de încet, încât abia am auzit: „Îţi închipui oare, că aş putea spune nu?”

I-am apucat nebuneşte mâna, i-am sărutat-o tot atât de nebuneşte, apoi i-am luat, ca un turbat, şi cea­laltă mână… Varia a fost la înălţimea clipei! În timp ce eu mă îndeletniceam cu mâinile ei, ea şi-a lăsat căpşorul pe pieptul meu, oferindu-mi prilejul să-mi dau, pentru prima oară, seama, cât de minu­nat îi era părul.

Am sărutat-o pe creştet şi am simţit în piept atâta căldură, de parcă mi s-ar fi aprins în el un samovar. Varia a ridicat încet faţa spre mine şi nu mi-a mai rămas nimic altceva de făcut decât s-o sărut pe gură.

Şi iată că, în clipa în care Varia era definitiv în mâinile mele, când învoiala prin care aveau să-mi fie numărate cele treizeci de mii de ruble era gata să fie iscălită, într-un cuvânt, când o nevastă dră­guţă, o zestre frumoasă şi o carieră demnă de in­vidiat îmi erau aproape asigurate, dracul mi-a dat ghes să vorbesc.

Mi-a venit, dintr-odată, poftă să fac pe grozavul faţă de logodnica mea şi să mă fălesc cu principiile mele. La drept vorbind, nici eu nu ştiu ce m-a apu­cat… Rezultatul a fost însă dezastruos!

— Varvara Petrovna! am început eu, îndată după primul sărut. Înainte de a-ţi cere să-mi dai cuvântul că vei fi soţia mea, pentru a preîntâmpina vreo eventuală neînţelegere, socotesc o datorie sfântă să-ţi spun unele lucruri. Voi fi scurt… Ştii oare cine şi ce sunt eu, Varvara Petrovna? Un om cinstit! Un om muncitor! Sunt… sunt mândru de mine! Vii­torul îmi surâde… Dar sunt sărac… N-am o leţcaie.

— Asta o ştiam, mi-a răspuns Varia. Banii nu înseamnă fericire!

— Da… Dar cine vorbeşte de bani? Sunt… sunt mândru de sărăcia mea. N-aş schimba sumele neîn­semnate, pe care le primesc pentru lucrările mele li­terare, cu miile care… cu care…

— Bineînţeles. Şi?…

— Eu sunt obişnuit cu sărăcia. Ea nu mă supără. Sunt în stare să stau o săptămână fără să mănânc. Dar dumneata? Dumneata? Ai să vrei să te des­parţi, pentru mine, de bunurile acestei lumi, dumneata care nu eşti în stare să faci doi paşi fără să iei o birjă, care pui zilnic o altă rochie, care arunci banii pe fe­reastră, care n-ai ştiut niciodată ce e nevoia, dumneata, pentru care o floare ce nu-i la modă constituie o mare nenorocire?

— Eu am bani. Am zestrea mea!

— Fleacuri! Câteva zeci de mii se cheltuiesc în câţiva ani… Şi după aceea? Lipsuri? Lacrimi? Crede-mă, draga mea, eu am experienţă! Eu ştiu! Ştiu ce spun! Pentru a te lupta cu nevoia, îţi trebuie o voinţă puternică, tărie supraomenească!

„De ce oi fi înşirând toate prostiile astea?” mă întrebam în sinea mea, dar continuam:

— Gândeşte-te, Varvara Petrovna! Gândeşte-te bine la pasul pe care-l faci! Un pas fără putinţă de întoarcere! Dacă simţi în dumneata destulă tărie, ia-mă, dacă nu te simţi în stare să lupţi, respinge-mă! Mai bine să fiu lipsit eu de dumneata, decât… să fii dumneata lipsită de liniştea dumitale. Suta de ruble lunar, pe care mi-o dă literatura, e ca şi nimic! Nu ajunge! Gândeşte-te deci, cât nu-i încă prea târziu.

Am sărit în picioare.

— Gândeşte-te bine! Unde-s lipsuri, sunt lacrimi, învinuiri, păr încărunţit înainte de vreme… Îţi spun dinainte toate astea, fiindcă sunt un om cinstit. Te simţi destul de puternică pentru a împărtăşi cu mine o viaţă care, din punct de vedere exterior, nu sea­mănă deloc cu a dumitale, îţi este chiar stră­ină? (Pauză)

— Dar am zestre!

— Cât? Douăzeci, treizeci de mii! Ha-ha! Un mi­lion? Şi apoi, chiar de ar fi aşa: cum mi-aş putea permite să-mi însuşesc ceea ce… Nu! Niciodată! Sunt prea mândru!

Am făcut câţiva paşi prin faţa băncii. Varia căzuse pe gânduri. Triumfam. De vreme ce se gândea, în­semna că mă preţuia.

— Prin urmare: ori viaţa cu mine şi lipsurile, ori viaţa fără mine şi bogăţia… Alege. Ai tărie? Varia mea are atâta tărie?

I-am vorbit mult în felul acesta. Fără să-mi dau seama, mă aprindeam din ce în ce mai mult. În timp ce vorbeam, simţeam în mine un fel de dedublare. O jumătate din mine se îmbăta de cele ce spunea, pe când cealaltă visa: „Aibi puţină răbdare, fetiţo… Cu cele treizeci de mii de ruble ale tale, vom duce un trai, cum nu s-a mai pomenit! Au să ne ajungă multă vreme!”

Varia mă asculta, mă asculta… În cele din urmă, s-a ridicat şi mi-a întins mâna.

— Îţi mulţumesc! mi-a spus ea, cu un glas, care m-a făcut să tresar şi să-i caut privirea! În ochi şi pe obraji îi luceau lacrimi…

— Îţi mulţumesc! Ai făcut bine, că ai fost sincer cu mine… Sunt prea răsfăţată… Nu pot… Nu sunt soţia de care ai nevoie…

Şi a început să plângă cu hohote. O sfeclisem… Când văd o femeie plângând, mă pierd cu firea, cu atât mai mult m-am descumpănit atunci. În timp ce mă gândeam ce trebuie să fac, Varia şi-a stăpânit plânsul şi şi-a şters lacrimile.

— Ai dreptate, mi-a spus ea. Dacă m-aş mă­rita cu dumneata, ar însemna să te păcălesc. Nu mi-e dat să fiu nevasta dumitale. Sunt bogată, sunt răsfăţată, nu mă dau jos din birjă, mănânc numai becaţine şi fursecuri scumpe. La masă, nu mă ating niciodată de supă sau de ciorbă. Mama îmi face me­reu morală… dar eu nu pot altfel! Nu pot să umblu pe jos… Obosesc îndată… Şi apoi, rochiile… Toate acestea ar trebui să cadă pe capul dumitale… Nu! Adio!

Şi, făcând un gest tragic cu mâna, a adăugat, netam-nesam:

— Nu sunt demnă de dumneata! Adio!

Mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre vilă. Şi eu? Eu am rămas pironit locului, ca un dobitoc; nu mă gândeam la nimic, mă uitam după ea şi simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Când mi-am venit în fire şi mi-am adus aminte unde mă aflam şi ce pacoste îmi pricinuise limba mea, am izbuc­nit în hohote de plâns. Când mi-a trecut prin cap să-i strig Variei: „Întoarce-te!” se făcuse de mult ne­văzută.

Am plecat spre casă, ruşinat, cu senzaţia că înghiţisem un hap amar. La barieră, nu mai era tram­vai. Bani de birjă n-aveam. M-am văzut silit să fac drumul pe jos.

După vreo trei zile, m-am dus din nou la Sokolniki. La vilă, mi s-a spus că Varia e bolnavă şi se pregăteşte să plece cu tatăl ei la Petersburg, la bu­nica. N-am reuşit să aflu nimic lămurit…

Acum, stau întins pe pat, muşc perna şi îmi trag mereu cu pumnul în cap. În inimă, parcă mi s-a aciuit un motan, care o sfâşie cu ghearele… Cum să dreg, cititorule, prostia pe care am făcut-o? Cum să-mi iau vorbele înapoi? Ce să-i spun sau ce să-i scriu? Nu găsesc nimic! s-a dus dracului totul! Şi ce prosteşte s-a dus!

Apărută pentru prima dată în revista „Sputnik” ^xlv , 1882, Nr. 11, 22 iunie. Semnată în subtitlu: Antoşa Cehonte. – Publicăm acest text.