Urâtă păţanie

O ÎNTÂMPLARE CE ADUCE A ROMAN

Povestea a început încă din iarnă.

Balul era în toi. Muzica tuna, policandrele aruncau văpăi, dansatorii erau neobosiţi şi dom­nişoarele găseau viaţa minunată. În saloane se dansa, în salonaşele rezervate fumătorilor şi în ca­merele de lucru ale gazdelor se jucau cărţi, la bufet băuturile curgeau gârlă, iar în bibliotecă se făceau declaraţii de dragoste înfocate.

Totuşi Liolia Aslovskaia, o blondă durdulie cu obraji rumeni, ochi mari, albaştri, păr neobişnuit de lung şi cifra 26 în buletinul de identitate, şedea deoparte şi fierbea, supărată pe toţi, pe lumea întreagă şi chiar pe sine. Bărbaţii se purtau cu ea mai rău ca nişte porci. Mai ales în ultimii doi ani purtarea lor ajunsese de-a dreptul revoltătoare. Niciunul nu o mai băga în seamă. Nici să danseze cu ea nu le mai plăcea. Mai mult, când treceau prin faţa ei, nemernicii abia îi aruncau în treacăt o privire, ca şi cum ar fi încetat să fie o frumuseţe. Iar dacă totuşi se întâmpla ca vreunul să tragă mai mult cu ochiul la ea, n-o făcea din admi­raţie platonică, ci aşa cum se uită cineva, înainte de masă, la o tavă cu nisetru sau la o friptură de purcel.

Şi când te gândeşti că altădată…

— Acum, la fiecare serată, la fiecare bal… e la fel! îşi spunea revoltată Liolia, muşcându-şi bu­zele. Şi ştiu de ce nu vor să mă mai bage în seamă, ştiu! Se răzbună! Se răzbună fiindcă-i dispreţuiesc! Dar… dar atunci când o să mă mai mărit? E drept că în condiţiile astea e greu să te măriţi! Şi timpul trece, nu aşteaptă! Ce nemernici!

În seara de care vorbim, soarta se îndură însă de Liolia. În loc să danseze cu ea al treilea cadril, după cum fusese vorba, locotenentul Nabrîdlov se îmbătă criţă şi, trecând prin faţa ei, plescăi dispre­ţuitor din buze, voind să-i arate astfel, ca un bădăran ce era, că nu dă doi bani pe ea. Liolia nu mai putu răbda o asemenea jignire. Toate au o limită. Ochii albaştri i se înnegurară şi i se umeziră, buzele înce­pură să-i tremure şi mai-mai să o podidească plân­sul. Pentru ca vulgul să nu-i vadă lacrimile, Liolia se îndreptă spre ferestrele întunecate, aburite şi – o, clipă minunată, iată-te sosită! Zări lângă una dintre ele un tânăr frumos, care nu-şi mai lua ochii de la ea. Tabloul acesta înduioşător îi merse drept la inimă. Ţinuta tânărului era de un „şic” nebun, faţa-i era tristă şi privirea plină de dragoste, de uimire, de întrebări şi de răspunsuri anticipate. Liolia se în­vioră ca prin farmec. Luă aerul cuvenit şi cu coada ochiului începu la rândul ei cercetarea cuvenită. Această operaţie îi dovedi că tânărul n-o privea din întâmplare, numai aşa, într-o doară, ci literalmente n-o slăbea din ochi şi părea că vederea făpturii ei îl în­cântă, îl răpeşte chiar.

„Doamne! îşi spuse Liolia. De i-ar trece cuiva prin cap să mi-l prezinte! Ce înseamnă un bărbat proas­păt sosit! m-a şi ochit!”

Curând, tânărul începu să caute în dreapta şi în stânga, umblând prin saloane şi şoptind ceva când unuia, când altuia dintre bărbaţi.

„Vrea să mă cunoască! Şi îi roagă să-mi fie prezentat”, îşi spuse Liolia, sugrumată de bucurie.

Aşa şi era. Peste vreo zece minute, un actoraş amator, cu faţa rasă şi cu o privire ştrengărească, se lăsă înduplecat de rugăminţile tânărului şi îl pre­zentă Lioliei cu o plecăciune de bonton. Liolia află că tânărul era Nogtev, pictorul „nostru” atât de ta­lentat. De vreo douăzeci şi patru de ani, brun, cu ochi focoşi de georgian, cu mustăcioară frumoasă şi faţă palidă, Nogtev nu picta niciodată nimic; to­tuşi era pictor. Avea păr lung, un cioculeţ sub buza de jos, o mică paletă de aur atârnată de lanţul cea­sului, palete de aur în chip de butoni de manşetă, mă­nuşi până aproape de cot şi la ghete tocuri nemai­văzut de înalte. Era băiat bun, dar tont ca un gânsac. Tatăl său era nobil, mama la fel şi avea şi o bunică bogată. Era holtei. Strânse sfios mâna Lioliei, se aşeză şi mai sfios lângă ea şi începu să o soarbă cu ochii lui mari. Conversaţia se legă anevoie. Liolia ciripea, iar el nu spunea decât: „da… nu… vedeţi că…” vorbea aproape în şoaptă, răspundea anapoda şi, foarte intimidat, îşi freca mereu ochiul stâng. Lio­lia aplauda în gând. Hotărâse în sinea ei că picto­rul se îndrăgostise lulea de ea şi în culmea fericirii se simţea biruitoare.

A doua zi după bal, Liolia şedea în odaia ei la fe­reastră şi privea triumfătoare în stradă. Cu un aer rătăcit Nogtev se plimba în sus şi în jos prin faţa casei, trăgând cu coada ochiului la geamuri. Privea de parcă ar fi tras să moară: trist, duios şi totodată galeş şi cu foc. A treia zi la fel. A patra zi ploua şi Nogtev nu era sub fereastră (cineva îl încredinţase că nu i-ar sta bine cu umbrelă). A cincea zi făcu ce făcu şi veni să se prezinte părinţilor Lioliei. Cunoş­tinţa se legă ca un nod gordian: atât de bine încât era cu neputinţă să mai fie dezlegată.

După vreo patru săptămâni avu loc un nou bal. (Vezi începutul.)

Nogtev stătea lângă o uşă, cu umărul proptit de uşor, şi o sorbea pe Liolia din priviri. Voind să-l facă gelos, Liolia cocheta la o oarecare depărtare de el cu locotenentul Nabrîdlov, care era beat, dar nu chiar criţă, ci aşa, un pic, ca de schimbul întâi.

Tatăl Lioliei se apropie pe la spate de Nogtev.

— Tot mai pictezi? îl întrebă el. Te ocupi cu arta?

— Da.

— Aşa… E o ocupaţie foarte frumoasă… Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu… hm… vasăzică Cel de Sus te-a înzestrat cu darul ăsta. Aşa… Fiecare cu darul lui…

Aslovski tăcu un timp, apoi continuă:

— Uite, ce e, tinere, ştii ce ar trebui să faci dacă… cum să-ţi spun… dacă pictezi? Ar trebui să vii la primăvară la noi la ţară. Avem acolo locuri încân­tătoare! Nişte privelişti de-ţi stă mintea în loc! Nici Rafael n-a avut prilejul să picteze peisaje atât de frumoase. Noi am fi fericiţi… Fata mea s-a… împrie­tenit şi ea cu dumneata… Ei… hm… Of, tinereţea, ti­nereţea! He-he-he…

Pictorul îi făcu o temenea şi în ziua de întâi mai îşi făcu bagajele şi plecă la moşia Aslovskilor. Ba­gajele lui constau dintr-o cutie cu culori, cu totul de prisos, dintr-o vestă de pichet, o tabacheră goală şi două cămăşi. Fu primit cu braţele cât mai larg des­chise. I se puseră la dispoziţie două odăi, doi ser­vitori, un cal şi tot ce ar mai fi dorit, numai şi numai să îndreptăţească aşteptările. Nogtev profita cât putea mai din plin de noua sa situaţie: mânca şi bea de stingea, dormea până târziu, se arăta vrăjit de privelişti şi nu-şi lua ochii de la Liolia, care era mai mult decât fericită. Îl simţea apropiat, era tânăr, fru­mos, sfios… şi o iubea atât de mult! Sfiala sa mer­gea până acolo, încât nici nu îndrăznea să se apropie de Liolia, ci o privea mai mult de departe, de după o perdea sau de după o tufă.

„Ce dragoste timidă!” ofta ea…

Într-o dimineaţă minunată, tatăl Lioliei şi Nogtev stăteau de vorbă pe o bancă în grădină. Tatăl tot aducea vorba despre farmecul fericirii casnice, iar pictorul îl asculta cu răbdare, trăgând pe furiş cu pri­virea la bustul Lioliei.

— Eşti singur la părinţi? îl întrebă Aslovski printre altele.

— Nu… Mai am un frate, Ivan… Bun băiat! O minune de om! Nu-l cunoaşteţi?

— Nu, n-am avut plăcerea…

— Păcat că nu-l cunoaşteţi. E atât de spiritual, atât de vesel, o grădină de om! Se ocupă cu litera­tura. Toate redacţiile vor să-l atragă. El colaborează însă la revista „Şut”. Zău că e păcat că nu-l cunoaş­teţi. Ar fi aşa de fericit să vă cunoască… Ştiţi ce? N-aţi vrea să-i scriu să vină? Ce ziceţi? Zău aşa! Ar fi mai vesel!

La această propunere, tatălui Lioliei i se păru că cineva îi strângea inima într-o menghine, dar – ce să facă! – nu putu să răspundă altceva decât: „Cu multă plăcere!”

Nogtev îşi manifestă bucuria sărind în sus şi tri­mise numaidecât o invitaţie fratelui său. Acesta nu zăbovi să se arate. Nu veni însă singur, ci însoţit de prietenul său, locotenentul Nabrîdlov şi de o gogeamite javră bătrână şi ştirbă, pe care-o chema Turcu. Explică gazdelor că luase câinele cu el ca să nu fie ata­cat în drum de hoţi şi „ca să aibă cu cine bea”. Li se puseră la dispoziţie trei odăi, doi servitori şi un cal pentru amândoi.

— Nu vă bateţi capul cu noi! spuse Ivan gaz­delor. Nouă nu ne trebuie nimic! N-avem nevoie nici de saltele de puf, nici de sosuri, nici de piane! Dacă însă ne veţi milostivi cu bere şi cu votcă, ei… atunci e altceva!

Închipuiţi-vă un vlăjgan de vreo treizeci de ani cu o faţă mare şi lată, cu ochi bulbucaţi, cu o barbă rară, cu o haină de pânză şi o cravată veşnic fugită într-o parte, şi mă veţi scuti de descrierea lui Ivan. Era omul cel mai nesuferit de pe lume.

Când era treaz, mai era cum mai era: stătea lungit pe pat şi nu scotea o vorbă. Dar când se îmbăta era tot atât de plăcut ca un scai pe trupul gol. Nu-i mai tăcea gura o clipă, suduia întruna, fără să se sin­chisească de prezenţa femeilor sau copiilor. Vorbea de păduchi, de ploşniţe, de nădragi şi de dracu’ mai ştie ce. Nu cunoştea alte subiecte, mai inedite. Aslovski, nevastă-sa şi Liolia roşeau şi rămâneau trăsniţi când Ivan începea să facă spirite în timpul mesei.

Din păcate, în tot timpul şederii sale la moşia Aslovskilor, nu izbuti o singură zi să fie treaz. Cât despre Nabrîdlov – un locotenent pipernicit şi foarte puţin arătos – se silea din răsputeri să se­mene cât mai mult cu Ivan.

— Noi doi nu suntem artişti! spunea el. Nici nu năzuim la aşa ceva! Suntem nişte ţărănoi!

Primul lucru pe care Ivan şi Nabrîdlov îl făcură fu să se mute din casa boierească, a cărei atmosferă li se părea înăbuşitoare, în dependinţe şi anume la vechil, care era întotdeauna gata să tragă o duşcă cu oameni mai subţiri. După aceea îşi lepădară ves­toanele, luând obiceiul să umble fără ele prin curte şi prin parc. Lioliei i se întâmpla mereu să dea în parc peste Ivan sau peste locotenent, tolăniţi în „deshabillé” sub un copac. Atât fratele cât şi locotenentul beau şi mâncau vârtos, îşi hrăneau câinele numai cu ficat, făceau glume pe socoteala gazdelor, alergau prin curte după bucătărese, făceau un tărăboi de po­mină când se îmbătau, dormeau duşi şi binecuvântau soarta care-i adusese din întâmplare în acel loc unde se putea trăi ca în sânul lui Avram.

— Ia ascultă, mă! spuse într-o zi Ivan pictorului, făcând cu un ochi tulbure de beţie în direcţia Lioliei.

— Dacă i-ai pus gând rău… te lăsăm în pace! Nu ne atingem de ea. Tu ai început, tu să-i iei caimacul. Ni­mic de zis, ţie ţi se cuvine locul! Noi ne purtăm ca nişte adevăraţi cavaleri… Îţi dorim succes!

— N-o să încercăm să ţi-o suflăm, fii pe pace! întări Nabrîdlov. Ar fi o porcărie din partea noastră.

Nogtev strânse din umeri şi îşi aţinti privirea la­comă asupra Lioliei.

Când te saturi de senin, ţi se face poftă de fur­tună; când ţi-e lehamite să te tot porţi cuviincios şi elegant, îţi vine să te destrăbălezi. Curând, Liolia se plictisi de această dragoste sfioasă şi începu să-şi piardă răbdarea. Dragostea sfioasă nu ţine de cald. Spre marea ei ciudă, în luna iunie, pictorul rămase tot atât de sfios cum fusese şi în mai. În casă, cusătoresele lucrau de zor la pregătirea trusoului; Aslovski făcea zi şi noapte planuri cum să obţină un împrumut în vederea nunţii; dar raporturile dintre cei doi ti­neri tot nu luaseră încă o formă bine definită. Lio­lia îl târa cu de-a sila pe pictor şi-l ţinea zile întregi la pescuit. Dar nici mijlocul acesta nu fu de vreun ajutor. Stătea cu undiţa în mână, tăcea sau se bâl­bâia, nu-şi lua ochii de la ea şi atâta tot. Niciun cu­vânt dulce, tulburător! Nicio mărturisire.

— Spune-mi… îi spuse într-o zi Aslovski. Spune-mi… Iartă-mă… că te tutuiesc. O fac fiindcă mi-eşti drag… Spune-mi „tăticule”… Mi-ar face plăcere…

Din prostie, pictorul începu să-i spună tatălui Lio­liei „tăticule”, dar nici asta nu folosi la nimic. Ră­mase, ca şi înainte, mut până şi în împrejurări în care ar fi trebuit să se mânie împotriva zeilor, că nu i-au dat omului decât o singură limbă, în loc de zece. Ivan şi Nabrîdlov observară repede tactica lui Nogtev.

— Dracu’ să te mai priceapă! începură ei să mârâie. Nici tu nu te înfrupţi dar nici pe alţii nu-i laşi! Mare bou mai eşti! Înfulecă odată bucă­ţica, dobitocule, dacă ţi se vâră singură în gură! Dacă nu, o înghiţim noi! Ţine minte!

Dar toate au un sfârşit pe lumea asta. La fel şi povestirea noastră. Veni şi ziua când raporturile din­tre pictor şi Liolia se limpeziră.

Deznodământul romanului se produse pe la mijlo­cul lunii iunie.

Era o seară liniştită. Văzduhul era plin de mires­me. Privighetoarea cânta cât o ţinea gâtlejul. Copacii şuşoteau între ei. Ca să ne exprimăm în limbajul hi­perbolic al beletriştilor ruşi, prin înalturi pluteau dez­mierdări… Fireşte era şi lună. Pentru ca poezia să fie cu adevărat paradisiacă nu lipsea decât domnul Fet ^xlvi , care să declame, pitit după o tufă, versurile sale încântătoare.

Liolia şedea pe o bancă şi privea printre copaci la pârâu. Îşi acoperise cu un şal umerii înfioraţi de ră­coarea înserării.

„Oare dau eu impresia că nu se poate apropia omul de mine?” se gândea ea şi, în închipuire, se şi ve­dea măreaţă, mândră, trufaşă chiar… Fu smulsă din gândurile ei de tatăl său, care veni să se aşeze lân­gă ea.

— Ei, cum merg lucrurile? o întrebă el. Aceeaşi situaţie?

— Da, nicio schimbare.

— Hm… Drace… Şi când se va termina aiureala asta?… Pe mine mă costă cam scump să hrănesc trei trântori! Cinci sute de ruble pe lună! Asta-i glumă? Numai ficatul pentru javră mă ţine treizeci de copeici pe zi! Dacă are de gând să te ceară în căsătorie, s-o facă odată, iar dacă nu, să se ducă dracului cu frate, cu câine şi cu tot! Dar cel puţin face vreo aluzie? A vorbit ceva cu tine? Ţi-a făcut vreo declaraţie?

— Nu. E atât de timid, papa!

— Timid… Las’ că le cunoaştem noi timiditatea! E numai de ochii lumii. Stai că ţi-l trimit chiar acum. Şi fă în aşa fel ca să se pronunţe. N-are niciun rost să umbli cu fasoane… E timpul să se sfârşească odată… Fă bine şi pune-l pe roate… Nu mai eşti nici tu aşa de tânără… Ştii tu cum trebuie să-l iei!

Papa plecă. Peste vreo zece minute se ivi pictorul, strecurându-se sfios printre tufele de liliac.

— M-ai chemat? o întrebă el pe Liolia.

— Da, te-am chemat. Vino mai aproape! De ce fugi mereu de mine? Stai aici, lângă mine.

Pictorul se apropie încetişor de Liolia şi se aşeză sfios pe marginea băncii.

„Ce frumuşel e în întuneric!” se gândi ea, apoi gânguri:

— Spune-mi ceva! De ce eşti atât de închis, Feodor Panteleici? De ce taci mereu? De ce nu-ţi deschizi niciodată inima? Merit eu o asemenea neîncredere din partea dumitale? Zău că mă simt jignită… S-ar zice că nu suntem prieteni… Haide, vorbeşte!

Pictorul tuşi, scoase un scurt oftat, şi bâigui.

— Am să-ţi spun multe, foarte multe!

— Şi ce te opreşte?

— Mi-e frică; mă tot tem să nu te jignesc. Spune, n-ai să te superi, Elena Timofeevna?

Liolia râse încetişor.

„A sosit clipa! gândi ea. Cum tremură! Doamne, cum tremură! Ai căzut în capcană, dragul meu!”

Liolia simţi că şi pe ea o apucă tremuriciul. Inima începu să-i zvâcnească puternic, aşa cum îi place ori­cărui romancier.

„În zece minute încep îmbrăţişările, sărutările, ju­rămintele… Ah…” se avântă închipuirea ei şi, pentru a mai turna gaz peste foc, îl atinse uşor pe picior cu braţul ei gol, fierbinte.

— Despre ce-i vorba? îl întrebă ea. Nu sunt chiar atât de neînduplecată cum crezi… (Pauză). Vor­beşte!… (Pauză). Hai, dă-i drumul!!

— Ştii, Elena Timofeevna… Nimic nu mi-e mai scump pe lume ca pictura… ca arta… Prietenii mei găsesc că am talent şi că voi ajunge un bun pictor…

— O, asta-i sigur! Sans doute! ^xlvii

— Ei, bine… Iată… Sunt îndrăgostit de arta mea… Vreau să spun că… îmi place mai ales genul intim, nudul, Elena Timofeevna! Arta… Arta, vezi dumnea­ta… Ce noapte minunată!

— Da, o noapte rară! şopti Liolia şi, mlădiindu-şi trupul ca un şarpe, se ghemui în şal şi închise pe jumătate ochii. (Straşnic se mai pricep femeile când e vorba de amănuntele scenelor de dragoste, oh, straşnic!)

— Dacă ai şti de când vreau să-ţi vorbesc – con­tinuă Nogtev, frângându-şi degetele albe –, dar… nu îndrăzneam. Credeam că ai să te superi… Dar dacă o să mă înţelegi… n-ai să te superi. Şi dumitale ţi-e dragă arta!

— Ei da, sigur… Cum să nu! Doar e artă!

— Elena Timofeevna! Ştii de ce sunt aici? Nu ghi­ceşti?

Liolia se ruşină cât putu mai mult şi îşi puse, ca din întâmplare, mâna pe braţul lui…

— E drept – continuă Nogtev după o scurtă tă­cere –, că printre pictori sunt şi porci… Asta-i ade­vărat… Lor puţin le pasă de pudicitatea feminină… Dar eu… eu nu sunt din ăia! Am prea multă delica­teţă. Pudicitatea feminină este… o pudicitate pe care nu poţi s-o nesocoteşti!

„De ce mi-o fi înşirând toate astea?” se întrebă Lio­lia şi îşi ascunse braţele în şal.

— Nu, eu nu sunt ca ei… Pentru mine, femeia e ceva sfânt! Aşa că nu ai de ce să te temi… Fiindcă nu sunt ca ei, n-am să-mi permit niciodată să-mi dau în petic… Elena Timofeevna! Îmi dai voie? Ascultă-mă! Îţi jur că sunt sincer, fiindcă nu mă gân­desc la mine, ci la artă! Eu pun întotdeauna, pe pla­nul întâi arta, nu satisfacerea unor instincte anima­lice!

Nogtev o luă de mână. Ea se trase puţin mai aproa­pe de el.

— Elena Timofeevna! Îngerul meu! Fericirea mea!

— Ce e?

— Pot să te rog?

Liolia râse iarăşi încetişor. Buzele ei se şi întredeschiseră pentru primul sărut.

— Pot să te rog? Te implor! Îţi jur că-i pentru artă! Mi-ai plăcut din prima clipă atât de mult, atât de mult! Eşti tocmai făptura de care aveam nevoie! Să le ia dracu’ pe toate celelalte! Elena Timofeevna! Draga mea! Vrei să-mi fii…

Liolia îşi potrivi trupul, gata să-i cadă în braţe. Inima începu să-i zvâcnească nebuneşte.

— Vrei să-mi fii…

Pictorul o apucă şi de mâna cealaltă.

Ea îşi plecă smerit căpşorul pe umărul lui. Pe gene îi luciră lacrimi de fericire…

— Draga mea! Vrei să-mi fii… model?

Liolia ridică dintr-odată capul.

— Ce-ai spus?!

— Vrei să-mi pozezi pentru nuduri?

Liolia sări în picioare.

— Cum? Ce să fac?

— Să-mi fii model… Te rog!

— Nu te înţeleg.

— Mi-ai face un mare serviciu! Mi-ai da putinţa să pictez un tablou… şi ce tablou!

Liolia păli. Lacrimile ei de dragoste se prefăcură dintr-odată în lacrimi de deznădejde, mânie şi alte sentimente urâte!

— Vasăzică asta era? bolborosi ea, tremu­rând din tot trupul.

Bietul pictor! O lumină ca de incendiu, roşie ca focul, îmbujoră dintr-odată unul dintre obrajii lui albi, când pocnetul unei palme răsunătoare se auzi în toată grădina întunecată, contopindu-se cu propriul ei ecou. Nogtev îşi frecă obrazul, apoi înlemni. Rămase ne­mişcat, parcă lovit de catalepsie. Simţi că îl înghite pământul şi că se afundă tot mai adânc, tot mai adânc… În faţa ochilor, începură să-i joace fulgere…

Scuturată ca de friguri, ameţită, palidă ca moartea, Liolia făcu un pas şi se clătină. Se simţea parcă stri­vită de o roată. Adunându-şi toate puterile, se în­dreptă spre casă împleticindu-se ca un om bolnav. Pi­cioarele i se muiau, ochii îi aruncau scântei, mâinile i se ridicau spre păr simţind nevoia să se înfigă în el…

Nu-i mai rămăseseră decât câţiva stânjeni de stră­bătut până în casă, când îi fu dat să mai lovească o dată. În calea ei, lângă chioşcul năpădit de viţă săl­batică, stătea cu braţele larg deschise, Ivan, beat, ne­pieptănat, cu faţa-i lătăreaţă schimonosită şi cu ji­letca descheiată. O privea pe Liolia sardonic, drept în faţă şi pângărea văzduhul cu un hohot de râs mefis­tofelic. Când trecu pe lângă el o apucă de mână.

— Nu mă atinge! îi strigă ea cu glas şuierător, ca de şarpe, şi îi trase şi lui o palmă.

Urâtă păţanie!

Apărută pentru întâia oară în revista „Svet i teni”, 1182, Nr. 179–23, 26 iunie, Nr. 180–24, 4 iulie. Semnată, Antoşa Cehonte. – Publicăm acest text.