Scrisoare către un vecin savant

Satul Blinî-Siedenî ^xxv

Dragă vecinaşule!

Maxime… (am uitat numele tatălui dumitale, dar fii mărinimos, rogu-te, şi mă iartă). Scuză-mă şi iartă-mă pre mine care sunt un bătrân moşneag şi pre nerodul meu suflet omenesc că îndrăznesc să te incomodez cu pârdalnica mea gângăveală pusă pe hârtie. Da’, trecu anu’ de când ai binevoit să te aşezi prin părţile noastre ale lumii, hotar în hotar cu mine biet om de nimic, şi tot nu Te cunosc încă, şi nici Dum­neata nu mă cunoşti pe mine, biată gâză ce sunt. Dă-mi prin urmare voie, vecinaşule scump, să fac cu­noştinţă cu Dumneatale măcar prin mijlocirea aces­tor hieroglifuri bătrâneşti, să-Ţi strâng în gând mâna savantă şi să Te felicit cu ocaziunea descălicării Dumi­tale din Sankt-Petersburg în continentul nostru ne­demn locuit de mujici şi de popor simplu, adică de element plebeian. De mult am căutat un prilej să fac cunoştinţă cu Dumneata de care mi-era sete fiindcă ştiinţa este întrucâtva mama noastră bună la fel ca şi civilizaţia şi fiindcă stimez din tot sufletul pe acei oameni al căror nume şi titlu vestit încununat de au­reola gloriei populare, de lauri, de ţimbale, de deco­raţii, medialii şi diplome, răsună ca tunetul şi trăsnetul prin toate părţile lumii acesteia văzute şi nevăzute, adică sublunare. Îi iubesc cu patimă pe astro­nomi, pe poeţi, pe metafizici, pe asistenţii universitari, pe chimişti şi alţi pontifi ai ştiinţei, printre care Te nu­meri şi Dumneata prin faptele Dumitale înţelepte şi prin ramurile de ştiinţă, adică prin produse şi roade. Se zice că ai tipărit multe cărţi în timpul şederii Du­mitale intelectuale cu tuburi, termometre şi cu o gră­madă de cărţi străine cu desene ispititoare. De curând a trecut pe la domeniile mele sărăcăcioase, pe la ruinele şi dărăpănăturile mele, vecinul meu Gherasimov şi cu fanatismul care-l caracterizează, înfiera şi ocăra gân­durile şi ideile Dumitale cu privire la originea omului şi a altor fenomene din lumea ce o vedem şi se revolta şi se înfierbânta împotriva sferei Dumitale intelectuale şi împotriva orizontului gândirii Dumitale acoperit cu aştri şi aerogliţi. Nu sunt de acord cu Gherasimov în ceea ce priveşte ideile Dumitale intelectuale, fiindcă trăiesc şi mă hrănesc numai cu ştiinţa pe care Pronia a dăruit-o neamului omenesc, pentru scoaterea din fundul lumii văzute şi nevăzute a metalelor preţioase, a metaloizilor şi briliantelor, dar totuşi, tătucule, iartă-mă pe mine, gâză abia vizibilă ce sunt, dacă în­drăznesc să dezmint bătrâneşte unele idei ale Dumi­tale cu privire la firea naturii. Gherasimov mi-a co­municat cum că ai fi alcătuit o lucrare în care ai binevoit să expui idei nu prea substanţiale despre oa­meni şi starea lor incipială cum şi despre traiul lor antediluvian. Ai binevoit să spui că omul se trage din neamurile maimuţeşti ale macacilor, urangutanilor şi aşa mai departe. Iartă-mă pe mine, biet moşneguţ ce sunt, dar nu-s de părerea Dumitale în acest punct im­portant şi pot să-ţi pun o virgulă. Căci dacă omul, stăpânitorul lumii, cel mai deştept dintre toate fiinţele respiratorii, s-ar trage din tâmpita şi neştiutoarea maimuţă, ar avea coadă şi un glas sălbatic. Dacă ne- am trage din maimuţe, ţiganii ne-ar plimba acum prin oraş ca să ne arate lumii şi am plăti bani ca să ne arătăm unul altuia, jucând la porunca ţiganului, sau stând după gratii în menajerie. Suntem noi oare acoperiţi cu păr din cap până-n picioare? Da sau nu purtăm haine spre deosebire de maimuţe? Şi oare am mai iubi noi femeia şi nu am dispreţui-o, dacă ar mi­rosi chiar şi de departe ca maimuţa pe care o vedem în fiecare marţi la Mareşalul Nobilimii? Dacă străbu­nicii noştri s-ar fi tras din maimuţe, n-ar fi fost înmor­mântaţi într-un cimitir creştin; străbunicul meu Amvrosi, bunăoară, care a trăit pe timpuri în regatul polonez, n-a fost înmormântat ca o maimuţă, ci ală­turea de abatele catolic Ioachim Şostak, ale cărui no­tiţe despre clima moderată şi folosirea nemoderată a băuturilor tari se păstrează şi până astăzi la fratele meu Ivan (Maiorul). Abate înseamnă un popă catolic. Iartă-mă pe mine incultul pentru faptul că mă ames­tec în treburile Dumitale savante şi judec în felul meu bătrânesc şi îţi impun ideile mele înapoiate şi oare­cum necioplite, care la oameni savanţi şi civilizaţi încap mai curând în stomac decât în cap. Da, nu pot să tac şi nu pot să sufăr când savanţii gândesc greşit în mintea lor; de aceea nu pot să nu te contrazic. Gherasimov mi-a comunicat că dumneata nu gândeşti just despre Lună, care ne înlocuieşte Soarele în ceasurile de întuneric şi beznă, când oamenii dorm, iar Dum­neata tragi electricitatea dintr-un loc într-altul şi ai idei fantaziste. Nu râde de moşneagul ce sunt pentru că scriu aşa de nemeşteşugit. Dumneata scrii că pe Lună trăiesc şi locuiesc neamuri şi neamuri. Asta nu poate fi nicicând, fiindcă dacă pe Lună ar trăi oameni ei ne-ar masca lumina ei magică şi fermecătoare cu casele lor şi cu păşunile lor bogate. Şi apoi oamenii nu pot trăi fără ploaie, iar ploaia vine în jos spre pământ, şi nu merge în sus spre Lună. Dacă ar trăi pe Lună, oamenii ar cădea în jos spre pământ, şi nici asta nu se întâmplă. De pe o Lună locuită ar cădea pe continentul nostru lături şi alte murdării. Cum ar putea să trăiască pe Lună oameni, dacă ea există nu­mai noaptea, iar ziua piere? Nici guvernele n-ar putea să dea voie să se trăiască pe Lună, deoarece oricine s-ar putea refugia pe ea şi sustrage cu multă uşurinţă de la diferite obligaţiuni din cauza distanţei mari şi inaccesibilităţii ei. Aşa că ai scrântit-o oleacă. După cum mi-a spus Gherasimov, ai scornit şi ai tipărit în lucrarea Dumitale intelectuală cum că, pe cel mai mare astru, pe Soare, ar fi pete negre. Asta nu poate fi, fiindcă nu se poate niciodată. Cum ai putut să vezi pete pe Soare dacă nu te poţi uita la Soare cu ochi simpli omeneşti, şi pentru ce-ar avea pe el pete, dacă te poţi lipsi de ele? Din ce corp ud sunt făcute aceste pete, dacă nu ard? Poate că după părerea Dumitale pe Soare trăiesc chiar peşti? Iartă-mă pe mine, ciumă otrăvită ce sunt, că am făcut o glumă atât de proastă! Sunt grozav de devotat ştiinţei! Rubla, această pânză de corabie ce mână veacul al nouăsprezecelea, nu are pentru mine niciun preţ; în ochii mei, ştiinţa o um­breşte cu aripile ei întinse spre viitor. Orice desco­perire mă chinuieşte ca un cui în spate. Cu toate că sunt un ignorant şi un moşier de modă veche, totuşi eu, nemernic bătrân, mă ocup şi cu ştiinţa şi cu des­coperiri, pe care le fac cu mâinile mele proprii şi îmi umplu capul meu sec, tigva mea sălbatică, cu gânduri şi cu un complect de cunoştinţe mari. Maica natură este o carte, pe care trebuie să o citeşti şi s-o vezi. Am produs multe descoperiri cu mintea mea proprie, descoperiri cum nu le-a scornit încă niciun reformator. Pot spune fără să mă laud că nu sunt printre ultimii în ceea ce priveşte cultura, câştigată prin muncă grea, şi nu prin bogăţia părinţilor, adică a tatălui şi a mamei sau a tutorilor, care nenorocesc adesea pe copiii lor cu ajutorul bogăţiei, luxului şi caselor cu şase etaje, cu robi şi sonerii electrice. Iată ce a descoperit mintea mea de trei parale. A descoperit că marea noastră manta de foc, Soarele, joacă o dată pe an dis-de-dimineaţă în mod distractiv şi pitoresc în culori multico­lore şi produce cu sclipirea lui minunată o impresie veselă. Altă descoperire. De ce iarna ziua e scurtă, şi noaptea lungă, iar vara invers? Iarna ziua e scurtă fiindcă, la fel cu toate celelalte obiecte văzute şi ne­văzute se strânge de frig şi fiindcă Soarele apune de­vreme, iar noaptea se dilată în urma aprinderii feli­narelor şi lumânărilor, deoarece se încălzeşte. Apoi am mai descoperit că primăvara câinii mănâncă iarbă la fel ca oile, iar pentru oamenii pletorici cafeaua este dăunătoare, fiindcă produce ameţeală la cap, şi un as­pect tulbure la ochi şi alte asemănătoare. Am făcut multe descoperiri şi afară de astea, cu toate că nu am diplome şi adeverinţe. Vino la mine, vecinaşule dragă, zău. Vom descoperi ceva împreună, ne vom ocupa cu literatură şi ai să mă înveţi şi pe mine, spurcatul, diferite calcule.

De curând am citit în cartea unui învăţat francez că capul leului nu seamănă deloc cu chipul omenesc, cum cred savanţii. Vom vorbi şi de asta. Fă bine şi vino. Vino bunăoară chiar mâine. Acum mâncăm de post, dar pentru Dumneata vom găti mâncăruri de frupt. Fata mea Nataşenka m-a rugat să aduci cu Dum­neata nişte cărţi intelectuale. Ea e emanţipată şi pe toţi îi consideră proşti, numai ea e deşteaptă. Pot să-ţi spun că tineretul de astăzi se manifestă… Să-l ţie Dumnezeu! Peste o săptămână vine la mine fratele meu Ivan (maiorul), om de treabă, dar, între noi fie zis, cam încuiat şi nu-i plac ştiinţele. Această scrisoare trebuie să ţi-o aducă chelarul Trofim exact la orele opt seara. Dacă ţi-o aduce mai târziu, plesneşte-l peste bot, cum fac profesorii, fiindcă cu acest neam de oameni nu trebuie făcut fasoane. Dacă ţi-o aduce mai târziu în­seamnă că blestematul a trecut pe la cârciumă. Obiceiul de a-şi vizita vecinii nu e scornit de noi şi nu se va sfârşi cu noi, de aceea vino numaidecât cu cărţi şi cu maşinării. Aş veni chiar eu la Dumneata, dar sunt cam sfielnic din fire şi n-am destulă îndrăzneală. Iartă-mă pe mine nemernicul pentru deranj.

Rămân vecinul Dumitale care te stimează, plutonie­rul în retragere al Oastei Donului şi făcând parte dintre nobili.

Vasili Semi-Bulatov

Apărută pentru prima dată în revista „Strekoza”, 1880, Nr. 10, 9 martie. Titlul: „Scrisoarea moşierului din regiunea Donului, Stepan Vladimirovici N., către vecinul său savant, doctorul Friedrich”. Semnată:… v. A intrat, cu diferite corectări, în culegerea din anul 1883, netipărită în întregime. – Publicăm textul din acea culegere.

În vederea publicării în culegere, Cehov i-a scurtat titlul, a schimbat numele destinatarului (Maxim în loc de Friedrich) şi a autorului scrisorii (iscălitura de sub scrisoare fusese: „Stepan, fiul lui Vladimir”), l-a prefăcut pe preotul Gherasim în vecinul Gherasimov, modificând în consecinţă pasajele din text în care se citea acest nume, şi a făcut câteva corectări mărunte.

După primirea povestirii, redacţia revistei „Strekoza” îi răs­punde autorului la rubrica intitulată „Poşta redacţiei”: „Dracevca, d-lui A. Ce-v. Ne place ceea ce ne-aţi trimis. Va apărea. Pri­miţi binecuvântarea noastră pentru noi creaţii” („Strekoza”, 1880, Nr. 2, 13 ianuarie). Pe lângă aceste rânduri, la 20 ianuarie 1880, redacţia a adresat tânărului autor o scrisoare cu următorul con­ţinut: „Stimate domn! Redacţia are onoarea a vă aduce la cu­noştinţă că povestirea trimisă de Dumneavoastră e scrisă binişor şi că va fi publicată în revistă. Redacţia vă propune un onorariu de 5 copeici rândul. Redactor Ip. Vasilevski.”

Cehov socotea această povestire drept prima sa operă publi­cată. În scrisoarea sa din 19 ianuarie 1904 către E. Batiuşcov, el scria: «Primul meu fleac de 10–15 rânduri a fost publicat în martie sau aprilie 1880 de „Strekoza”». Fratele scriitorului şi bio­graful său, Mihail Pavlovici, afirma de asemenea că această po­vestire este prima lucrare a lui A. P. Cehov, care a văzut lumina tiparului. Totuşi, încă din anul 1877, când era elev de liceu, Ce­hov îi trimitea fratelui său Alexandr la Moscova anecdote şi vorbe de duh, pe care acesta le transmitea revistei „Budilnic” („Scri­sori adresate lui A. P. Cehov de către fratele său, Alexandr Ce­hov”, Moscova, 1939). Dar aceste prime „mărunţişuri” ale lui A. P. Cehov n-au fost cercetate nici până azi.

Amintindu-şi de anii copilăriei, M. P. Cehov spune despre An­ton Pavlovici: «Dintre fraţi, el era cel mai talentat în născo­ciri: înjgheba prelegeri şi scene, imita diferite persoane, crea personaje noi. Astfel făcea pe un bătrân profesor care-şi tine lecţia, lecţie ce a alcătuit mai târziu aproape cuvânt cu cuvânt conţi­nutul primei sale povestiri „Scrisoare către un vecin savant” („Anton Cehov şi subiectele sale”, Moscova, 1923, pag. 12; vezi şi cartea „În jurul lui Cehov”, Moscova, 1933, pag. 76).» M. P. Cehov presupune că drept model pentru această scrisoare i-a slujit scrisoarea bunicului său, Egor Mihailovici, către tatăl său, Pavel Egorovici. Această scrisoare, copiată chiar de Anton Pav­lovici în 1878, se păstrează până în zilele noastre la Maria Pavlovna Cehova („Anton Cehov şi subiectele lui”, pag. 25). În co­mentariile pentru vol. I al Operelor complete ale lui A. P. Ce­hov (Moscova – Leningrad, 1930, pag. 428-429), S. D. Baluhatîi citează începutul unei scrisori scrise de o persoană necunoscută, cu data de 6 august 1875, şi care se păstrează în dulapul-bibliotecă al casei-muzeu a lui A. P. Cehov din Ialta. După părerea lui Baluhatîi, această scrisoare, „prin întorsăturile ei arhaice, poate să-i fi slujit lui Cehov de îndemn pentru crearea unei parodii, care a fost prima sa operă publicată.”

Aerogliţi (scâlciere a cuvântului „aeroliţi”) – pietre căzute din cer; întrebuinţat aici în sensul de meteor (stea căzătoare). De asemenea emanţipată – pentru „emancipată”.