Spovedania, sau Olia, Jenia, Zoia
SCRISOARE
Ma chère ,
În drăguţa dumitale scrisoare, mă întrebi, între altele, scumpă şi neuitată prietenă, de ce nu m-am însurat nici până azi, cu toate că am treizeci şi nouă de ani.
Scumpa mea! Iubesc viaţa de familie din tot sufletul şi, dacă nu sunt însurat, e numai fiindcă soarta ticăloasă n-a voit-o. De cincisprezece ori m-am hotărât să mă căsătoresc şi totuşi n-am făcut-o, fiindcă totul pe lumea asta – şi viaţa mea îndeosebi – e supus întâmplării. Totul depinde de întâmplare! Şi întâmplarea este un despot. Am să-ţi povestesc mai multe împrejurări datorită cărora îmi petrec şi astăzi viaţa singur cuc.
PRIMA ÎMPREJURARE
Era o dimineaţă încântătoare de iunie. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Berlin.
Soarele se juca în râu şi razele-i alunecau pe iarba plină de rouă. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note… Ne plimbam pe o alee acoperită cu nisip galben, mărunt, şi respiram fericiţi miresmele dimineţii de vară. Copacii ne priveau prietenos şi ne şopteau pesemne ceva foarte plăcut şi gingaş… Mâna Oliei Gruzdovskaia (care acum e măritată cu fiul ispravnicului vostru) se odihnea pe mâna mea şi minusculul ei auricular se înfiora, atingând degetul meu cel mare… Obrajii ei ardeau, iar ochii… Oh, ma chère, ce ochi minunaţi! Cât farmec, câtă sinceritate, câtă puritate, veselie şi nevinovăţie copilărească licăreau în ochii aceia albaştri! Nu mă săturam privindu-i cosiţele bălaie şi urmele mărunte pe care le lăsau picioruşele ei pe nisip…
— Mi-am închinat viaţa ştiinţei, Olga Maximovna, şopteam eu, tremurând ca nu cumva degetul ei cel mic să alunece de pe degetul meu cel mare. Viitorul mi-e asigurat: mă aşteaptă o catedră… Conştiinţa mea e plină de probleme… ştiinţifice… viaţa mea va fi o viaţă de muncă, plină de preocupări… cum să le spun… înalte. Într-un cuvânt, voi fi profesor… Sunt un om cinstit, Olga Maximovna… Nu sunt bogat, dar… îmi trebuie o prietenă, care prin prezenţa ei… (Olia a roşit şi a lăsat ochii în jos; degetul ei cel mic a început să tremure) care prin prezenţa ei… Olia! Priveşte cerul! E curat… Şi viaţa mea e şi ea tot atât de curată şi fără de margini…
Limba mea nu a mai avut timpul să se descurce în labirintul de vorbe în care se împotmolise; Olia a ridicat deodată capul, şi-a tras mâna dintr-a mea şi a început să bată din palme. Spre noi venea un cârd de gâşte şi de boboci. Olia a alergat spre gâşte şi a întins mânuţele spre ele, râzând zglobiu… Ah ce mânuţe, ma chère!
— Gî-gî-gî, au prins să gâgâie gâştele, întinzând gâtul şi uitându-se chiorâş la Olia.
— Gâs, gâs, gâs! a strigat ea şi a întins mâna spre un boboc.
Mai deştept decât te-ai fi putut aştepta, ţinând seama de vârsta lui fragedă, bobocul s-a ferit de mâna Oliei şi s-a refugiat spre tăticul lui, un gânsac mare şi prost, plângându-i-se, se vede treaba, de ceea ce era cât pe ce să i se întâmple. Gânsacul şi-a desfăcut aripile. Ştrengăriţa de Olia a vrut să prindă alt boboc. Atunci s-a petrecut ceva îngrozitor. Gânsacul şi-a întins gâtul aproape de pământ şi s-a îndreptat ameninţător spre Olia, şuierând ca un şarpe. Olia a scos un ţipăt şi s-a tras înapoi. Gânsacul a urmărit-o. Văzându-l pe urmele ei, Olia a ţipat şi mai tare şi s-a îngălbenit. Frumosul ei chip feciorelnic s-a schimonosit de groază şi de deznădejde. Ai fi zis că era urmărită de trei sute de diavoli.
M-am grăbit să-i vin în ajutor şi i-am dat gânsacului un baston în cap. Nemernicul a izbutit totuşi s-o ciupească de marginea rochiei. Tremurând din tot trupul, cu ochii holbaţi, cu faţa sluţită, Olia mi-a căzut la piept…
— Ce fricoasă eşti! i-am spus eu.
— Bate gânsacul! mi-a răspuns ea şi a început să plângă…
Ce lipsită de graţie, de drăgălăşenie, ce îndobitocită mi s-a părut dintr-odată faţa aceea speriată! Nu pot suferi laşitatea, ma ch è re! Nu pot să mă închipui însurat cu o femeie fricoasă, lipsită de curaj!
Gânsacul stricase totul… După ce am liniştit-o pe Olia, am plecat acasă; şi faţa ei speriată în aşa hal încât părea îndobitocită mi-a rămas întipărită în minte… Olia pierduse pentru mine orice farmec. Şi am renunţat la ea.
A DOUA ÎMPREJURARE
Ştii, fireşte, draga mea, că sunt scriitor. Zeii mi-au aprins în piept focul sacru şi socotesc că n-am dreptul să las din mână condeiul. Sunt preot, sacerdot al lui Apollo… Am jertfit pe altarul muzelor totul, până la ultima zvâcnire a inimii mele, toate suspinele mele, pe scurt, întreaga mea făptură. Scriu, scriu… Ia-mi condeiul, şi-s mort. Sunt sigur că râzi şi nu mă crezi… Îţi jur însă că-i aşa!
Dar ştii, desigur, ma chère, că pământul nu-i un loc prielnic artei. Pământul este întins şi îmbelşugat, dar scriitorul n-are loc să trăiască pe el. Scriitorul este un veşnic orfan, un surghiunit, un ţap ispăşitor, un copil lipsit de orice sprijin… Eu împart omenirea în două categorii: scriitorii şi pizmaşii. Cei dintâi scriu, iar cei din urmă mor de invidie şi fac celor dintâi fel de fel de neajunsuri. Am fost, sunt şi voi fi pierdut din pricina pizmaşilor. Mi-au distrus viaţa. Au pus mâna pe frâiele conducerii în meseria scriitoricească, se intitulează redactori sau editori şi se silesc din răsputeri să dea tagma noastră peste cap. Blestem lor!!
Dar ascultă…
Am făcut pe vremuri un pic de curte Jeniei Pşicova. Desigur că-ţi aduci aminte de această copilă drăgălaşă, visătoare, cu păr negru… Acum e măritată cu vecinul dumitale Karl Ivanovici Wanze (à propos: Wanze înseamnă pe nemţeşte… ploşniţă. Dar să nu-i spui Jeniei, căci s-ar simţi jignită). Jenia iubea scriitorul din mine. Avea în vocaţia mea aceeaşi încredere adâncă pe care o aveam şi eu. Trăia cu speranţele mele. Dar era tânără! Nu putea încă să priceapă că – aşa cum spuneam mai sus – omenirea se împarte în două categorii! Nu credea în această împărţire! Nu credea, şi într-o bună zi… am fost pierduţi.
Fusesem poftit la ţară la Pşicovi. Eram socotit logodnicul Jeniei şi Jenia, logodnica mea. Eu scriam şi ea citea. Ce critic, ma chère! Era dreaptă ca Aristide şi severă ca bătrânul Cato. Îi închinam operele mele… Una dintre ele i-a plăcut atât de mult, încât a vrut s-o vadă apărută. Am trimis-o unei reviste umoristice. Era întâi iulie şi trebuia să aşteptăm două săptămâni rezultatul. A sosit în sfârşit şi ziua de 15 iulie. Jenia şi cu mine am primit numărul mult dorit al revistei. L-am deschis cu nerăbdare la „Poşta Redacţiei”. Jenia a roşit, iar eu m-am îngălbenit. Răspunsul îmi era dat în termenii următori: „Comuna Slendovo. Domnului M. B. N-ai niciun pic de talent. Dracu’ să priceapă inepţiile pe care le-ai pus pe hârtie. Nu mai cheltui degeaba banii cu mărcile poştale şi lasă-ne în pace. Cată-ţi altă îndeletnicire.”
Mare tâmpenie… Se vedea cât de colo că fusese scris de nişte neghiobi.
— Hm-m-m… a mormăit Jenia.
— Ce nemernicie!!! am bolborosit eu. Cum îţi place? Ai să mai râzi şi acum de chipul în care împart eu lumea în două categorii, Evghenia Marcovna?
Jenia a căzut pe gânduri şi a căscat.
— Cine ştie? a murmurat ea: Poate că într-adevăr n-ai talent! Ei trebuie s-o ştie mai bine. Anul trecut, Feodor Feodoseevici a pescuit cu mine toată vara, pe când dumneata nu ştii decât să scrii şi iar să scrii… E tare plicticos…
Cum ţi se pare, ma chère? Şi asta după nopţile albe petrecute împreună, eu scriind şi ea citind. După ce slujiserăm în comun muzele… Cum îţi place?
Jenia se arătase nepăsătoare faţă de vocaţiunea mea de scriitor, prin urmare şi faţă de mine. Ne-am despărţit. Nici nu se putea altfel…
A TREIA ÎMPREJURARE
Ştii, desigur, prietena mea de neuitat, că iubesc la nebunie muzica. Muzica este patima mea, viaţa mea… Mozart, Beethoven, Chopin, Mendelssohn, Gounod nu sunt nume de oameni, ci de giganţi! Îmi place însă numai muzica clasică. Nu admit opereta, după cum nu admit vodevilul. Sunt unul dintre obişnuiţii operei. Hohlov, Cocetova, Barzal, Usatov, Corsov… ce oameni minunaţi!
Îmi pare nespus de rău că nu-i cunosc personal! Dacă i-aş cunoaşte, le-aş dărui, recunoscător, întregul meu suflet. Iarna trecută am fost la operă mai des ca oricând. Nu mă duceam singur, ci cu familia Pepsinov. Păcat că nu-i cunoşti! Sunt atât de simpatici! În fiecare iarnă, Pepsinovii iau cu abonament o lojă. Sunt devotaţi trup şi suflet muzicii… Podoaba acestei familii fermecătoare este Zoia, fiica colonelului Pepsinov. Ce fată, draga mea! Buzele ei trandafirii au fost de ajuns ca să mă înnebunească! E zveltă, frumoasă, deşteaptă… O iubeam… O iubeam nebuneşte, pătimaş, cumplit. Sângele îmi fierbea în clocot, când stăteam lângă ea. Zâmbeşti, ma chère? N-ai decât! Nu ştii ce-i dragostea de scriitor, ţi-e străină… Dragostea de scriitor este Etna plus Vezuviul. Zoia mă iubea. Ochii ei se odihneau întotdeauna în ochii mei, mereu aţintiţi asupra ei… Eram fericiţi… Nu ne mai rămăsese decât un pas până la nuntă…
Dar am fost pierduţi.
Se dădea „Faust”, draga mea, „Faust” compus de Gounod, care este un compozitor din cei mai mari. În drum spre teatru, mă hotărâsem să-i declar dragostea mea în timpul primului act, pe care nu reuşesc să-l pricep… Degeaba a scris marele Gounod actul întâi!
Spectacolul a început. Zoia şi cu mine am rămas singuri în foaier. Şedea lângă mine, tremurând de aşteptare şi de fericire şi îşi făcea maşinal vânt cu evantaiul. La lumina lămpilor, era minunată, ma chère, cumplit de frumoasă!
— Uvertura, – mi-am început eu declaraţia de dragoste, – mi-a prilejuit unele reflecţii, Zoia Egorovna… Cât sentiment, cât… Asculţi şi ţi se face dor de… Ţi se face dor de ceva şi iar asculţi…
Scuturat dintr-odată de un sughiţ, am continuat:
— Ţi se face dor de ceva neobişnuit. Ţi-e dor de ceva nepământesc… De dragoste? De pasiune? Da, desigur de… dragoste… (Iar am sughiţat.) Da, de dragoste…
Zoia a zâmbit, s-a roşit şi a început să-şi facă şi mai tare vânt cu evantaiul. Din nou am sughiţat. Nu pot suferi sughiţul.
— Zoia Egorovna! Spune-mi, te implor! Cunoşti sentimentul acesta? (Alt sughiţ). Zoia Egorovna! Aştept răspunsul!
— Dar… eu… nu te înţeleg…
— M-a apucat sughiţul… O să-mi treacă… Vorbeam de sentimentul atotcuprinzător care… Hâc!… Ce dracu’ e cu mine?
— Bea puţină apă!
„Îmi voi face mai întâi declaraţia şi după aceea mă voi duce la bufet”, m-am gândit eu şi am continuat:
— Voi fi scurt, Zoia Egorovna… Desigur că ai observat că…
Scuturat de un alt sughiţ, de ciudă mi-am muşcat limba.
— Desigur că ai observat (sughit)… Mă cunoşti de aproape un an… Hm… Sunt un om cinstit, Zoia Egorovna! Muncesc! E drept că nu sunt bogat, dar…
Înecat de sughiţ am sărit în picioare.
— Bea puţină apă! m-a sfătuit Zoia.
Am făcut câţiva paşi pe lângă sofa, mi-am apăsat cu degetul pe gâtlej şi am sughiţat din nou. Eram într-o situaţie groaznică, ma chère! Zoia s-a sculat şi s-a îndreptat spre lojă. Am urmat-o. Am lăsat-o să intre, am sughiţat, şi am dat fuga la bufet. Am băut vreo cinci pahare cu apă şi sughiţul s-a potolit parcă un pic. Am fumat o ţigară şi m-am întors în lojă. Fratele Zoiei s-a sculat şi mi-a cedat locul, locul de lângă Zoia mea. Nici n-am apucat să m-aşez bine şi iar am sughiţat. După vreo cinci minute am sughiţat din nou, şi încă într-un chip deosebit, parcă răguşit. M-am sculat şi m-am retras în picioare lângă uşă. Mai bine să sughiţi lângă uşă, decât la urechea femeii pe care o iubeşti! Şi iar am sughiţat. Elevul de liceu din loja vecină a întors capul spre mine şi a început să râdă tare… Cu ce plăcere râdea, ticălosul! Cu ce plăcere aş fi rupt eu, cu rădăcină cu tot, urechea acelui nemernic mucos! Să râdă în timp ce pe scenă se cânta marele „Faust”! Ce nelegiuire! Nu, ma chère, când eram noi copii ne purtam mult mai frumos. În timp ce-l blestemam în gând pe neobrăzat, mi-a scăpat un sughiţ şi mai răsunător… Prin lojile vecine am auzit râsete.
— Bis! a şoptit elevul de liceu.
— Nemaipomenit! mi-a mormăit la ureche colonelul Pepsinov. Puteai să sughiţi şi acasă, domnul meu!
Zoia a roşit. Am sughiţat încă o dată şi am fugit din lojă, strângând mânios pumnii. Am început să mă plimb pe coridor. Mă plimbam, mă plimbam şi sughiţam mereu. Ce n-am mâncat şi cât n-am băut la bufet ca să-mi treacă! La începutul actului patru, m-am lăsat păgubaş şi am plecat. Ca un făcut, cum am ajuns acasă, mi-a încetat sughiţul. Mi-am dat cu pumnul în ceafă şi am strigat:
— Sughite acum! Acum poţi să sughiţi, logodnic fluierat! Adică nu, nu eşti fluierat. Eşti… sughiţat!
A doua zi, m-am dus, ca de obicei, la Pepsinov. Zoia nu s-a arătat la prânz şi mi-a trimis vorbă că nu se simte bine şi nu poate să mă vadă, iar Pepsinov a adus vorba despre unii tineri care nu ştiu să se poarte în societate… Dobitocul! Nu ştia că organele care produc sughiţul nu depind de stimulii volitivi. Stimul înseamnă motor, ma chère.
— Presupunând că ai avea o fiică – mi-a spus Pepsinov după prânz –, ai da-o unui om care-şi permite să se distreze râgâind în societate? Ai? Ce zici?
— Aş da-o… am bolborosit eu.
— Rău ai face!
Zoia era pierdută pentru mine. Nu-mi iertase sughiţurile. Eram pierdut.
Să-ţi mai povestesc şi celelalte douăsprezece împrejurări?
Ţi le-aş povesti dar… ajunge! Venele mi se umflă la tâmple, lacrimile îmi curg şiroaie şi ficatul mi se revoltă… Fraţi scriitori, soarta noastră are ceva fatal! Dă-mi voie, ma chère, să-ţi doresc toate cele bune. Îţi strâng mâna şi-i trimit salutul meu lui Paul al dumitale. Am auzit că este un soţ şi un părinte bun… Bravo lui! Păcat numai că bea de stinge (asta nu e o dojană, ma chère !) . Rămâi sănătoasă şi fii fericită, ma chère; şi nu uita că ai drept slugă prea plecată pe
Macar Baldastov
Apărută pentru prima dată în revista „Budilnic”, 1882, Nr. 12, autoriz. cenz. din 20 martie, fără subtitlu. Semnat: G. B. – v. A intrat, după ce a fost revizuită de autor, în culegerea netipărită în întregime din 1883. – Publicăm textul din această culegere.
Cu ocazia includerii povestirii în culegere, Cehov i-a pus un subtitlu şi a făcut modificări mărunte în text.
Aristide – om de stat din Grecia antică, supranumit „Cel drept”.
Cato – om de stat din Roma antică, a cărui râvnă în păzirea austerităţii moravurilor din primele timpuri ale Romei devenise proverbială.
Hohlov (bariton), Cocetova Z. R. (soprană de coloratură), Barfal (tenor), Usatov (bas), Corsov (bariton) – cântăreţi de operă, artişti ai Teatrului Mare din Moscova.
