Ţărmul verde

MIC ROMAN

CAPITOLUL I

Pe coasta Mării Negre, în locul însemnat în jurna­lul meu, ca şi în acelea ale personajelor mele, cu numele de „Ţărmul verde”, se află o vilă ferme­cătoare. S-ar putea foarte bine ca în ochii unui arhitect, sau în ai unui îndrăgostit de linii impunătoare şi desăvârşite, de tot ce are stil, această vilă să nu facă două parale. Pentru un poet şi un artist însă, ea este o adevărată încântare. Mie îmi place tocmai fiindcă frumuseţea ei este smerită, fiindcă nu o umbreşte pe cea din jur şi fiindcă nu te izbeşte nici prin răceala marmurei, nici prin solemnitatea coloanelor. Te pri­veşte prietenos, cald, romantic… Cu turnuleţele, crene­lurile şi săgeţile ei, răsare de după plopii zvelţi, ca o rămăşiţă medievală. De câte ori o văd, îmi aduc aminte de romanele sentimentale germane, cu cavaleri, cu cas­tele, cu doctori în filozofie şi contese înconjurate de mister… Vila e aşezată pe deal; în jurul ei se întinde un parc umbros cu alei, havuzuri şi sere, iar jos, la poalele dealului, se aşterne marea, albastră şi impună­toare… Aer tare – prin care adie mereu un vânt umed şi şăgalnic – glasuri de păsări de tot soiul, un cer veşnic limpede, apă străvezie: minunat locşor!

Stăpâna vilei, Maria Egorovna Micşadze, soţia unui mic prinţ georgian sau cerchez, este o doamnă de vreo cincizeci de ani, înaltă, trupeşă şi care, pe timpuri, trebuie să fi fost foarte frumoasă. Are suflet bun, te primeşte cu braţele deschise, dar este din cale afară de severă. Şi nu e atât de severă, pe cât e de năzuroasă. Ne dă mese şi băuturi minunate, ne împrumută bani de câte ori îi cerem dar, totodată, ne muştruluieşte groaznic. Unul dintre caii ei de bătaie este eticheta. Celă­lalt este faptul că-i prinţesă. Necontenit călare pe aceşti doi cai, întrece veşnic măsura. Bunăoară, nu zâmbeşte niciodată, fiindcă socoteşte, fără îndoială, că acest lucru nu cadrează cu demnitatea ei şi îndeobşte cu aceea a unei grande dame ^xxxv .

Oricine e mai tânăr ca ea, chiar şi cu un singur an, e socotit ţânc. A fi de origine nobilă este în ochii ei o virtute în faţa căreia toate celelalte dispar. E duşmana a tot ce-i uşuratic şi nesocotit, îi place tăcerea etc. etc. Câteodată, această cucoană ajunge să ne fie nesuferită, şi de n-ar fi Olia, fiica ei, e aproape sigur că nu am avea acum de ce să ne amintim cu plăcere de Ţărmul Verde. Dacă stă­pâna acestor locuri reprezintă un punct negru în amintirile noastre, deşi este o femeie cumsecade, po­doaba Ţărmului Verde rămâne Olia, o fată blondă, măruntă, zveltă şi drăgălaşă, de vreo 19 ani. E vioaie şi nu-i deloc proastă. Desenează bine, o pasionează botanica, vorbeşte minunat franţuzeşte, prost nem­ţeşte, citeşte mult şi dansează ca însăşi Terpsihora. A studiat muzica la conservator şi cântă binişor la pian. Nouă, băieţilor, ne e foarte dragă această fată cu ochi albaştri; nu suntem “îndrăgostiţi” de ea, ci ne e numai dragă. Pentru noi toţi, ea reprezintă ceva apropiat, de parcă ar face parte din familie. Nu am putea concepe Ţărmul Verde fără ea. Poezia lui ar fi ştirbită. Olia este o fermecătoare prezenţă feminină într-un minunat peisaj, şi mie nu-mi plac tablourile fără prezenţe omeneşti. Freamătul mării şi foşnetul copacilor sunt plăcute şi prin ele însele, dar când li se adaugă glasul de soprană al Oliei, acompaniat de gla­surile noastre de tenori şi de sunetele pianului, marea şi parcul se prefac într-un adevărat rai pământesc. … Tânăra prinţesă ne este foarte, foarte dragă, şi nici nu ar putea fi altfel. Am poreclit-o fata „regimentului” nostru. Şi noi îi suntem dragi Oliei. Tovărăşia noastră, a băieţilor, o atrage mai mult ca orice şi numai printre noi se simte în elementul ei. Când nu suntem lângă ea, slăbeşte şi nu mai cântă. „Regimentul” nostru e alcătuit din musafirii, care îşi petrec vara la Ţărmul Verde, şi din vecini. Din prima categorie fac parte: doctorul Iacovkin, ziaristul Muhin din Odessa, licen­ţiatul în fizică Fiveiski (astăzi asistent universitar), trei studenţi, pictorul Cehov, un baron, jurist din Harkov, şi eu, fostul meditator al Oliei (pe care am învă­ţat-o să vorbească prost nemţeşte şi să prindă pui de sticleţi). În fiecare an ne adunăm în luna mai la Ţărmul Verde şi punem stăpânire pe toate odăile de prisos ale castelului medieval şi pe toate dependin­ţele lui. În fiecare an, prin luna martie, primim două scrisori de invitaţie de la Ţărmul Verde: una ceremo­nioasă, severă, plină de mustrări – din partea prin­ţesei celei bătrâne – şi alta foarte lungă, veselă, plină de tot felul de proiecte – din partea prinţesei celei tinere, căreia i s-a făcut dor de noi. Şi pornim cu toţii spre Ţărmul Verde, unde rămânem până în luna septembrie. Vecinii, care vin zilnic să ne vadă, sunt: locotenentul de artilerie în retragere Egorov, un tânăr care s-a prezentat de două ori la examenul de admi­tere la Academia militară şi de două ori a căzut, băiat foarte evoluat din punct de vedere intelectual şi care a citit mult, studentul în medicină Korobov cu nevastă-sa Ecaterina Ivanovna, moşierul Aleutov şi o droaie de alţi moşieri, foşti sau nu ofiţeri ori funcţionari, veseli sau plicticoşi, un pic cheflii sau stricaţi sadea… Toată această bandă veselă mănâncă, bea, joacă, glu­meşte, cântă, lansează focuri de artificii, fără înce­tare, zi şi noapte, vara întreagă… Oliei îi place la nebunie banda aceasta. Ia parte la toate, ţipă şi face mai multă larmă ca noi toţi. E sufletul bandei.

În fiecare seară, prinţesa Maria Egorovna ne adună în salon şi, făcându-se stacojie la faţă, ne dojeneşte pentru purtarea noastră „neruşinată”, se străduieşte să ne facă să ne simţim vina şi se jură că din pricina noastră are migrenă. Îi place să facă morală; o face cu toată convingerea şi e sigură că morala ei ne va fi de folos. Olia are însă de suferit cel mai mult. După părerea mamei sale, ea e capul răutăţilor. Olia se teme de mama ei. O divinizează şi îi ascultă morala în picioare, îmbujorată şi fără să scoată o vorbă. Prin­ţesa o socoteşte pe Olia un copil. O trimite la colţ şi o lasă fără prânz sau fără cină. A lua partea Oliei ar însemna să torni gaz peste foc. Dacă s-ar putea, prin­ţesa ne-ar pune şi pe noi la colţ. Ne trimite la biserică la priveghi, ne porunceşte să citim cu glas tare vieţile sfinţilor, ne numără rufele, se amestecă în treburile noastre… Mereu se întâmplă să-i rătăcim foarfecele, să uităm unde-i flaconul ei cu săruri, să nu-i găsim degetarul.

— Gură-cască! ţipă ea. Ai trecut pe lângă ele, le-ai dat jos şi nu te gândeşti să le ridici! Ridică-le! Ridică-le numaidecât! M-a pedepsit Dumnezeu cu voi… Pleacă de aici! Şi nu sta în curent!

Câteodată, ca să avem nou prilej de haz, unul dintre noi face o poznă şi, fiind pârât, este chemat la bătrână.

— Tu ai călcat pe stratul de flori? începe ju­decata. Cum de-ai îndrăznit?

— N-am făcut-o dinadins…

— Taci din gură! Te întreb cum de-ai îndrăznit?

Judecata se isprăveşte cu iertare, cu sărutarea mâinii şi, la ieşirea din camera judecătorului, cu un râs home­ric. Prinţesa nu este niciodată prietenoasă cu noi. Cuvinte prietenoase nu spune decât bătrânelor şi co­piilor mici.

Nu i-am văzut nici o singură dată zâmbetul. Asigură în şoaptă pe un general bătrân, care vine duminicile pe la ea să facă o partidă de pichet, că noi, doctorii, asistenţii universitari, baronii, pictorii şi scriitorii am pieri fără înţelepciunea ei… Iar noi nu ne dăm niciun fel de silinţă să-i schimbăm părerea… ne gân­dim că n-are nicio importanţă, de vreme ce îi face plă­cere să creadă astfel. Prinţesa ar fi cum ar fi, dacă nu ne-ar pretinde să ne sculăm cel mai târziu la ora opt şi să ne culcăm înainte de douăsprezece. Biata Olia este trimisă la culcare la ora unsprezece. Şi nu-i chip să te împotriveşti. În schimb, ne batem joc de bătrână cât putem şi o facem să plătească scump acest atentat la libertatea noastră! Ne ducem buluc să-i cerem iertare, îi compunem versuri omagiale în stilul lui Lomonosov, desenăm arborele genealogic al prinţilor Micşadze etc.

Prinţesa ia totul foarte în serios şi noi ne stricăm de râs. Totuşi ne iubeşte. Oftează adânc şi din toată inima când îşi exprimă părerea de rău că nu suntem prinţi.

S-a obişnuit cu noi, de parcă am fi copiii ei…

Locotenentul Egorov este singurul pe care nu-l iubeşte. Îl urăşte chiar din tot sufletul. Îl primeşte numai fiindcă are treburi băneşti cu dânsul şi fiindcă aşa cere eticheta. Mai înainte, locotenentul era prefe­ratul ei. E bărbat frumos, spiritual, ştie să tacă şi e militar, lucru pe care prinţesa îl apreciază foarte mult. Dar din când în când, pe Egorov îl apucă parcă un fel de nebunie… Se aşază pe scaun, îşi propteşte capul în pumni şi începe să bârfească îngrozitor. Bâr­feşte totul şi pe toţi, necruţându-i nici pe cei vii, nici pe cei morţi. Prinţesa îşi iese din fire când îl aude vorbind astfel şi ne dă pe toţi afară din cameră.

Într-o zi, la masă, Egorov şi-a proptit capul în pumni şi a adus netam-nesam vorba despre prinţii caucazieni, apoi a scos din buzunar un număr al revistei „Strekoza” şi a avut neobrăzarea să citească cu glas tare, de faţă cu prinţesa, următoarele rânduri: «Tiflisul e un oraş plăcut. Printre meritele acestui frumos oraş – în care „prinţii” mătură străzile şi văcsuiesc ghete­le la hoteluri – se numără şi…» etc. Prinţesa s-a ridicat de la masă şi a ieşit, fără să rostească o vorbă. Ura ei împotriva lui a devenit şi mai înverşunată din ziua în care Egorov a adăugat în pomelnicul bisericii numele noastre de familie, alături de cele de botez. Această ură este cu atât mai supărătoare şi mai nedorită, cu cât visul locotenentului e să se însoare cu Olia, care la rândul ei este îndrăgostită de el. Egorov stăruie mereu în visurile lui, cu toate că nu prea crede în înfăp­tuirea lor. Olia îl iubeşte în taină, pe furiş, sfios, fără s-o spună nimănui, astfel încât dragostea ei abia se bănuie… Pentru ea, dragostea este o contrabandă care se loveşte de un veto necruţător. Nu are voie să iubească.

CAPITOLUL II

În castelul medieval, era cât pe-aci să se petreacă una dintre acele drame medievale stupide.

Cu şapte ani în urmă, pe când prinţul Micşadze era încă în viaţă, un bun prieten al său, prinţul Ceaihidzev, moşier din gubernia Ecaterinoslav, fusese poftit la Ţărmul Verde. Era un om foarte bogat. Chefuise o viaţă întreagă, chefuise nebuneşte, şi cu toate acestea tot bogat rămăsese până la sfârşitul zilelor sale. Pe vremuri, Micşadze îi fusese tovarăş de chefuri şi îl ajutase să răpească din casa părintească o fată, care devenise după aceea prinţesa Ceaihidzeva. Această din urmă ispravă făcuse şi mai trainică prietenia ce-i lega pe cei doi prinţi. Ceaihidzev venise la Ţărmul Verde şi cu fiul său, elev de liceu, un băiat cu ochi bulbucaţi, piept scofâlcit şi păr negru. Aducându-şi aminte de timpurile de odinioară, Ceaihidzev se pornise din nou să tragă chefuri peste chefuri cu Micşadze, iar tânărul începuse să-i facă curte Oliei, pe atunci o fetiţă de treisprezece ani. Această curte nu rămăsese neobser­vată. Prinţii îşi făcuseră cu ochiul şi îşi dăduseră cu părerea că tânărul şi Olia ar alcătui o pereche fru­moasă. Beţi turtă, porunciseră copiilor să se sărute, îşi strânseseră mâinile şi se sărutaseră şi ei. Micşadze începuse chiar să plângă de înduioşare. Asta e vre­rea lui Dumnezeu! spusese Ceaihidzev. Tu ai o fată, eu un băiat… Asta-i vrerea lui Dumnezeu!

Copiii primiseră câte un inel şi fuseseră fotografiaţi împreună. Fotografia, atârnată în salonul cel mare, era şi acum pricină de frământare pentru Egorov şi dădea prilej unui nesfârşit număr de glume. Prinţesa Maria Egorovna binecuvântase cu un aer solemn pe viitorii soţi. Din plictiseală, ideea celor doi prinţi îi plăcuse. O lună după plecarea Ceaihidizevilor, Olia primise prin poştă un dar bogat. De atunci, primea în fiecare an daruri la fel de fastuoase. Tânărul Ceai­hidzev luase toată povestea aceasta în chip neaşteptat de serios. Era un tânăr destul de puţin la minte. Venea în fiecare an la Ţărmul Verde şi rămânea o săptămână întreagă, în timpul căreia tăcea mereu şi din odaia sa îi trimitea Oliei scrisori de dragoste. Olia citea scri­sorile şi îi era milă şi ruşine de el. Deşteaptă cum e, se mira că un băiat mare putea să scrie asemenea prostii! Şi încă ce prostii… Acum doi ani, Micşadze murise. Înainte de a închide ochii, îi spusese Oliei: „Vezi să nu te măriţi cu cine ştie ce nătărău! Ia-l pe Ceaihidzev. E un om demn şi deştept”. Olia ştia cât de deştept este Ceaihidzev, dar nu îndrăznise să se împotrivească tatălui ei. Îi dăduse deci cuvântul că se va mărita cu Ceaihidzev.

— Asta era dorinţa tatei! ne spunea ea nouă, şi o spunea cu un fel de mândrie, ca şi cum ar fi săvâr­şit un act de mare eroism. Era mândră că tatăl ei luase cu el în mormânt făgăduiala pe care i-o făcuse. Această făgăduială i se părea atât de neobişnuită şi de romantică!

Dar natura şi mintea îşi cereau drepturile: chipul locotenentului în retragere îi juca mereu înaintea ochi­lor, pe când Ceaihidzev îi părea din an în an mai nătărău.

Într-o zi, când locotenentul îndrăznise să-i facă o aluzie la dragostea lui, ea îl rugase să nu-i mai vor­bească despre acest lucru, reamintindu-i făgăduiala făcută tatălui, şi plânsese toată noaptea. Prinţesa îi scria lui Ceaihidzev în fiecare săptămână la Moscova, unde viitorul ei ginere urma universitatea, şi îi porun­cea să-şi termine cât mai curând studiile. „Musafirii mei au mai puţină barbă ca tine, dar şi-au terminat de mult studiile”, îi spunea ea. Ceaihidzev îi răspundea foarte respectuos pe hârtie roz şi căuta să-i demon­streze pe două pagini că studiile nu se pot isprăvi înaintea unui termen bine stabilit. Şi Olia îi scria. Dar scrisorile pe care mi le adresa mie erau mult mai izbutite decât acelea pe care le adresa logodnicului. Bătrâna prinţesă era ferm încredinţată că Olia va fi nevasta lui Ceaihidzev, altfel nu şi-ar fi lăsat fiica să petreacă şi „să-şi piardă vremea cu fleacuri” în tovă­răşia unor oameni răi, fluşturatici, fără credinţă şi care „nici măcar nu erau prinţi…” Nu putea să admită nici cea mai mică îndoială în această privinţă… Dorinţa bărbatului ei era pentru ea sfântă… Olia era şi ea încredinţată că va iscăli cu timpul Ceaihidzeva…

Şi totuşi s-a întâmplat altfel. Proiectul celor doi părinţi dădu greş, tocmai în clipa în care era cât pe-aci să se înfăptuiască. Romanul lui Ceaihidzev nu izbuti şi fu sortit să se transforme până la urmă în vodevil.

Anul trecut, Ceaihidzev sosi la Ţărmul Verde pe la sfârşitul lunii iunie. De data aceasta, nu mai venea ca student, ci ca licenţiat. Prinţesa îl întâmpină cu îmbrăţişări solemne şi cu o adevărată predică. Olia îşi puse o rochie scumpă, comandată anume pentru întâmpinarea logodnicului. Din oraş se aduse şampa­nie, se traseră focuri de artificii, iar a doua zi tot Ţărmul Verde nu vorbea decât de nunta, sorocită, chipurile, spre sfârşitul lunii iulie. Biata Olia! şopteam noi, rătăcind din colţ în colţ şi privind mâni­oşi spre ferestrele dinspre parc ale odăii caucazia­nului, pe care îl uram. Biata Olia! Se plimba prin parc, palidă, trasă, mai mult moartă decât vie. Asta-i dorinţa tatei şi a mamei! ne spuse ea, când începurăm s-o copleşim cu sfaturi prieteneşti. Dar e o nerozie! O sălbăticie! îi strigam noi. Olia dădea din umeri şi îşi ferea de privirea noastră faţa ei plină de jale. Logodnicul şedea închis în camera lui, trimi­tea prin servitori scrisori duioase Oliei şi din dosul perdelelor se mira de îndrăzneala cu care vorbeam şi ne purtam noi cu ea. Nu ieşea din odaie decât pentru mese. Mânca în tăcere, fără să privească pe nimeni şi răspundea posac la întrebările noastre. O singură dată îndrăzni să povestească o anecdotă, dar şi aceea era atât de veche, încât îşi pierduse tot hazul. După masă, prinţesa îl aşeza lângă ea şi îl învăţa să joace pichet. Ceaihidzev juca cu un aer grav, şi de mult ce se gân­dea, asuda şi îşi ţuguia buzele. O astfel de atitudine faţă de pichet îi plăcea prinţesei.

Într-o zi însă, îndată după masă, Ceaihidzev o şterse de la pichet şi fugi după Olia, care pornise spre parc.

— Olga Andreevna! începu el. Ştiu că nu mă iubeşti. E drept că logodna noastră a fost deosebit de stupidă. Dar cu timpul sper să-ţi fiu drag…

După ce spuse acestea, rămase o clipă descumpă­nit, apoi mergând pieziş, o apucă spre castel, şi se urcă în odaia lui.

Locotenentul Egorov şedea tot timpul la moşia sa şi nu se mai arăta nicăieri. Nu putea să-l sufere pe Ceaihidzev.

Într-o duminică (a doua după sosirea tânărului prinţ), mi se pare că era în 5 iulie, veni dis-de-dimineaţă în aripa pe care o locuiam noi, un student, nepot al prinţesei, care ne transmise din partea gazdei urmă­toarea poruncă: seara să fim cu toţii în ţinută – frac negru, cravată şi mănuşi albe; să fim serioşi, deştepţi, spirituali, ascultători şi frezaţi ca nişte căţeluşi; să nu fim gălăgioşi şi odăile noastre să fie în perfectă rânduială. La Ţărmul Verde se urzea, pesemne, un fel de complot. Din oraş sosiră vinuri, lichioruri, aperitive… Personalul care ne servea ne fu luat şi trimis la bucă­tărie. După prânz, începură să sosească musafiri şi continuară să coboare din căleşti până seara târziu. La ora opt, după o plimbare cu barca, se deschise balul.

Înainte de bal, noi, băieţii, ţinurăm o consfătuire. La această consfătuire, hotărârăm în unanimitate s-o scăpăm cu orice preţ pe Olia de Ceaihidzev, s-o scăpăm chiar dacă ar fi trebuit să dăm naştere la un scandal monstru. După întrunire, mă repezii să-l aduc pe loco­tenentul Egorov. Stătea la moşia sa, la 20 verste de Ţărmul Verde. Alergai în goana cailor şi-l găsii acasă, dar în ce stare! Era beat mort. Îl zgâlţâii, îl spălai, îl îmbrăcai şi, cu toată împotrivirea şi suduielile lui, îl adusei la Ţărmul Verde.

La orele zece, balul era în toi. Se dansa în patru saloane, în sunetele a două piane minunate. În pauze, un al treilea pian cânta în parc, pe un dâmb. Până şi tânăra prinţesă era încântată de focurile de artificii pe care le aprindeam în parc, pe ţărm şi departe pe mare, în bărci. Pe acoperişul castelului, focurile de Bengal se ţineau lanţ, luminând tot golful. Băuturile se serveau la două bufete; unul dintre ele se găsea în chioşcul din parc, iar celălalt în casă. Eroul seratei era Ceaihidzev. Închingat într-un frac foarte strâmt, cu pete tranda­firii în obraji, cu nasul asudat, dansa cu Olia, zâmbea cu un aer bolnăvicios şi era vădit că nu se simţea deloc la largul său. La dans îşi supraveghea cu aten­ţie fiecare pas. Ardea de dorinţa de a străluci prin ceva, dar nu izbuti să strălucească cu nimic. Olia mi-a spus mai târziu că în seara aceea îi fusese milă de bietul prinţişor, îl compătimise din tot sufletul. Parcă presimţea, sărmanul, că-i va fi smulsă logodnica, la care se gândise ani de zile, la care visase în timpul universităţii ziua la cursuri şi noaptea, de când se culca şi până dimineaţa când se trezea din somn… Se uita la noi cu ochi rugători. Presimţea în noi nişte adversari puternici şi nemiloşi.

Înfrigurarea cu care se pregăteau cupe pentru şam­panie şi cu care prinţesa cea bătrână se uita mereu la ceas, ne făcu să pricepem că se apropie clipa oficială şi solemnă şi că, după toate probabilităţile, Ceaihidzev va primi la miezul nopţii învoirea de a o săruta pe Olia. Trebuia să ne punem planul în aplicare. La orele unsprezece şi jumătate, îmi pudrai obrazul, pentru a părea palid, îmi trăsei cravata într-o parte şi mă apropiai de Olia, cu o faţă îngrijorată şi cu părul vâlvoi.

— Olga Andreevna, începui eu, apucând-o de mână, pentru numele lui Dumnezeu!

— Ce-i?

— Pentru numele lui Dumnezeu… Nu te speria, Olga Andreevna… Nici nu putea fi altfel. Era de aşteptat…

— Ce s-a întâmplat?

— Nu te speria… Cum să-ţi spun… Pentru numele lui Dumnezeu, draga mea! Evgraf…

— Ce-i cu el?

Olia păli şi ridică asupra mea ochii ei mari, încre­zători, prietenoşi…

— Evgraf trage să moară…

Olia se clătină şi îşi trecu degetele pe fruntea care se îngălbenise.

— S-a întâmplat ceea ce prevedeam, continuai eu. Moare… Scapă-l, Olga Andreevna!

Olia mă apucă de mână.

— El… el… unde-i?

— Aici, în parc, în chioşc. E groaznic, draga mea!

Dar… se uită lumea la noi. Să ieşim pe terasă… El nu te învinovăţeşte… Ştia că ai să-l…

— Dar ce-i… ce-i cu el?

— Rău, foarte rău!

— Să mergem… Mă duc la el… Nu vreau ca din pricina… din pricina mea…

Ieşirăm pe terasă. Oliei i se muiaseră picioarele. Mă prefăcui că-mi şterg o lacrimă… Pe lângă noi tre­ceau mereu în fugă, palizi, cu feţe îngrijorate, speriate, ceilalţi membri ai bandei noastre.

— Sângele s-a oprit… îmi şopti asistentul de fizică, în aşa fel încât să-l audă Olia.

— Să mergem! îngăimă Olia, apucându-mă de braţ.

Coborârăm pe terasă… Noaptea era liniştită, lumi­noasă… Sunetele pianului, freamătul copacilor întu­necaţi, ţârâitul cosaşilor dezmierdau auzul; jos, la poalele costişei, marea foşnea lin.

Olia abia era în stare să meargă… Picioarele i se împleticeau şi se încurcau în rochia grea. Tremura şi, de frică, se lipea de umărul meu.

— Dar nu sunt vinovată… şoptea ea. Îţi jur că nu sunt vinovată. Aşa a vrut tata… Trebuia s-o înţeleagă… E grav?

— Nu ştiu… Mihail Pavlovici a făcut tot ce a putut. E un medic bun şi Egorov îi e drag… Ne apropiem, Olga Andreevna…

— N-am… n-am să văd nimic groaznic? Mi-e frică… Nu pot să văd aşa ceva… Cum… cum a putut să facă asta?

Pe Olia o podideau lacrimile.

— Nu sunt vinovată… trebuia s-o înţeleagă. Am să-i explic.

Ne apropiam de pavilion.

— Aici, spusei eu.

Olia închise ochii şi se agăţă de mine cu amândouă mâinile.

— Nu pot…

— Nu te speria… Egorov, n-ai murit încă? stri­gai eu spre chioşc.

— Deocamdată nu… Dar ce e?

În pragul chioşcului se ivi, luminat de lună, locote­nentul, palid de beţia lui cruntă şi cu jiletca des­cheiată…

— Ce e? repetă el.

Olia ridică încet capul şi-l privi… Se uită la mine, apoi la Egorov, apoi din nou la mine… Mă pornii pe râs… Faţa Oliei se lumină. Scoase un strigăt de bu­curie, făcu un pas înainte… Credeam că se va supăra pe noi… Dar fata aceasta nu ştia să se supere… Făcu un pas înainte, mai stătu o clipă pe gânduri şi se re­pezi spre Egorov. Locotenentul îşi încheie în grabă jiletca şi desfăcu braţele. Olia îi căzu la piept. Egorov începu să râdă de bucurie, întoarse capul într-o parte pentru ca Olia să nu simtă cum duhnea a băutură, şi îngână nişte nerozii.

— N-ai dreptul… Nu sunt vinovată, bolborosi Olia. Aşa a vrut tata şi mama etc.

Mă întorsei şi mă îndreptai cu paşi grăbiţi spre castelul luminat, unde lumea se pregătea să felicite pe logodnic şi pe logodnică şi se tot uita cu nerăb­dare la ceas… Pe săliţe se îmbulzeau lachei cu tăvi încărcate cu sticle şi pahare. Ceaihidzev îşi freca ne­răbdător mâna dreaptă cu cea stângă, căutând-o me­reu din ochi pe Olia. Prinţesa cea bătrână se plimba prin odăi, căutând-o şi ea pe Olia, pentru a-i da in­strucţiuni cum să se comporte, ce să răspundă mamei etc. Ai noştri zâmbeau.

— Nu ştii unde-i Olia? mă întrebă prinţesa.

— Nu.

— Du-te de o caută.

Coborâi în parc şi făcui, cu mâinile în buzunar, de două ori înconjurul casei. Pictorul nostru cânta din goarnă. Aceasta însemna: „Ţine-o să n-o scapi!” Egorov răspunse din chioşc cu strigătul cucuvelei. Aceasta însemna: „Bine! O ţiu!”

După ce mă mai plimbai încă un pic, mă întorsei în casă. În antreuri, lacheii puseseră tăvile pe mese şi, neştiind ce să mai facă cu mâinile, priveau nătâng la lume. La rândul ei, lumea privea nedumerită la ceas; acul cel mare arăta sfertul. Pianele tăcuseră.

În toate încăperile domnea o tăcere adâncă, surdă, chinuitoare.

— Unde-i Olia? mă întrebă prinţesa, stacojie la faţă.

— Nu ştiu… În parc nu-i.

Prinţesa ridică din umeri.

— Nu ştie că e timpul? mă întrebă ea, trăgându-mă de mânecă.

Dădui şi eu din umeri. Prinţesa se îndepărtă de mine şi-i şopti ceva lui Ceaihidzev, care dădu de asemenea din umeri. Îl trase şi pe el de mânecă.

— Dobitocul! mormăi ea şi începu să alerge prin toate încăperile.

Fetele în casă şi elevii de liceu, rude ale prinţesei, coborâră în fugă, tropăind pe scări şi se îndreptară spre fundul parcului, s-o caute pe logodnica dispărută. Mă reîntorsei şi eu în parc. Mă temeam că Egorov nu va şti să o reţină pe Olia şi ne va strica scandalul plănuit. Mă îndreptai spre chioşc. Mă temusem de­geaba! Olia şedea lângă Egorov, îşi plimba peste ochii lui degetele ei drăgălaşe şi îi şoptea… Când Olia înceta să şoptească, începea Egorov să îngâne. Îi băga în cap ceea ce prinţesa cea bătrână numeşte „idei”… Şi îşi îndulcea fiecare cuvânt cu un sărut. Vorbea, o săruta mereu, dar în acelaşi timp se ferea ca Olia să nu simtă cum trăsnea a votcă. Amândoi erau fericiţi; uitaseră pesemne de lume şi de tot şi nu-şi mai dădeau seama că timpul trecea. Rămăsei câteva clipe lângă chioşc, bucurându-mă din tot su­fletul, apoi mă îndreptai din nou spre castel, nedorind să le tulbur fericirea.

Prinţesa se pierdea cu firea şi mirosea săruri. Fă­cea fel de fel de presupuneri, se înfuria, se ruşina de musafiri, de logodnic… Ea, care nu-şi bătuse niciodată servitorii, trase o palmă uneia dintre fetele din casă, care îndrăznise să-i raporteze că tânăra prinţesă nu-i de găsit nicăieri. Plictisindu-se să aştepte şampania şi felicitările, musafirii începură să zâmbească, să bârfească în şoaptă şi apoi se apucară din nou de dans.

Bătu ora unu şi Olia tot nu se arăta. Prinţesa turba.

— Astea-s iarăşi pozne de-ale voastre! spunea ea cu glas şuierător, când trecea pe lângă vreunul dintre noi. Am să-i arăt eu! Unde-i?

În cele din urmă, se găsi un binevoitor care-i spuse unde se afla Olia… Binevoitorul era un elev de liceu, mic şi grăsun, nepot al prinţesei. Băieţaşul veni într-o fugă nebună din parc, se repezi spre prinţesă, îi sări pe genunchi, îi trase capul spre el începu să-i şoptea­scă ceva la ureche… Prinţesa păli şi-şi muşcă buza până la sânge.

— În chioşc? întrebă ea.

— Da.

Prinţesa se ridică şi declară musafirilor cu o strâm­bătură ce voia să aducă a zâmbet ceremonios, că pe Olia o durea capul, că ruga lumea s-o ierte etc. Mu­safirii îşi exprimară părerea lor de rău, cinară la re­pezeală şi începură să plece.

La ceasurile două (Egorov dăduse dovadă de multă râvnă şi izbutise s-o ţină pe Olia lângă el până la două), stăteam lângă treptele terasei, ascuns după un gard viu, înalt, de leandri, şi aşteptam întoarcerea Oliei. Voiam să văd cum arăta la faţă. Îmi place să privesc chipul unei femei fericite. Pe de altă parte, eram curios să aflu cum dragostea pentru Egorov şi frica de mamă vor putea să încapă pe una şi aceeaşi faţă şi să vădi care va fi mai tare: dragostea sau frica? N-a trebuit să respir prea mult timp mireasma leandrilor. Olia se arătă curând. Îmi aţintii privirea pe chipul ei. Mergea încet, ridicându-şi puţin rochia şi arătându-şi pantofiorii. Faţa îi era luminată în plin de lună şi de lampioanele agăţate de copaci, care, ce-i drept, cam stricau cu strălucirea lor efectul lunii. Faţa Oliei era gravă şi palidă. Numai buzele zâmbeau, dar zâmbetul lor mai mult se ghicea. Ochii priveau în­gânduraţi în jos; cu astfel de ochi se dezleagă de obicei problemele grele. Când Olia puse piciorul pe prima treaptă, ochii i se neliniştiră, începură să-i fugă în toate părţile; îşi adusese aminte de mama ei. Îşi trecu uşor mâna peste pieptănătura cam răvăşită, şo­văi câteva clipe pe prima treaptă, apoi scutură capul şi se îndreptă cu hotărâre spre uşă… În clipa aceea îmi fu dat să văd o scenă puţin obişnuită… Uşa se deschise, şi faţa palidă a Oliei fu luminată în plin de lumina vie din casă. Olia tresări, făcu un pas înapoi şi se lăsă uşor pe vine… Ai fi zis că o turtise ceva… Pe prag, cu capul ridicat, stătea prinţesa, roşie la faţă, tremurând de mânie şi de ruşine… Tăcerea ţinu vreo două minute.

— O fată de prinţ, spuse prinţesa apăsat, lo­godită cu un prinţ, dă întâlniri unui locotenent?! Lui Evgraşca! Nemernico!

Olia se făcu mică de tot şi, tremurând din tot trupul, se furişă ca un şarpe pe lângă prinţesă şi fugi în odaia ei. Se aşeză pe pat şi tot restul nopţii nu-şi mai desprinse de la fereastră privirea plină de neli­nişte, de groază chiar…

La ora trei noaptea, avurăm din nou o consfătuire. La această consfătuire, ne băturăm prieteneşte joc de Egorov, beat de fericire, şi trimiserăm pe baronul ju­rist din Harkov în delegaţie la Ceaihidzev. Prinţul nu dormea nici el. Baronul jurist din Harkov urma să-i arate „prieteneşte” lui Ceaihidzev că situaţia lui era acum penibilă, ridicolă, şi trebuia să-l roage să binevoiască, în calitatea sa de om evoluat, să ia asupra sa sarcina de a-şi da seama de această situaţie. Baronul jurist din Harkov trebuia să-l mai roage, între altele, să ne ierte pentru amestecul nostru şi să o facă tot „prieteneşte”, ea om evoluat ce era… Ceaihidzev răs­punse baronului că “înţelegea foarte bine toate aces­tea”, că nu acorda prea mare importanţă dorinţei pă­rinţilor, dar că o iubea pe Olia şi de aceea stăruise atât… Strânse cu căldură mâna baronului şi făgădui să plece chiar în ziua următoare.

A doua zi de dimineaţă, Olia coborî la ceai palidă, prăpădită, aşteptându-se deznădăjduită la orice. Îi era şi frică, şi ruşine… Dar faţa i se lumină când ne zări şi ne auzi în sufragerie. Stăteam cu toţii în faţa prin­ţesei şi vorbeam în gura mare. Mai bine zis strigam, şi încă toţi o dată. Dăduserăm cărţile pe faţă şi ne străduiam să băgăm în capul bătrânei prinţese „idei” foarte asemănătoare cu acelea pe care Egorov le bă­gase, în ajun, în capul Oliei. Îi vorbeam de personalitatea femeii, de caracterul legitim al alegerii libere etc. Prinţesa ne asculta tăcută, posomorâtă, citind scri­soarea pe care i-o trimisese Egorov. Această scrisoare fusese compusă de întreaga bandă şi era împănată cu expresii de felul acesta: „din cauza vârstei noastre copilăreşti”, „din lipsă de experienţă,” „cu binecuvân­tarea dumneavoastră” etc. Prinţesa ne ascultă până la capăt şi tot până la capăt citi şi scrisoarea kilometrică a lui Egorov, apoi ne spuse:

— Nu-i treaba voastră, ţâncilor, să mă învăţaţi pe mine, femeie bătrână. Ştiu ce fac. Beţi-vă ceaiul şi plecaţi, duceţi-vă să zăpăciţi alte capete. Nu vă puteţi împăca cu mine, care sunt o babă… Voi sunteţi deş­tepţi, iar eu sunt o proastă… Mergeţi cu bine, domni­şorilor! Am să vă rămân în veci recunoscătoare!

Prinţesa ne alunga. Îi sărutarăm mâna, îi scriserăm o scrisoare de mulţumire şi, cu multă părere de rău, plecarăm chiar în aceeaşi zi la moşia lui Egorov. Ceaihidzev plecă odată cu noi. La Egorov nu făcurăm altceva decât să chefuim, să-i ducem dorul Oliei şi să-l consolăm pe locotenent. Rămaserăm la el vreo două săptămâni. A treia săptămână, baronul nostru ju­rist primi o scrisoare de la prinţesă. Prinţesa îl ruga pe baron să vină la Ţărmul Verde, ca să-i redacteze un act. Baronul se duse. La trei zile după plecarea lui, ne duserăm şi noi tot acolo, chipurile, după baron. Sosirăm la Ţărmul Verde înaintea prânzului. Neîndrăz­nind să intrăm în castel, începurăm să ne plimbăm prin parc, privind din când în când spre ferestre. Prin­ţesa însă ne văzu.

— Voi sunteţi? ne strigă ea.

— Da, noi.

— Aţi venit cu vreo treabă?

— Am venit să-l luăm pe baron.

— Baronul n-are timp de voi, draci împieliţaţi ce sunteţi! Baronul scrie.

Ne descoperirăm şi ne apropiarăm de fereastră.

— Cum o duceţi cu sănătatea, prinţesă? întrebai eu.

— Ce staţi pe afară? răspunse prinţesa. Ve­niţi în casă.

Intrarăm şi ne aşezarăm smeriţi. Prinţesei, căreia i se făcuse un dor grozav de banda noastră, îi plăcu această smerenie. Ne opri la masă. În timpul mesei, ocărî pe unul dintre noi, care scăpase o lingură, făcându-l gură-cască, şi ne dojeni că nu ştim să ne com­portăm la masă. Ne plimbarăm apoi cu Olia şi râma­serăm şi peste noapte la castel… Mai petrecurăm încă o noapte acolo şi apoi ne împotmolirăm din nou la Ţărmul Verde până în septembrie. Pacea se încheie de la sine.

Ieri am primit o scrisoare de la Egorov. Locotenen­tul îmi scrie că toată iarna s-a străduit să „intre în graţiile” prinţesei şi a izbutit în cele din urmă să-i potolească supărarea şi să-şi asigure bunăvoinţa ei. A obţinut chiar promisiunea că la vară se va face nunta.

Curând am să primesc două scrisori: una gravă, oficială de la prinţesă, cealaltă lungă, veselă, plină de proiecte, de la Olia. În luna mai intenţionez să mă duc din nou la Ţărmul Verde.

Apărut pentru prima oară în suplimentul literar al revistei „Moscva”, 1882, supl. la Nr. 15, autoriz. cenz. din 23 aprilie şi la Nr. 16, autoriz. cenz. din 30 aprilie. Semnat: Antoşa Cehonte.

— Publicăm acest text.

Autorul a făcut lângă titlu următoarea notiţă: „Pe marginea desenului pictorului Cehov”. Desenul este reprodus pe o foaie anexată, cu legenda: «După întâlnire (La povestirea „Ţărmul verde”). (Desen de pictorul N. P. Cehov).».

Unele personaje ale povestirii poartă numele unor cunoscuţi şi unor rude ale lui Cehov: Korobov – coleg de universitate cu Cehov, mai târziu medic; Ecaterina Ivanovna – soţia lui Korobov; pictorul Cehov – fratele lui Cehov.