Ziua de Sân Petru

Sosi şi dimineaţa zilei mult dorite, mult visate, sosi – u-raaa, domnilor vânători!! – ziua de 29 iunie, ziua în care uiţi de datorii, de ibovnică, de scumpetea vieţii, de drăgălaşele soacre şi chiar de nevesticile tinere – ziua în care poţi să-i faci cât vrei în ciudă domnului plutonier de jandarmi, care nu te lasă să tragi cu puşca…

Stelele păliră şi se înceţoşară… Pe ici, pe colo se auzeau glasuri… Din hornurile satului prinse să se ri­dice un fum albăstrui, înţepător. În clopotniţa sură, clopotarul, încă somnoros, începu să tragă clopotele pentru liturghie… Lungit sub un copac, paznicul de noapte adormise buştean. Vrăbiile se treziră şi se por­niră să ţupăie de colo colo, zburătăcind dintr-un colţ într-altul al grădinii şi asurzindu-ne cu ciripeala lor sâcâitoare… Prin mărăciniş cânta un grangur… Deasu­pra bucătăriei slugilor prinseră să zboare graurii şi pupezele. Concertul gratuit de dimineaţă începuse.

Două şarabane, cu câte trei cai fiecare, traseră la scara pe jumătate dărâmată şi pitoresc cotropită de urzici a casei sublocotenentului de cavalerie în re­tragere Egor Egorîci Optemperanski. În casă şi în curte se porni o furtună cumplită. Toată suflarea care trăia în jurul lui Egor Egorîci prinse să mişune, să alerge şi să tropăie pe toate scările, prin toate şurile şi grajdurile… Un cal rotaş fu schimbat. Şepcile zbu­rară de pe capul vizitiilor, sub nasul feciorului licări un felinar roşu, bucătăresele fură ocărite şi făcute „mortăciuni” şi văzduhul răsună de numele lui Scaraoschi şi al ciracilor săi. Cât ai clipi din ochi, şarabanele fură încărcate cu covoare, pături, săculeţe cu merinde şi puşti.

— Gata! vesti cu glasul său de bas vizitiul Avvacum.

— Poftiţi! Totul e gata! strigă şi Egor Egorîci, cu voce dulceagă de tenor, şi pe scară ieşiră o droaie de vânători. Cel dintâi care sări în şarabană fu junele doctor. După el se căţără Cuzma Bolva, târgoveţ din Arhanghelsk, un bătrânel cu cizme fără tocuri, ţilindru roşcat, puşcă cu două ţevi de vreo zece kilograme greutate şi pete galben-verzui pe gât. Bolva e ple­beu, dar, din respect pentru vârsta lui înaintată (e născut pe la sfârşitul secolului trecut) şi pentru dibă­cia cu care nimereşte un bănuţ de douăzeci de co­peici aruncat în sus, domnii moşieri îi trec cu vede­rea originea şi îl iau cu ei la vânătoare.

— Poftiţi, Excelenţă! se adresă Egor Egorîci unui grăsan mărunt, cu părul cărunt, în tunică albă cu nasturi de metal şi cruce „sfânta Ana” la gât. Fă loc, doctore!

Generalul în retragere tuşi scurt, puse un picior pe scară, apoi, susţinut de Egor Egorîci, împinse cu burta pe doctor şi se aşeză greoi lângă Bolva. După general, sări „Zadarnic”, căţelul lui şi „Muzicant”, prepelicarul lui Egor Egorîci.

— Hm-m-m… Vania, frăţioare!… se adresă gene­ralul nepotului său, elev de liceu care purta la spinare o puşcă lungă, cu o singură ţeavă. Stai lângă mine. Vino! M-da… uite aici! Lasă prostiile, drăguţă…! Să nu sperii calul!

După ce suflă încă o dată fumul ţigării în nările ca­lului rotaş, Vania sări şi el în şarabană, împinse pe Bolva ca să-şi facă loc şi, după ce se mai frăsui un pic, se aşeză. Egor Egorîci îşi făcu semnul crucii şi se urcă alături de doctor. Domnul Manjé, lungul şi uscăţivul profesor de matematică şi fizică de la liceul lui Vania, se strecură pe capră, lângă Avvacum. Prima şarabană se umpluse. Începu încărcarea ce­lei de a doua.

— Gata? strigă Egor Egorîci, când restul de opt inşi şi trei câini se urcară în cealaltă şarabană, după lungi tocmeli, poftiri şi mult forfot în jurul ei.

— Gata! răspunseră musafirii.

— Ei, pornim, Excelenţă? Ajută-ne, Doamne! Dă-i drumul, Avvacumca!

Prima şarabană se legănă şi se urni din loc. A doua, în care se găseau vânătorii cei mai pătimaşi, se legănă şi ea, scârţâi straşnic şi, luând-o mai curmeziş, porni înaintea celei dintâi şi se apropie de poartă. Vânătorii zâmbiră cu toţii şi începură să bată din palme de entuziasm. Toţi erau în al şaptelea cer, dar… soarta-i crudă!… Nici n-apucară să iasă din curte, că se porni un tărăboi de pomină.

— Staţi! Aşteptaţi! Staţi!!! se auzi în spa­tele şarabanelor un glas pătrunzător de tenor.

Vânătorii se uitară înapoi şi îngălbeniră. În urma şarabanelor venea în goană cel mai nesuferit om de pe lume, un scandalagiu bine cunoscut de toată gu­bernia, şi anume fratele lui Egor Egorîci, căpitanul de marină în retragere, Mihei Egorîci… Făcea semne disperate cu mâinile. Şarabanele se opriră.

— Ce vrei? întrebă Egor Egorîci.

Mihei Egorîci se apropie în fugă de şarabană, se urcă pe scară şi ridică mâna ca să-l lovească pe Egor Egorîci. Vânătorii începură să protesteze zgo­motos.

— Ce înseamnă asta? întrebă Egor Egorîci, care roşise.

— Înseamnă că eşti o Iudă, o bestie, un porc!… strigă Mihei Egorîci. E un porc, Excelenţă! De ce nu m-ai trezit? De ce nu m-ai trezit, măgarule? Pe tine te întreb, ticălosule! Daţi-mi voie, domniilor… Nu vă fac nimic… Numai pe el vreau să-l învăţ minte! De ce nu m-ai trezit? Nu vrei să mă iei cu tine? Ţi-e frică să nu te încurc? Aseară m-ai îmbătat cu tot dinadinsul şi te gândeai că am să dorm până la amia­ză! Frumos, nu-i aşa? Daţi-mi voie, Excelenţă… Vreau să-i trag… numai una… Daţi-mi voie!

— Unde te bagi? strigă generalul, punându-i mâinile în piept. Nu vezi că nu e loc? Dumneata… îţi permiţi prea multe…

— Mă ocărăşti degeaba, Mihei! spuse Egor Egorîci. Nu te-am trezit, fiindcă n-are niciun rost să vii cu noi… Nu ştii să tragi. De ce să vii? Ca să ne încurci? Dacă nu ştii să tragi!

— Nu ştiu? Eu să nu ştiu să trag! ţipă Mihei Egorîci atât de tare, încât chiar Bolva îşi astupă urechile. Păi dacă-i aşa, la ce dracu’ merge doc­torul? Nici el nu ştie să tragă! Ce, trage mai bine ca mine?

— Are dreptate, domnilor! spuse doctorul. Nu ştiu să trag; nu ştiu nici măcar să ţin o puşcă în mână… Nu pot să sufăr puşca. Nu văd de ce să mă luaţi cu dumneavoastră… La ce dracu’? N-are decât să-mi ia locul! Rămân acasă! Este loc, Mihei Egorîci!

— Auzi, auzi? Atunci de ce îl iei?

Doctorul se ridică, cu gândul vădit de a se da jos din şarabană. Egor Egorîci îl apucă de pulpana hai­nei şi îl trase ca să se aşeze din nou.

— Ei, vezi să nu-mi rupi haina! Costă treizeci de ruble… Dă-mi drumul! De altfel, domnilor, v-aş ruga să nu staţi de vorbă cu mine, astăzi… Sunt prost dis­pus şi aş putea să vă jignesc fără să vreau. Dă-mi drumul, Egor Egorîci! Mihei Egorîci, treci dum­neata în locul meu. Eu mă duc să mă culc!

— Trebuie să vii cu noi, doctore! spuse Egor Egorîci, fără să dea drumul hainei. Ţi-ai dat cu­vântul de onoare că vii!

— A fost un cuvânt de onoare silit. Pentru ce să viu, pentru ce?

— Ca să nu rămâi cu nevastă-sa! strigă Mihei Egorîci cu glas piţigăiat. Iată pentru ce! E gelos pe dumneata, doctore! Nu te duce cu ei, dragul meu! Nu te duce, cu niciun preţ! E gelos, zău că-i gelos!

Egor Egorîci se făcu stacojiu şi strânse pumnii.

— Ei! strigară cei din căruţa cealaltă. Lasă prostiile, Mihei Egorîci! Vino ’ncoa, îţi facem loc aici.

Mihei Egorîci rânji răutăcios.

— Vezi, rechinule! spuse el. Cine a avut dreptate? Ai auzit? s-a găsit un loc şi pentru mine. Am să merg cu voi, cu tot dinadinsul! Am să merg şi am să te sâcâi cât am să pot! Pe cuvântul meu că am să te sâcâi, mereu, uite-aşa! N-ai să împuşti nici pe dracu’! Iar dumneata, doctore, rămâi acasă. N-are decât să crape de gelozie.

Egor Egorîci se sculă în picioare şi îşi ameninţă fratele cu pumnii. Ochii i se injectaseră de turbat ce era.

— Nemernicule! îi strigă el. Nu-mi eşti frate! Nu degeaba te-a blestemat răposata mama! Tata a murit în floarea vârstei, din cauza purtării tale destrăbălate!

— Domnilor… se amestecă generalul. Cred că-i de ajuns. Doar sunteţi fraţi, fraţi buni!

— E măgar bun, Excelenţă, nu frate! Să nu vii cu noi, doctore! Să nu vii!

— Hai s-o pornim odată! Dracu’ să vă ia… Ei, co­medie! Dă-i drumul! strigă generalul bătând cu pumnul în spatele lui Avvacum. Dă-i drrrumul!

Avvacum plesni cu hăţurile caii, care se smulseră din loc. În şarabana a doua, căpitanul Cardamonov, scriitor, luă doi câini pe genunchi şi aşeză în locul lor pe năbădăiosul Mihei Egorîci.

— Norocul lui că s-a găsit un loc! spuse Mihei Egorîci, luând loc în şarabană. Altfel l-aş fi… Cardamonov, ia trage un articol despre banditul ăsta şi încondeiază-l bine!

Cardamonov trimisese anul trecut revistei „Niva” un articol intitulat „Un caz interesant de fecundi­tate în rândurile populaţiei rurale”, şi primise la ru­brica „poşta redacţiei” un răspuns puţin măgulitor pentru amorul lui propriu de autor. Se plânsese ve­cinilor şi de atunci trecea în ochii lor drept scriitor.

Potrivit planului de acţiune dinainte stabilit, tre­buiau să meargă mai întâi la fâneaţa satului, care se găsea la şapte verste de moşia lui Egor Egorîci, ca să vâneze prepeliţe. Ajunşi la fâneaţă, vânătorii se dădură jos din şarabane şi se împărţiră în două gru­pe. Una dintre ele, în frunte cu generalul şi cu Egor Egorîci, o luă la dreapta, cealaltă, condusă de Cardamonov, la stânga. Bolva rămase în urmă şi o porni de unul singur. La vânătoare îi plăcea liniştea şi tăcerea. „Muzicant” alerga înainte, lătrând, şi, peste câteva clipe, stârni o prepeliţă. Vania trase şi nu nimeri.

— Drace, am tras prea sus! mormăi el.

Auzind prima dată în viaţa lui o lovitură de puşcă, căţelul „Zadarnic”, luat pentru „a se obişnui” cu vâ­nătoarea, începu să chelălăie şi o rupse de fugă înapoi spre şarabane, cu coada între picioare. Manjé trase într-o ciocârlie şi o nimeri.

— Îmi place păsărica asta! spuse el, arătând-o doctorului.

— Du-te la naiba… răspunse doctorul. Te-aş ruga să nu stai de vorbă cu mine… Astăzi sunt prost dispus. Lasă-mă în pace.

— Eşti un sceptic, doctore.

— Eu? Hm… Ce înseamnă sceptic?

Manjé rămase pe gânduri.

— Sceptic înseamnă… ne… neiubitor de oameni, spuse el.

— Nu-i adevărat. Nu întrebuinţa cuvinte pe care nu le înţelegi. Lasă-mă în pace! Aş putea să te in­sult fără să vreau… Sunt prost dispus…

„Muzicant” ciuli urechile şi rămase nemişcat. Ge­neralul şi Egor Egorîci păliră şi-şi ţinură răsuflarea.

— Am să trag eu! şopti generalul. Eu!… eu!… dă-mi voie! Dumneata… ai să tragi rândul viitor.

Dar nu se aleseră cu nimic. Ca să se afle în treabă, doctorul aruncă cu o pietricică în „Muzicant”, nimerindu-l între urechi… „Muzicant” chelălăi şi sări în sus. Generalul şi Egor Egorîci întoarseră capul spre doctor. În iarbă se auzi un foşnet şi un spurcaci mare îşi luă zborul. Cei din grupa a doua scoaseră felurite exclamaţii, arătând spre spurcaci. Generalul, Manjé şi Vania puseră puştile la ochi. Vania trase, puşca lui Manjé nu luă foc… Era prea târziu! Spurcaciul zbură după un gorgan şi se făcu nevăzut într-un lan de secară.

— Cred că… nu-i momentul să faci glume, doctore! se adresă generalul doctorului. Nu-i momentul!

— Ce-aţi spus?

— Nu-i momentul să faci glume!

— Dar nici nu mă gândesc să glumesc.

— N-are niciun haz, doctore! spuse şi Egor Egorîci.

— Nu trebuia să mă luaţi… Cine v-a pus? De altfel… n-am nicio poftă să discut… Sunt prost dispus astăzi…

Manjé mai împuşcă o ciocârlie. Vania stârni o cioară tânără, trase şi nu nimeri.

— Drace, am tras prea sus! mormăi el.

Se auziră două împuşcături una după alta: Bolva împuşcase, dincolo de gorgan, cu puşcoiul lui cu două ţevi, două prepeliţe pe care le puse în buzunar. Egor Egorîci stârni o prepeliţă şi trase. Prepeliţa lovită în aripă căzu în iarbă. Egor Egorîci o ridică triumfător şi o arătă generalului.

— E lovită în aripă, Excelenţă! E încă vie!

— M-da… E vie… Trebuie să-i hărăzim o moarte rapidă.

Spunând aceasta, generalul duse prepeliţa la gură şi îi tăie gâtul cu dinţii. Manjé împuşcă o a treia cio­cârlie. „Muzicant” ciuli din nou urechile şi încremeni. Generalul îşi aruncă şapca de pe cap şi ochi… „Pil!”. O prepeliţă mare îşi luă zborul dar… nemernicul de doctor se găsea tocmai în bătaia puştii, chiar aproape de gura ţevii.

— La o parte! strigă generalul.

Doctorul sări înapoi, generalul trase, dar, fireşte, alicele nu-şi mai ajunseră ţinta.

— Asta-i prea de tot, tinere! strigă generalul.

— Ce anume?! întrebă doctorul.

— Mă încurci! Dracu’ te pune să încurci lumea! Din cauza dumitale am dat greş! La naiba, întreci orice măsură!

— De ce ridicaţi glasul? Ce, credeţi că mă speriaţi? Nu mă tem de generali, Excelenţă, mai ales de cei în retragere. Mai încet, vă rog!

— Ştii că eşti bine! Te tot învârteşti pe aici şi încurci lumea, da, domnule, încurci lumea. Şi un în­ger şi-ar pierde răbdarea!

— Vă rog să nu vă răstiţi, domnule general! Răstiţi-vă mai bine la Manjé! În treacăt fie zis, el se teme de generali. Pe un bun vânător nu-l poate în­curca nimeni. Mai bine aţi recunoaşte că nu ştiţi să trageţi!

— Ajunge! Eu îţi spun un cuvânt şi dumneata îmi întorci zece… Vanecica, dă-mi taşca cu praf! se adresă generalul lui Vania.

— De ce l-ai poftit la vânătoare pe încuiatul ăsta? îl întrebă doctorul pe Egor Egorîci.

— N-am putut face altfel! răspunse Egor Egorîci. N-am putut să nu-l iau. Nu uita că… îi dato­rez opt mii de ruble. E-he-hei, frăţioare! Dacă n-ar fi afurisitele astea de datorii…

Egor Egorîci nu-şi încheie fraza şi făcu un gest deznădăjduit cu mâna.

— E adevărat că eşti gelos?

Egor Egorîci întoarse capul în altă parte şi ochi o gaie care zbura sus de tot.

— Ai pierdut-o, mucosule! se auzi tunând gla­sul generalului. Ai pierdut-o! M-a costat o sută de ruble, măgarule!

Egor Egorîci se apropie de general, întrebându-l ce se întâmplase. Află că Vania pierduse geanta de vânătoare a generalului. Toată lumea începu să caute geanta, şi vânătoarea fu întreruptă. Căutarea ţinu un ceas şi un sfert şi fu încununată de succes. După ce găsiră geanta, vânătorii se aşezară să se odihnească.

Nici cea de a doua grupă nu fu mai norocoasă la vânatul prepeliţelor. În această grupă, Mihei Egorîci făcea la fel ca doctorul din prima, ba chiar mai rău. Smulgea puştile din mâna vânătorilor, le vărsa pul­berea, ocăra pe toată lumea, bătea câinii, într-un cu­vânt, făcea fel de fel de drăcovenii… După ce vânătorii traseră, fără să le nimerească, în mai multe pre­peliţe, Cardamonov şi câinii săi se apucară să ur­mărească o gaie tânără. Gaia fu lovită în aripă, dar o căutară în zadar. Căpitanul de marină omorî cu piatra un ţistar.

— Hai să facem autopsia ţistarului, domnilor! propuse Necricihvostov, secretarul mareşalului no­bilimii.

Vânătorii se aşezară pe iarbă, îşi scoaseră bricegele şi se apucară de autopsie.

— Nu găsesc nimic la acest ţistar, spuse Ne­cricihvostov, după ce-l tăiară bucăţele. N-are nici măcar inimă. E drept că are maţe. Ştiţi ce, domnilor? Hai la baltă! Aici nu prea avem ce împuşca! Prepe­liţa mai că nu-i vânat; pe când culicii şi becaţinele sunt cu totul altceva… Ce părere aveţi? Hai să mergem!

Vânătorii se sculară şi se îndreptară alene spre şarabane. Apropiindu-se de ele, traseră o salvă într-un stol de porumbei de casă, împuşcând unul.

— Excele-enţă-e-enţă… Egor Egor E-goregorci… strigă grupa a doua spre prima, care se odihnea. Aho-o, aho-o!

Generalul şi Egor Egorîci întoarseră capul. Grupul doi flutură şepcile.

— Ce-e? strigă Egor Egorîci.

— Veniţi să vedeţi ce ispravă am făcut! Am îm­puşcat o dro-o-pie! Veniţi repede!

Prima grupă nu se lăsă amăgită de povestea cu dropia, dar se îndreptă totuşi spre şarabane. După ce se urcară, vânătorii hotărâră să lase prepeliţele în plata Domnului şi să mai facă cinci verste până la baltă – potrivit itinerarului stabilit.

— La vânătoare sunt întotdeauna foarte iute, se adresă generalul doctorului, după ce şarabanele se îndepărtară cu vreo două verste de fâneaţă. E groaznic. Nu l-aş cruţa nici pe propriul meu tată. Nu fi supărat… iartă pe un om bătrân!

— Hm…

— Ce blând s-a făcut, şmecherul! şopti Egor Egorîci la urechea doctorului. Vezi ce înseamnă moda nouă, să-ţi măriţi fetele cu doctori! E şireată Excelenţa Sa! He-he-he…

— Parcă avem mai mult loc! spuse Vania.

— Aşa-i.

— De ce oare? Stăm comod de tot.

— Doamne, dar Bolva unde-i? îşi aduse aminte Manjé.

Vânătorii se uitară unul la altul.

— Unde-i Bolva? repetă Manjé.

— Trebuie să fie în şarabana cealaltă. Domnilor, strigă Egor Egorîci, Bolva e cu dumnea­voastră?

— Nu, nu! strigă Cardamonov.

Vânătorii căzură pe gânduri.

— Dă-l naibii! hotărî generalul. Doar n-o să ne întoarcem după el!

— Ar trebui să ne întoarcem, Excelenţă. E tare bătrân. Moare pe drum. Nu mai ajunge până acasă.

— Dacă vrea, ajunge el.

— Moare moşneagul. Nu uitaţi că are nouăzeci de ani!

— Fleacuri.

Ajunşi la baltă, vânătorilor noştri li se lungiră fe­ţele… Balta era ticsită de vânători, aşa că nici nu fă­cea să te dai jos din şarabană. După câteva clipe de gândire, hotărâră să mai facă cinci verste până la pădurile statului…

— Şi ce o să împuşcaţi acolo? întrebă doctorul.

— Sturzi, vulturoaice… Poate chiar cocoşi de munte.

— Aşa. Şi nenorociţii mei de bolnavi ce fac între timp? De ce m-aţi luat cu voi, Egor Egorîci? Of!

Doctorul oftă şi se scărpină la ceafă. Ajunşi la prima pădurice care li se nimeri în drum, vânătorii se dădură jos din şarabane şi ţinură sfat cine s-o ia la dreapta şi cine la stânga.

— Ştiţi ce, domnilor? propuse Necricihvostov. În virtutea legii naturii, ca să zic aşa, vânatul nu poate să ne scape… Hm… Vânatul nu o să ne scape, domni­lor! Dar mai întâi, să ne refacem forţele! Vinişor, votcă, icre… cegă afumată… Aici, pe iarbă verde! Ce părere ai, doctore? Dumneata trebuie s-o ştii mai bine: eşti medic. Omul trebuie să se întărească, nu-i aşa?

Propunerea lui Necricihvostov fu primită. Avvacum şi Firs întinseră pe jos două scoarţe şi aşezară în ju­rul lor săculeţele cu merinde şi sticle. Egor Egorîci tăie cârnatul, brânza şi cega afumată. Necricihvostov destupă sticlele, Manjé tăie pâinea. Vânătorii îşi lin­seră buzele şi se aşezară pe jos.

— Acum, Excelenţă! Câte un păhăruţ…

Vânătorii băură şi gustară din aperitive. Doctorul îşi turnă de îndată un al doilea păhăruţ şi-l dădu pe gât. Vania îi urmă pilda.

— Cred că pe aici trebuie să fie şi lupi, îşi dădu visător cu părerea Cardamonov, aruncând o privire pie­zişă spre desiş.

Vânătorii stătură un pic pe gânduri, se sfătuiră şi peste vreo zece minute hotărâră că era aproape sigur că nu puteau fi lupi.

— Ei! Încă un păhăruţ? Să bem domnilor! Egor Egorîci, ce stai?

Băură şi al doilea păhăruţ.

— Ce faci, tinere? se adresă Egor Egorîci lui Vania.

Vania clătină din cap.

— Lasă-l! Când sunt eu de faţă, poţi să bei, spuse generalul. Fără mine să nu bei, dar cu mine da… Bea un pic!

Vania îşi umplu iar păhăruţul şi-l dădu pe gât.

— Ei! Al treilea? Excelenţă…

Îl băură şi pe al treilea. Doctorul îl goli pe al şa­selea.

— Tinere!

Vania clătină din cap.

— Bea, Amfiteatrov! spuse Manjé pe un ton protector.

— Când sunt de faţă, poţi, fără mine însă… Bea, bea!

Vania bău.

— De ce-i cerul atât de albastru astăzi? întrebă Cardamonov.

Vânătorii stătură pe gânduri, îşi dădură fiecare cu părerea, şi după un sfert de oră hotărâră că nu se putea şti de ce era cerul atât de albastru în ziua aceea.

— Un iepure… un iepure… iepurele!!! Aţineţi-vă…

De după un dâmb se ivi un iepure. Era urmărit de două javre. Vânătorii săriră în picioare şi se repeziră la puşti. Iepurele trecu în goană pe lângă ei şi o luă spre pădure, cu cele două javre, cu „Muzicant” şi cu alţi câini după el. „Zadarnic” se gândi, privi bănuitor la general şi se luă şi el după iepure.

— Era frumos!… Ar fi trebuit să-l… Cum de am… căscat gura?

— Da. Dar ce-i cu sticla asta… Dumneavoastră n-aţi băut, Excelenţă? E-he-hei… Aşa faceţi? Bine!

Se bău al patrulea păhăruţ. Doctorul îl goli pe al nouălea, tuşi înciudat şi intră în pădure. Alegându-şi umbra cea mai deasă, se lungi pe iarbă, îşi aşeză haina sub cap şi începu pe loc să sforăie. Vania începea să se simtă la largul lui. Goli încă un păhăruţ de vin, apoi trecu la bere şi se însufleţi de tot. Se aşeză în genunchi şi declamă douăzeci de versuri din Ovidiu.

Generalul îşi dădu cu părerea că limba latină sea­mănă mult cu franceza… Egor Egorîci se declară de acord şi adăugă că, pentru a învăţa limba franceză, este neapărat nevoie să ştii limba latină tocmai pentru că îi seamănă atât de mult. Manjé nu fu de părerea lui Egor Egorîci; el declară că nu era nici locul, nici momentul nimerit pentru a se discuta despre limbi, dat fiind că de faţă se găsea un fizico-matematician şi se vedeau atâtea sticle, apoi adăugă că puşca sa cos­tase mult pe timpuri, că în ziua de astăzi nu se poate găsi o puşcă bună, că…

— Îl golim şi pe al optulea, domnilor?

— Nu-i cam mult?

— Ei, cum aşa! Ce spui? Opt e mult! Înseamnă că n-ai băut niciodată!

Goliră şi al optulea pahar.

— Tinere!

Vania clătină din cap.

— Ei na! Hai, ia-o milităreşte! Tragi aşa de bine…

— Bea, Amfiteatrov! spuse Manjé.

— Bea când eşti cu mine, fără mine însă… Bea şi tu!

Vania dădu berea la o parte şi goli încă un păhăruţ.

— Hai, al nouălea, domnilor, ai? Ce părere aveţi? Nu pot să sufăr cifra opt. În ziua de opt mi-a murit tata… Feodor… adică Ivan… Egor Egorîci! Toarnă.

Băură al nouălea.

— E tare cald.

— Da, e cald, dar asta n-o să ne împiedice să-l go­lim şi pe al zecelea!

— Dar…

— Ce ne pasă de căldură! Domnilor, vom dovedi elementelor că nu ne temem de ele! Tinere! Dă-ne pildă… Lasă-l de căruţă pe unchiul dumitale! Nu ne temem nici de ger, nici de arşiţă…

Vania goli păhăruţul. Vânătorii strigară „ura” şi îi urmară pilda.

— Putem căpăta o insolaţie, spuse generalul.

— Nu se poate.

— Nu se poate… cu clima noastră? Hm…

— Au fost totuşi cazuri… Naşul meu a murit de insolaţie…

— Dumneata ce crezi, doctore? Se poate căpăta în clima noastră o insolaţie, ai? Doctore!

Niciun răspuns.

— N-ai avut cazuri de insolaţie? Discutam de inso­laţie… Doctore! Unde-i doctorul?

— Unde-i doctorul? Doctore!

Vânătorii priviră în jur: doctorul nu se vedea ni­căieri.

— Unde-i doctorul? A dispărut! s-a topit ca ceara la foc! Ha-ha-ha…

— S-a dus la nevasta lui Egor! trânti Mihei Egorîci.

Egor Egorîci păli şi scăpă sticla din mână.

— S-a dus la nevastă-ta! continuă Mihei Egorîci, cu gura plină de cegă afumată.

— Ce tot scorneşti? întrebă Manjé. L-ai vă­zut dumneata?

— Cu ochii mei. A trecut un ţăran cu o daradaică… doctorul s-a suit şi a plecat. Zău. Îi dăm drumul la al unsprezecelea, domnilor?

Egor Egorîci se sculă în picioare şi ameninţă cu pumnii.

— L-am întrebat unde se duce, continuă Mihei Egorîci. „După fragi”, mi-a răspuns el. „Să şlefuiesc cor­niţele. De pus le-am pus eu, acum mă duc să le mai şlefuiesc. La revedere, dragă Mihei Egorîci”, a adăugat el. „Salută-l pe prietenul Egor Egorîci!” şi mi-a făcut cu ochiul, iac-aşa. Să fie sănătos… He-he-he…

— Caii!! strigă Egor Egorîci şi se repezi spre şarabană, împleticindu-se.

— Mai repede, să nu întârzii! strigă Mihei Egorîci. Egor Egorîci îl sui aproape cu de-a sila pe capră pe Avvacum, se căţără în şarabană şi, după ce ame­ninţă cu pumnul pe vânători, porni în goană spre casă.

— Ce înseamnă toate astea, domnilor? întrebă generalul, când şapca albă a lui Egor Egorîci dispăru.

— A plecat… Şi eu cu ce mă întorc?… s-a dus cu şarabana mea! Adică nu cu a mea, dar cu aceea cu care trebuia să plec… Nemaipomenit!… Hm… E o obrăznicie din partea lui…

Lui Vania îi era rău. Votca, amestecată cu bere, avusese un efect vomitiv… Trebuia dus acasă. După al cincisprezecelea păhăruţ, vânătorii hotărâră să-i ce­deze generalului şarabana, dar cu condiţia ca, odată ajuns acasă, s-o trimită imediat înapoi cu cai odih­niţi.

Generalul începu să-şi ia rămas-bun.

— Transmiteţi-i din partea mea, domnilor, spuse el, că… că numai porcii se poartă astfel…

— Protestaţi-i poliţele, Excelenţă! îl sfătui Mihei Egorîci.

— Ai? Poliţele? M-da… Ar fi timpul să le achite… Trebuie să ai şi oleacă de ruşine… Am tot aşteptat, dar acum m-am cam săturat să aştept… Spune-i că pro­test… La revedere, domnilor! Poftiţi pe la mine! Cât despre Egor Egorîci, e un porc!

Vânătorii îşi luară rămas-bun de la general şi îl în­tinseră în şarabană alături de Vania, căruia i se făcuse rău de-a binelea.

— Dă-i drumul!

Vania şi generalul plecară.

După păhăruţul al optsprezecelea, vânătorii se du­seră în pădure şi, după ce traseră oleacă la ţintă, se culcară. Spre seară, caii generalului sosiră după ei. Firs înmână lui Mihei Egorîci o scrisoare, cu rugămin­tea de a o preda „fratelui”. Scrisoarea conţinea o ru­găminte şi o ameninţare cu portărelul în caz de neîndeplinire. După al treilea păhăruţ (trezindu-se din somn, vânătorii porniseră o numărătoare nouă), vizitiii generalului îi culcară în şarabană şi-i duseră pe fiecare la casa lui.

Sosind acasă, Egor Egorîci fu întâmpinat de „Muzicant” şi „Zadarnic”, pentru care iepurele nu fusese de­cât un pretext de a o şterge. După ce aruncă nevestei sale o privire cumplită, Egor Egorîci se apucă să caute. Toate cămările, toate dulapurile, cuferele şi scrinurile fură cercetate, fără ca Egor Egorîci să-l gă­sească pe doctor. Găsi însă pe un altul: sub pat, îl descoperi pe dascălul Fortunatov.

Când doctorul se trezi, se lăsase întunericul… După ce hoinări puţin prin pădure şi-şi aduse aminte că era la vânătoare, înjură cu glas tare şi începu să-i cheme pe ceilalţi. Fireşte că strigătele lui rămaseră fără răs­puns, şi doctorul se hotărî să plece acasă pe jos. Dru­mul era bun, sigur, noaptea nu era întunecoasă. Nu-i trebuiră decât patru ceasuri pentru a străbate cele douăzeci şi patru de verste, şi dimineaţa se afla la spitalul zemstvei. După ce se ciorovăi cât îi pofti inima cu felcerii, cu moaşa şi cu bolnavii, se apucă să scrie o scrisoare kilometrică lui Egor Egorîci. În scrisoare cerea „explicarea purtărilor necuviincioase”, îi ocăra pe bărbaţii geloşi şi se jura că nu va mai merge nicio­dată la vânătoare – niciodată! nici măcar în ziua de 29 iunie.

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnic”, 1881, Nr. 26, autoriz. cenz. din 19 iunie, sub titlul: „Douăzeci şi nouă iunie (Glumă). (închinată cu deosebită plăcere d-lor vânători care trag prost şi celor care nu ştiu să tragă)”. Semnată: Antoşa Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în culegerea netipărită în întregime din 1883. – Publicăm textul apărut în culegerea din 1883.

Cu ocazia retipăririi povestirii, Cehov a schimbat titlul şi a făcut corectări stilistice neînsemnate.