Decoraţia

Lev Pusteakov ^lviii , profesoraş la gimnaziul militar, era vecin cu prietenul său locotenentul Ledenţov ^lix . În dimineaţa Anului Nou, Pusteakov se înfiinţă la uşa acestuia.

— Uite ce e, Grişa, îi spuse el după obişnuitele urări. N-aş fi venit să te supăr dacă nu m-aş găsi într-o situaţie foarte neplăcută. Împrumută-mi astăzi „Stanislavul” ^lx tău. Sunt poftit la masă la Spicikin ^lxi . Tu îl ştii, dragul meu, pe păcătosul ăsta de negustor: e mort după decoraţii şi, dacă cineva nu poartă agăţat de gât sau pe piept aşa ceva, aproape că-l socoteşte un terchea-berchea. Unde mai pui că are două fete… pe Nastia şi pe Zina… Îţi vorbesc ca unui prieten… Cred că mă înţelegi, dragul meu. Dă-mi decoraţia, fă-mi serviciul ăsta!

Pusteakov îngăimă toate acestea roşind şi privind mereu cu un aer încurcat spre uşă. Locotenentul trânti o înjurătură, dar se învoi.

La ceasurile două după-amiază, Pusteakov se îndrepta cu birja spre locuinţa lui Spicikin; din când în când îşi desfăcea şuba şi îşi admira pieptul pe care strălucea aurul şi smalţul „Stanislavului” împrumutat.

„Parcă te simţi alt om când ai aşa ceva”, se gândea profesorul tuşind uşor. „E un fleac, o nimica toată, costă numai cinci ruble şi totuşi îi dă gata pe toţi.”

Ajuns la locuinţa lui Spicikin, coborî din birjă, îşi desfăcu şuba şi plăti pe îndelete trăsura. I se păru că birjarul rămăsese cu gura căscată văzându-i epoleţii ^lxii , nasturii de metal şi „Stanislavul”. Tuşi încântat şi intră în casă. În timp ce-şi scotea şuba în antreu, aruncă o privire spre salonul cel mare unde vreo cincisprezece persoane şedeau în jurul unei mese lungi şi mâncau. Vocile mesenilor, amestecate cu zăngănitul tacâmurilor, ajungeau până la el.

— Cine a sunat? întrebă gazda. A, Lev Nikolaici! Poftim, poftim. Ai cam întârziat dar n-are a face… Abia am început masa.

Pusteakov scoase pieptul înainte, înălţă capul şi, frecându-şi mulţumit mâinile, intră în salon. Aici însă îi fu dat să vadă un lucru îngrozitor. La masă, alături de Zina, şedea colegul lui, Tremblant ^lxiii , profesorul de franceză. Să se arate franţuzului cu “Stanislavul” însemna să stârnească o seamă de întrebări dintre cele mai neplăcute, să se facă de ruşine pe toată viaţa şi să ajungă de râsul lumii. Primul lui gând fu aşadar să-şi smulgă din piept decoraţia sau să fugă; dar fuga nu mai era cu putinţă, iar decoraţia fusese bine cusută. Acoperindu-şi “Stanislavul” cu mâna dreaptă, Pusteakov se ghemui, răspunse cu stângăcie la salutul tuturor şi, fără să întindă nimănui mâna, se lăsă greoi pe un scaun liber, drept în faţa colegului său.

„Se vede treaba că-i băut!” îşi spuse Spicikin, văzându-i mutra năucă.

I se puse în faţă o farfurie cu supă; Pusteakov apucă lingura cu mâna stângă dar, aducându-şi aminte că într-o societate aleasă nu se cade să mănânci cu stânga, declară că luase masa şi că îi era peste putinţă să mai prânzească o dată.

— Vedeţi… eu… am mâncat… Mersi… bolborosi el. M-am dus să fac o vizită unchiului meu, protoiereul Eleiev ^lxiv , care m-a rugat să… să iau masa cu el.

Şi Pusteakov îşi simţi inima copleşită de un amestec de jale, ciudă şi chiar mânie: supa răspândea un miros nespus de îmbietor, iar rasolul de nisetru făcea să-i lase gura apă. Profesorul încercă să-şi libereze mâna dreaptă şi să acopere decoraţia cu stânga, dar în cele din urmă renunţă.

„Or să bage de seamă… Cum să stau cu braţul întins peste tot pieptul, ca şi cum m-aş pregăti să cânt? Doamne, de s-ar isprăvi odată şi cu masa asta! De mâncat, am să mănânc la birt!”

După felul al treilea, Pusteakov trase sfios cu coada ochiului spre franţuz. Din cine ştie ce pricină, Tremblant trăgea şi el cu ochiul la colegul său cu un aer la fel de încurcat şi nici el nu mânca. După ce se cercetară astfel chiorâş, amândoi se fâstâciră şi mai tare şi coborâră privirile în farfuriile goale.

„Mi-a văzut decoraţia, nemernicul, îşi spuse Pusteakov. Simt după mutra lui că mi-a văzut-o! Şi dobitocul ăsta e o mare cutră. Cu siguranţă că o să raporteze chiar mâine directorului!”

Gazdele şi oaspeţii isprăviră felul al patrulea, apoi, cu voia lui Dumnezeu, şi pe al cincilea…

Un domn înalt, cu nări largi, păroase, cu nas coroiat şi ochi pe jumătate acoperiţi de pleoape grele, se ridică în picioare. Îşi netezi cu mâna creştetul şi rosti cu glas răsunător:

— E… e… eu propun să bem pentru prosperitatea doamnelor aici prezente.

Toţi se ridicară cu zgomot şi înălţară cupele. Un „ura” puternic răsună prin toate odăile. Doamnele şi domnişoarele zâmbiră şi întinseră paharele să ciocnească. Pusteakov se sculă şi el şi ridică cupa cu mâna stângă.

— Lev Nikolaici, fii bun şi dă-i acest pahar Nastasiei Timofeevna! îl rugă un domn, întinzându-i paharul. Îndeamn-o să-l bea!

Spre marea lui groază Pusteakov fu nevoit să folosească şi mâna dreaptă. “Stanislavul”, cu panglica roşie mototolită, văzu în sfârşit lumina zilei şi prinse a străluci. Profesorul se îngălbeni, lăsă capul în jos şi aruncă o privire deznădăjduită spre franţuz. Acesta se uită la el cu ochi miraţi, întrebători. Buzele-i zâmbeau şiret şi stinghereala i se ştergea încet, încet de pe faţă.

— Iuli Avgustovici! se adresă gazda franţuzului. Treci sticla asta mai departe!

Tremblant întinse nehotărât mâna dreaptă spre sticlă şi… vai, fericire! Pusteakov zări şi pe pieptul lui o decoraţie. Şi ce decoraţie! Nu un „Stanislav”, ci coşcogeamite „Anna” ^lxv ! Aşadar franţuzul făcuse şi el aceeaşi şmecherie! De bucurie Pusteakov începu să râdă şi îşi reluă tacticos locul pe scaun… Acum nu mai avea de ce să-şi ascundă “Stanislavul”! Amândoi păcătuiseră la fel şi deci n-avea cine să denunţe şi să facă pe celălalt de râs…

— A-a-a…! mugi Spicikin, zărind decoraţia pe pieptul profesorului.

— Da! spuse Pusteakov. Foarte ciudat! Când te gândeşti, Iuli Avgustovici, ce puţine propuneri pentru decorare s-au făcut la noi înainte de sărbători! Personalul nostru este foarte numeros şi totuşi numai dumneata şi cu mine am fost decoraţi. Fo-ar-te ciudat!

Tremblant dădu vesel din cap şi îşi scoase pieptul înainte; pe reverul stâng al hainei strălucea în toată frumuseţea ei o „Sfânta Anna” clasa a III-a.

După masă Pusteakov se plimbă prin toate odăile arătându-le domnişoarelor decoraţia. I se luase o piatră de pe inimă şi se simţea la largul lui, cu toate că îi cam chiorăiau maţele de foame.

«Dacă aş fi ştiut, îşi zicea el, uitându-se cu jind la Tremblant care discuta cu Spicikin despre decoraţii, mi-aş fi trântit pe piept un „Vladimir” ^lxvi . Cum naiba de nu mi-a dat prin cap?»

Era singurul lucru care-l mai sâcâia. Încolo se simţea pe deplin fericit.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki” ^lxvii , 1884, Nr. 2, 14 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Numai cu câteva fraze eliminate, a intrat în ediţiile de la a 2-a la a 14-a ale acestei culegeri (1892—1899). A fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II, cu mici corectări de stil şi abrevieri de text. Publicăm textul din 1900.