Meditatorul

Egor Ziberov, elev în clasa a VII-a de liceu, îi întinde cu un aer de superioritate mâna lui Petea Udodov ^lxviii . Petea, un băieţaş de vreo doisprezece ani, cu obraji rumeni, bucălaţi, fruntea mică şi părul tuns perie, îmbrăcat într-o hăinuţă cenuşie, îl salută respectuos şi se repede la dulap, după caiete. Meditaţia începe.

Aşa cum s-a înţeles cu tatăl lui Udodov, Ziberov îl meditează pe băiat două ceasuri pe zi, osteneală pentru care primeşte şase ruble pe lună. Îl pregăteşte pentru clasa a II-a de liceu. (Anul trecut l-a pregătit pentru clasa I-a, dar Petea a căzut la examen.)

— Ei… începe Ziberov, aprinzând o ţigară. Pentru astăzi ai avut de învăţat declinarea a patra. Declină „fructus”!

Petea începe să decline.

— Iar n-ai învăţat-o! spune Ziberov, ridicându-se de pe scaun. E a şasea oară că-ţi dau să înveţi declinarea a patra şi tot n-ai habar de ea. Când ai să începi odată să-ţi înveţi lecţiile?

— Iar n-a învăţat? se aude de dincolo de uşă un glas întretăiat de tuse, şi în odaie intră tatăl lui Petea, secretar gubernial în retragere. Iar? Pot să ştiu şi eu de ce n-ai învăţat? Măgarule! Măgarule! Mă crezi, Egor Alexeici? Chiar ieri i-am tras o chelfăneală!

Şi, oftând din greu, Udodov se aşeză lângă fiul său, uitându-se din când în când în „Kühnerul” ^lxix făcut ferfeniţă.

Ziberov începe să-l asculte pe Petea de faţă cu tatăl lui. Să vadă şi netotul ăsta de tată cât de netoată îi este odrasla! Încetul cu încetul liceanul, îmbătat de rolul său de examinator, ajunge să-l urască, să-l dispreţuiască pe puştiul ăsta prostănac cu obraji rumeni şi ar fi în stare să-l şi bată. Aproape că îi pare rău când băieţaşul răspunde corect, atât de nesuferit îi este!

— Nu ştii nici măcar declinarea a doua, Petea! Nici pe-a întâia nu o ştii! Învăţătură e asta? Ia spune-mi cum e vocativul de la „meus filius”?

— De la „meus filius”? „Meus filius”… e… e…

Petea se uită îndelung la tavan mişcând din buze, dar nu răspunde nimic.

— Şi cum e dativul plural de la „dea”?

— „Deabus… filiabus”! răspunde Petea răspicat.

Tatăl încuviinţează din cap. Lui Ziberov, care nu se aştepta la un răspuns bun, îi este ciudă.

— Şi ce alt substantiv mai are dativul în „abus”? întreabă el.

Apoi lămureşte că şi „anima-sufletul” are dativul în „abus”, ceea ce nu este menţionat în „Kühner”.

— Ce sonoră e limba latină! exclamă Udodov! Alon… tron… bonus… antropos… Ce înţelepciune! Şi când te gândeşti că e nevoie de toate acestea! adăugă el oftând.

„Dobitocul ăsta mai rău ne încurcă, îşi spune Ziberov. Stă aici proţap şi mă supraveghează. Nu pot suferi să fiu controlat!”

— Ei, se adresează el lui Petea. Pentru lecţia viitoare vei pregăti la latină acelaşi lucru. Să trecem acum la aritmetică… Ia-ţi tăbliţa. Care-i problema următoare?

Petea scuipă pe tăbliţă şi o şterge cu mâneca.

Meditatorul ia cartea şi dictează:

— Un negustor a cumpărat 138 arşini de stofă neagră şi de stofă albastră cu 540 ruble. Câţi arşini a cumpărat el din fiecare, dacă stofa albastră a costat 5 ruble arşinul, iar cea neagră 3 ruble? Repetă problema.

Petea repetă problema şi pe loc, fără să spună un cuvânt, începe să împartă 540 cu 138.

— Pentru ce împarţi? Stai niţel! De altfel, aşa-i… continuă! Rămâne un rest? Aici nu poate fi rest. Dă-mi tabla, să fac eu împărţirea!

Ziberov face împărţirea, obţine 3 cu un rest şi şterge repede totul.

„Ciudat… gândeşte el, trecându-şi degetele prin păr şi roşind. Cum naiba s-o fi rezolvând? Hm!… Asta e o problemă de algebră cu două necunoscute, şi nu o problemă de aritmetică…”

Meditatorul se uită la soluţii şi vede 75 şi 63.

„Hm!… curios… Oare cum se face? Se adună 5 cu 3, şi apoi se împarte 540 la 8? Aşa o fi? Nu, nu-i aşa”.

— Hai, rezolv-o! îi spune el băiatului.

— Ce te gândeşti atâta? Problema e simplă de tot! îi spune şi Udodov lui Petea. Mare tâmpit mai eşti! Rezolvă-i-o dumneata, Egor Alexeici.

Egor Alexeici ia condeiul în mână şi se apucă să rezolve. Începe să se bâlbâie, roşeşte, păleşte.

— La drept vorbind, e o problemă de algebră, spune el. Poate fi rezolvată prin x şi y. Dar poate fi rezolvată şi aşa. Vezi, facem împărţirea… ai înţeles de ce? Pe urmă scăderea… Pricepi? Sau, ştii ce… Gândeşte-te şi rezolv-o singur pentru mâine…

Petea zâmbeşte şiret. Udodov zâmbeşte şi el. Amândoi au înţeles încurcătura profesorului. Elevul de clasa a VII-a se ruşinează şi mai rău, se scoală în picioare şi începe să se plimbe dintr-un colţ în altul al încăperii.

— Se poate rezolva şi fără algebră, spune Udodov oftând şi întinzând mâna spre abac. Poftim…

Ţăcăneşte cu bilele abacului şi obţine 75 şi 63, ceea ce şi trebuia.

— Uite… aşa socotim noi, cei fără multă ştiinţă.

Meditatorul e din ce în ce mai stânjenit. Cu inima strânsă se uită la ceas şi vede că până la sfârşitul lecţiei a mai rămas o oră şi un sfert – o veşnicie!

— Ia să facem acum o dictare.

După dictare, urmează geografia, apoi religia şi limba rusă; multe ştiinţe mai există pe lumea asta! Dar iată că dă Dumnezeu şi se sfârşesc şi cele două ceasuri de meditaţie. Ziberov îşi ia şapca, întinde mâna lui Petea cu acelaşi aer de superioritate şi îşi ia rămas-bun de la Udodov.

— N-aţi putea să-mi daţi astăzi ceva bani? se roagă el sfios. Mâine trebuie să plătesc taxele la şcoală. Îmi sunteţi dator pentru şase luni.

— Eu? A, da, da… bolboroseşte Udodov, fără să-l privească în faţă. Cu multă plăcere! Atât că acum n-am; am să vă plătesc peste o săptămână… sau două…

Ziberov se învoieşte şi, după ce îşi încalţă galoşii grei şi murdari, pleacă la altă meditaţie.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 6, 11 februarie, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă fără subtitlu în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Numai cu unele fraze eliminate şi cu o serie de cuvinte modificate, a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.