Prost dispus
Pretorul Semion Ilici Pracikin se plimbă dintr-un colţ într-altul al odăii sale, silindu-se să-şi înăbuşe un simţământ neplăcut. În ajun trecuse într-o chestiune de serviciu pe la comandantul cercului de recrutare şi, aşezându-se din întâmplare la o partidă de cărţi, pierduse opt ruble. Era desigur o sumă neînsemnată, un fleac, dar diavolul lăcomiei şi al setei de câştig se aciuiase în urechea pretorului şi-i imputa în şoaptă că era prea risipitor.
— Opt ruble nu-i mare lucru! îşi spune Pracikin căutând să-i înăbuşe glasul. Unii pierd sume şi mai mari şi nu se întâmplă nimic. Şi apoi, banii se câştigă… Mi-e de ajuns să mă duc o dată la fabrică sau la cârciuma lui Rîlov şi poftim opt ruble, dacă nu chiar mai mult!
— „E iarnă… Bucuros, săteanul…” – învaţă pe de rost în odaia de alături Vanea, fiul pretorului. „Bucuros săteanul spre codru-şi face iarăşi drum…”
— Unde mai pui că pot să mă îşi refac la joc… Cum adică, „bucuros săteanul”?
— „Bucuros, săteanul spre codru-şi face iarăşi drum… iarăşi drum…”
— Auzi „bucuros, săteanul…” – îşi urmează şirul gândurilor Pracikin. Dacă i s-ar trage vreo zece beţe zdravene, nu i-ar mai arde să fie bucuros. Decât să fie bucuros, mai bine ar face să-şi plătească regulat impozitele… Ce, e mult opt ruble? Nu-s opt mii, le pot câştiga oricând la joc…
— „Căluţul său, simţind troianul… simţind troianul, o ia la trap, el ştie cum…”
— Asta ar mai lipsi s-o ia la galop! Ca şi cum n-ar fi trăpaşul trăpaş şi gloaba gloabă… Dar mujicul, de tâmpit ce e, e în stare la beţie să-şi mâie calul ca nebunul, fără să se gândească la bătaia de cap pe care ţi-o dă dacă i se întâmplă să cadă într-un ochi de gheaţă sau într-o râpă… Să prind eu numai pe vreunul că îşi mână caii nebuneşte; îi trag o chelfăneală de s-o ţină minte cinci ani la rând!… Dar nu-nţeleg ce mi-a venit să joc cartea cea mai mică? Dacă jucam asul de treflă nu cădeam de două ori…
— „Tăind nămeţi pe calea largă, chibitca sprintenă aleargă…”
— Tăind nămeţi… Tăind nămeţi… Auzi ce prostie! Cum de, Doamne iartă-mă, le dă ăstora voie să scrie asemenea năzdrăvănii? Şi când te gândeşti, numai decarul e de vină! Dracu’ mi l-a scos în cale.
— „Prin curte-un băieţaş goneşte… un băieţaş goneşte, în săniuţă-i pus Grivei… în săniuţă-i pus Grivei…”
— Prin urmare e cu burta plină, dacă-i arde de zbenguială… Dar pe părinţii lui nu-i duce capul să-l pună la treabă. Decât să-şi plimbe potaia, ar face mai bine să spargă lemne sau să citească sfânta scriptură… Şi ce de javre au mai crescut toţi ăştia… Nici nu mai ai pe unde să te mişti de răul lor! Nu trebuia să mă aşez la masa de joc după cină… Era mai bine dacă plecam îndată…
— „Un degeţel îi amorţeşte, îl doare, dar îl vezi râzând; stă mama-n geam ameninţând…”
— Ameninţă-l, ameninţă-l… Ţi-e lene să ieşi în curte să-l înveţi minte… Ar trebui să-i ridici cojocul şi să-i tragi vreo câteva! E mult mai bine decât să-l ameninţi prin geam… Altfel mâine-poimâine te trezeşti cu el că bea de stinge… Ia spune-mi cine a scris asta? întreabă Pracikin cu glas tare.
— Puşkin, tăticule.
— Puşkin? Hm! Mare caraghios trebuie să mai fie! Domnii ăştia scriu, scriu, dar ce, nici ei nu ştiu! Numai scris să fie!
— Tăticule, a venit un mujic şi a adus nişte făină! strigă Vanea.
— Să se ia în primire!
Dar nici făina nu are darul să-l însenineze pe Pracikin. Cu cât caută mai mult să se mângâie, cu atât mai simţitoare îi pare pierderea suferită. E atât de necăjit de cele opt ruble, atât de necăjit, de parcă ar fi pierdut cu adevărat opt mii. Când Vanea îşi isprăveşte lecţia şi tace, Pracikin se duce la fereastră şi, peste fire de amărât, îşi aţinteşte privirea întunecată asupra troienelor de zăpadă. Dar priveliştea lor nu face decât să-i zgândăre şi mai rău rana din suflet. Îi aduce prea viu aminte de drumul din ajun, când s-a dus la comandantul cercului de recrutare. Deodată simte că i se urcă sângele la cap; scrâşneşte din dinţi… Nevoia de a-şi vărsa năduful cu orice chip e acum atât de arzătoare încât nu mai suferă nicio amânare…
— Vanea! strigă el. Vino-ncoa să-ţi trag o bătaie pentru geamul pe care l-ai spart ieri!
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 52, 29 decembrie, cu subtitlul: (Mică povestire). Semnat: A. Cehonte. Revăzută, a fost inclusă în culegerea de „Opere” din 1899.
Cu ocazia alegerii pentru culegerea de „Opere”, autorul a revăzut-o stilistic şi a scurtat-o.
