O noapte de groază
Ivan Petrovici Parastasov se îngălbeni la faţă, coborî fitilul lămpii şi începu cu glas tulburat:
— Era în anul 1883. O pâclă deasă şi întunecoasă învăluia pământul în acea noapte de ajun, pe când mă întorceam acasă venind de la un prieten, astăzi decedat, cu care zăbovisem împreună cu alţii la o şedinţă de spiritism. Nu ştiu de ce, dar ulicioarele prin care treceam nu erau deloc luminate, astfel că eram nevoit să merg aproape pe dibuite. Locuiam la Moscova, lângă biserica Adormirea Maicii Domnului, în casa funcţionarului Cadavrov, şi deci într-unul dintre colţurile cele mai pustii ale Arbatului. Eram frământat de gânduri negre, apăsătoare…
„Viaţa ta se apropie de sfârşit… Căieşte-te…”
Aceasta era fraza pe care mi-o spusese în timpul şedinţei Spinoza, al cărui spirit reuşisem să-l invoc. Îl rugasem să repete, şi farfurioara nu numai că repetase, dar adăugase chiar: „În noaptea asta”. Nu cred în spiritism, dar gândul morţii, şi chiar o simplă aluzie la ea, mă umple de jale. Moartea nu poate fi ocolită, domnilor, ea este ceva inerent, şi totuşi perspectiva ei nu poate fi acceptată de mintea omului… Şi cum mergeam învăluit în întunericul rece, de nepătruns, fără să văd în jur ţipenie sau să aud grai omenesc, biciuit de picăturile de ploaie ce-mi jucau nebuneşte înaintea ochilor şi împins de vântul care gemea jalnic deasupra capului meu, simţeam o groază nelămurită şi inexplicabilă ce punea treptat stăpânire pe mine. Eu, omul fără superstiţii, iuţeam pasul, temându-mă să întorc capul şi să privesc în lături. Mi se părea că dacă aş fi făcut-o, aş fi zărit cu siguranţă năluca morţii.
Parastasov trase aer în piept, bău un pahar cu apă şi continuă:
— Această groază nelămurită, pe care nu se poate să n-o înţelegeţi, nu m-a slăbit nici în timp ce urcam la etajul trei al casei Cadavrov, nici când am intrat în odaia mea. Modesta-mi locuinţă era cufundată în întuneric. Vântul se tânguia în horn şi bătea din când în când în portiţa răsuflătoarei, ca şi cum s-ar fi rugat să-l las să intre la căldură.
„Dacă ar fi să-i dau crezare lui Spinoza – am zâmbit eu – ar însemna să mor la noapte în tovărăşia acestor bocete. E cam sinistru, n-am ce zice!”
Am dat să aprind un chibrit… O răbufneală nebună de vânt trecu alergând pe acoperiş. Plânsul înfundat din sobă se auzi ca un urlet mânios. Undeva, jos, bufni un oblon pe jumătate smuls de vânt, iar portiţa răsuflătoarei scânci jalnic, cerând ajutor…
„E rău de cei fără adăpost pe o noapte ca asta”, mi-a trecut prin gând.
Dar nu era vreme să mă las furat de asemenea cugetări. În timp ce gămălia de sulf a chibritului meu ardea cu o flacără albăstruie, am aruncat o privire prin odaie şi am fost izbit de o privelişte neaşteptată, înfiorătoare… Păcat că vântul nu mi-a stins în clipa aceea chibritul! Poate că atunci n-aş fi zărit acel lucru care a făcut să mi se ridice părul măciucă. Am scos un ţipăt, am făcut un pas spre uşă şi, înspăimântat, înnebunit, am închis ochii…
În mijlocul odăii se afla un sicriu.
Mica flacără albăstruie nu arsese mult, dar de ajuns ca să-l văd aşa cum arăta… Brocartul trandafiriu, sclipind mărunt, crucea de firet de aur de pe capac… Există lucruri, domnilor, care îţi rămân întipărite în minte, cu toate că nu le-ai văzut decât în străfulgerarea unei clipe. Aşa a fost şi cu sicriul acesta. L-am zărit doar o secundă, dar îmi aduc aminte de el în cele mai mici amănunte. Era un sicriu pentru un om de statură mijlocie şi, judecând după culoarea lui trandafirie, destinat unei fete tinere. Brocartul scump, picioarele, mânerul de bronz – totul dovedea că defuncta fusese bogată.
N-am mai stat să chibzuiesc; m-am năpustit ca un bezmetic afară din odaie şi m-am repezit în jos pe scară. Scara era cufundată în întuneric; coridorul de asemenea. Picioarele mi se încurcau în poalele şubei şi e de mirare cum de nu mi-am frânt gâtul. Trezindu-mă în stradă, m-am sprijinit de un felinar ud şi am încercat să-mi vin în fire. Inima îmi bătea năucă şi abia îmi mai trăgeam sufletul…
Una dintre ascultătoare coborî şi mai mult fitilul lămpii şi se trase mai aproape de povestitor. Acesta urmă:
— Nu m-aş fi mirat dacă mi-aş fi găsit odaia în flăcări, dacă aş fi dat acolo peste un hoţ sau un câine turbat… Nu m-aş fi mirat dacă ar fi căzut tavanul, dacă s-ar fi prăbuşit podeaua, dacă s-ar fi surpat pereţii. Toate acestea sunt fireşti, posibile. Dar un sicriu? Cum ajunsese acolo? Cine îl adusese? De unde apăruse? Ce căuta, în odaia sărăcăcioasă a unui mic funcţionar, sicriul acela scump, de femeie, destinat pesemne unei tinere aristocrate? Era gol sau adăpostea înăuntrul lui un cadavru? Şi cine era ea, tânăra bogătaşă care părăsise viaţa înainte de vreme şi care-mi făcea o vizită atât de ciudată, atât de îngrozitoare? Chinuitor mister!
„Dacă nu-i minune, e cu siguranţă o crimă la mijloc”, mi-a fulgerat prin minte.
Şi am început să mă pierd în presupuneri. Cât lipsisem de acasă uşa fusese încuiată şi locul unde lăsam de obicei cheia nu era cunoscut decât de prietenii mei cei mai apropiaţi. Doar nu ei aduseseră acolo sicriul! Îmi spuneam de asemenea că acesta fusese poate transportat la adresa mea din greşeala unor antreprenori de pompe funebre. Se putea întâmpla ca ei să se fi înşelat, să fi încurcat etajul sau uşa şi să fi dus sicriul altundeva decât acolo unde trebuia. Cine nu ştie însă că domnii aceştia nu părăsesc odaia înainte de a-şi primi plata muncii lor sau cel puţin un bacşiş?
„Spiritele mi-au prezis moartea, gândeam eu. Să fie oare tot ele care şi-au dat osteneala să-mi furnizeze şi sicriul?”
Nu cred şi nu credeam în spiritism, domnilor, dar o asemenea coincidenţă putea să cufunde într-o criză de misticism chiar şi un filozof.
„Toate acestea sunt prostii, iar eu sunt fricos ca un iepure, mi-am zis. A fost o iluzie optică şi atâta tot! Când am ajuns acasă, eram într-o stare de spirit atât de funebră încât nici nu e de mirare că nervii mei obosiţi au văzut un sicriu… A fost cu siguranţă o iluzie optică! Fiindcă ce altceva ar fi putut fi?”
Ploaia îmi biciuia faţa, iar vântul se juca mânios cu poalele şubei mele, cu căciula… Mă pătrunsese frigul şi umezeala până la piele. Trebuia să mă duc undeva, dar… unde? Înapoi acasă ar fi însemnat să mă supun riscului de a zări încă o dată sicriul, şi aceasta era peste puterile mele. Să rămân singur, fără ţipenie de om în apropierea mea şi fără să aud grai omenesc, faţă în faţă cu un sicriu în care zăcea poate un cadavru, însemna să înnebunesc. Dar nici în stradă, în frigul şi în ploaia aceea torenţială, nu mai puteam să stau.
M-am hotărât să mă duc să petrec noaptea la prietenul meu Colivov, care, nu mult după aceea, precum ştiţi şi dumneavoastră, s-a împuşcat. Locuia în camerele mobilate ale negustorului Scheletov, din Fundătura Morţii.
Parastasov îşi şterse sudoarea rece care-i îmbrobona fruntea palidă şi, după un oftat adânc, continuă:
— Nu mi-am găsit însă prietenul acasă. După îndelungate bătăi în uşă, înţelegând că era plecat, am dibuit cheia pe pervaz, am deschis şi am intrat înăuntru. Mi-am aruncat şuba udă pe podea, am bâjbâit prin întuneric până la divan şi m-am aşezat să mă odihnesc. Era întuneric… Vântul şuiera jalnic în rotiţa de ventilaţie a ferestrei. În sobă un greier ţârâia monoton. La Kremlin începuseră să dăngăne clopotele, chemând credincioşii la utrenia Crăciunului. M-am grăbit să aprind un chibrit. Dar lumina nu m-a izbăvit de starea de spirit întunecată în care mă aflam, ci dimpotrivă; o groază ucigătoare, de nedescris, a pus din nou stăpânire pe mine… Am scos un ţipăt, m-am clătinat şi fără să-mi mai dau seama ce fac, m-am repezit afară din cameră…
În odaia prietenului meu văzusem acelaşi lucru ca şi la mine – un sicriu!
Sicriul acesta însă era aproape de două ori mai mare ca al meu şi avea o culoare castanie care îi dădea un aer cu totul lugubru. Cum ajunsese aici? Nu mai încăpea nicio îndoială că eram victima unor iluzii optice… Doar nu putea să se afle în fiecare odaie câte un sicriu! Aveam desigur halucinaţii, nervii îmi erau bolnavi. Oriunde m-aş fi dus în clipa aceea aş fi dat cu ochii de sălaşul înfricoşător al morţii. Îmi pierdusem deci minţile, mă îmbolnăvisem de un fel de „sicriomanie” şi nu era nevoie să caut prea departe ca să aflu cauza acestei scrânteli: era de ajuns să-mi aduc aminte de şedinţa de spiritism şi de cuvintele lui Spinoza…
„Sunt nebun!” m-am gândit eu în culmea deznădejdii, apucându-mă cu mâinile de cap. „Doamne! Ce să fac?!”
Urechile îmi vâjâiau, picioarele mi se muiaseră… Turna cu găleata, vântul mă pătrundea până la oase şi nu mai aveam nici şubă, nici căciulă. Să mă întorc în cameră după ele, mi-ar fi fost cu neputinţă, peste puteri… Groaza mă cuprinsese în îmbrăţişarea ei de gheaţă. Părul mi se ridicase vâlvoi, de pe frunte mi se prelingea o sudoare rece, şi totuşi eram încredinţat că nu fusese decât o halucinaţie.
— Ce puteam să fac? continuă Parastasov. Înnebuneam şi riscam să răcesc groaznic. Din fericire mi-am adus aminte că în apropiere de fundătura Morţii, locuia doctorul Ţintirimov, tânăr absolvent al facultăţii de medicină şi bun prieten al meu, cu care în noaptea aceea fuseserăm împreună la şedinţa de spiritism. M-am grăbit să mă duc la el… Pe atunci nu era încă însurat cu negustoreasa cea bogată şi locuia cu chirie la etajul patru, în casa consilierului de stat Cimitirin.
Dar nervii mei erau sortiţi să îndure o nouă lovitură. În timp ce urcam spre apartamentul lui Ţintirimov un zgomot de nedescris mi-a izbit auzul. Deasupra mea cineva alerga tropăind apăsat şi trântind cu putere uşile.
— Ajutor! am auzit eu un ţipăt care mi-a pătruns în creier ca un sfredel. Ajutor! Paznici!
O clipă mai târziu o siluetă neagră, cu şubă şi cilindru, cobora scara valvârtej venind spre mine…
— Ţintirimov! am exclamat eu, recunoscându-mi prietenul. Dumneata eşti? Ce-ai păţit?
Ajuns în dreptul meu, Ţintirimov s-a oprit şi m-a apucat convulsiv de mână. Era alb ca varul, gâfâia şi tremura din tot trupul. Avea o privire rătăcită, pieptul i se zbuciuma furtunos…
— Parastasov, dumneata eşti? m-a întrebat el cu glas sugrumat. Eşti într-adevăr dumneata? Te văd atât de palid, parcă ai fi o stafie… Nu cumva eşti o halucinaţie?… Doamne… e înfricoşător…
— Dar ce-ai păţit? Eşti descompus!
— Uf, lasă-mă să-mi vin în fire, dragul meu… Sunt bucuros că te văd, dacă eşti într-adevăr dumneata şi nu o iluzie optică. Blestemată şedinţă de spiritism… Mi-a zdruncinat nervii în aşa hal încât închipuieşte-ţi că, întorcându-mă adineauri acasă, mi s-a părut că văd în odaia mea… un sicriu!
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. L-am rugat să mai spună o dată.
— Un sicriu, un adevărat sicriu! a repetat doctorul, aşezându-se istovit pe o treaptă. Nu sunt fricos din fire, dar şi dracul s-ar speria dacă după o şedinţă de spiritism ar da prin întuneric de un sicriu!
I-am povestit atunci, bâlbâindu-mă şi încurcându-mă în vorbe, de sicriele pe care le văzusem şi eu.
Timp de câteva clipe ne-am uitat unul la altul, cu ochii holbaţi şi gura căscată. Apoi am început să ne ciupim ca să ne convingem că nu avem halucinaţii.
— Simţim amândoi durerea, a conchis doctorul. Prin urmare, nu dormim în momentul de faţă şi nu ne vedem unul pe altul în vis. Deci sicriele, al meu şi cele două ale dumitale, nu sunt o iluzie optică, ci un fapt real. Ce-i de făcut, taică?
După ce am îngheţat o oră întreagă pe scara rece, pierzându-ne în fel de fel de ipoteze, ne-am hotărât să ne biruim laşitatea, să trezim servitorul de la etaj şi să ne ducem tustrei în camera doctorului. Aşa am şi făcut. Intrând în odaie, am aprins o lumânare şi am văzut într-adevăr un sicriu, îmbrăcat în brocart alb, cu franjuri şi ciucuri de aur. Servitorul şi-a făcut evlavios semnul crucii.
— Acum putem afla, a spus doctorul, galben la faţă şi tremurând ca varga, dacă acest sicriu este gol sau… locuit!
După ce a şovăit câteva lungi minute între groază şi curiozitate, doctorul s-a aplecat cu dinţii încleştaţi şi a smuls capacul de pe sicriu. M-am apropiat să privesc şi eu înăuntru şi…
Sicriul era gol…
Nu se afla în el niciun cadavru; în schimb am găsit o scrisoare cu următorul conţinut:
„Dragă Ţintirimov! Ştii desigur că afacerile socrului meu merg cât se poate de prost. S-a înglodat în datorii până peste cap. Mâine sau poimâine urmează să i se pună sechestru pe avere, ceea ce, îţi dai seama, va nenoroci definitiv familia lui şi a mea, pătându-ne cinstea, care pentru mine e lucrul cel mai de preţ. La consiliul de familie de ieri am hotărât să ascundem tot ce avem mai bun şi mai scump. Dat fiind că întreaga avere a socrului meu constă în sicrie (după cum ştii, el este cel mai vestit meşter de sicrie din oraş), am hotărât să ascundem sicriele cele mai bune. Mă adresez ţie ca unui adevărat prieten. Ajută-ne, salvează-ne averea şi onoarea! În speranţa că ne vei ajuta să ni le păstrăm, îţi trimit, dragul meu, un sicriu, pe care te rog să-l ascunzi la tine şi să-l ţii până ce ţi-l voi cere. Fără ajutorul cunoscuţilor şi prietenilor noştri suntem pierduţi. Sper că nu mă vei refuza, mai ales că sicriul nu va rămâne la tine mai mult de o săptămână. Am trimis tuturor celor pe care îi socotesc prieteni adevăraţi câte unul şi îmi pun toată nădejdea în mărinimia şi nobleţea lor sufletească. Cu drag, Ivan Tidvov”.
După întâmplarea asta m-am căutat timp de vreo trei luni de zile la un doctor de nervi, pe când prietenul nostru, ginerele meşterului de sicrie, şi-a salvat onoarea şi averea, şi-a deschis o antrepriză de pompe funebre şi face negoţ cu monumente şi lespezi funerare. Afacerile nu prea mai merg bine şi de aceea în fiecare seară, când intru în odaie, mă tot tem să nu zăresc lângă pat vreun monument de marmură albă sau vreun catafalc.
Apărută pentru prima dată în revista Razvlecenie, 1884, Nr. 50, 27 decembrie, cu subtitlul: Povestire de Ajun de Bobotează. Dedicată groparului M.P.P. Semnată: A. Cehonte. Fără subtitlu şi cu mici modificări a intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. După ce a fost revizuită, a fost inclusă în culegerea de „Opere”, din anul 1980, vol.I. Publicăm textul din 1899.
Această povestire parodiază povestirile „înfricoşătoare” de Ajun de Bobotează, larg răspândite în presa umoristică.
Cu ocazia alegerii povestirii pentru culegerea de „Opere”, autorul i-a făcut o serioasă revizuire stilistică, mai ales în partea finală.
