Cavaleri fără frică şi fără prihană

La gara „Deraierea”, în locuinţa domnului şef, era mare sindrofie. Se adunaseră să petreacă şefi de gară, şefi de secţie, de magazie, de depou, etc., la pensie şi în activitate, tineri şi bătrâni. Printre uniformele de funcţionari de cale ferată, se zăreau ici-colo culori de modes et robes ^clviii şi câte un obrăjor de copil… Musafirii beau ceai, jucau cărţi, făceau muzică şi stăteau la taifas. Se vorbea despre tot felul de întâmplări întâmplate întâmplător pe cutare sau cutare linie. Se povestiră atât de multe încât nici n-aş putea să scriu despre toate. Numai domnul Ukusilov ^clix povesti timp de două ceasuri… Poftim de scrie! Voi fi scurt, ca de obicei.

— Ne-am ales cu trei vagoane sfărâmate! îşi isprăvi domnul Ukusilov polologhia care ţinuse două ceasuri încheiate. Doi morţi şi cinci răniţi, iar ce a fost mai mult de asta, trebuie socotit scorneală, nu s-a anunţat oficial… He-he-he! Dintr-o singură echipă mi-au venit şase răniţi… I-am chemat la mine… Dacă cumva… careva… suflă o vorbă!… Mă-nţelegeţi!… spuneţi că v-aţi lovit. La doi soldaţi le-am dat câte trei ruble ca să le închid gura: „O vorbă să nu suflaţi!” Cu toate măsurile de precauţiune pe care le-am luat, lucrurile nu s-au isprăvit cu bine. M-au zburat din post şi m-au ameninţat şi cu darea în judecată. Cică am dormit şi n-am dat telegramă. După părerea ăstora un şef de gară nici să doarmă n-are voie. Ce oameni fără ruşine!… Pentru un fleac de nimic au lăsat pe drumuri un tată de familie. Într-unul dintre vagoane, se transportau pentru directorul mişcării nişte raci de la moşia lui şi s-au pierdut în învălmăşeală. Directorul aştepta cu nerăbdare să mănânce în seara aceea raci a la bordălez. Era om subţire de felul lui… Dacă n-ar fi fost racii ăştia blestemaţi nu mă pocnea ancheta şi nu mi-aş fi pierdut postul…

— Şi acum sunteţi tot fără post? îl întrebă fata preotului din satul vecin. (Venise la gară să ceară „prieteneşte” un bilet gratuit pentru mamă-sa, ca să se ducă la o mătuşă.)

— Aş! O săptămână după aceea făceam serviciul pe altă linie, cu toate că fusesem dat în judecată.

— Să vă spun un alt caz… începu domnul Garţunov ^clx turnându-şi un păhăruţ de votcă. îl cunoaşteţi desigur pe Ivan Mihailîci, acela care a fost şef de tren… O bestie, ce să zic! Un om foarte cinstit, un suflet nobil, dar ticălos în felul lui, un mare şmecher… Adică, nu-i chiar ticălos, ci cum să zic… un geniu în felul lui, o adevărată pasăre de pradă… A sosit într-o zi la staţia „Hingheri” cu trenul lui… Cu un mărfar. Nu-l făceau şef de tren de persoane, fiindcă nu putea să se uite la o femeie fără să-l apuce istericalele. Vasăzică sosise cu trenul… Tocmai atunci se aflau pe peron vreo treizeci de cosaşi. Era vară, muncile erau în toi…

— „Unde mergeţi, măi cosaşilor? i-a întrebat el. Hai că vă duc cu trenul meu de marfă până la gara următoare. N-am să vă iau decât zece copeici de căciulă, atât…”

Cosaşilor bineînţeles că le-a convenit. Atâta aşteptau. Ivan Mihailîci a primit de la fiecare câte zece copeici şi i-a băgat pe toţi în vagonul de serviciu. Când a pornit trenul, cosaşii au început să cânte de mulţumiţi ce erau. Mare comedie! Mă aflam şi eu în vagon; voiam să ajung la timp la Ilia Petrovici… O botezau pe Olecika lor…

— „De ce i-ai luat, Ivan Mihailîci? i-am spus eu. E un controlor în gară!”

— „Nu, zău?”

— „Să mor eu…”

Ivan Mihailîci a căzut pe gânduri… Fireşte, n-avea chef să se facă de ruşine. La drept vorbind, nu era cine ştie ce contravenţie, toţi iau călători clandestini, şi toată lumea o ştie, dar oricum, parcă nu-i prea venea la îndemână… Apoi nici controlorii nu-s toţi la fel… Ţi se poate întâmpla să dai de un împieliţat care să-ţi facă nişte zile fripte… mamă Doamne! Da-da, se întâmplă! Te pârăşte mai mult de al dracului ce e sau ca să se pună bine cu şefii…

— Trenul nu-l poţi opri, a spus Ivan Mihailîci, şi totuşi diavolii ăştia trebuiesc daţi jos… Ce-i de făcut?

Colac peste pupăză am mai întâlnit şi un tren cu trei felinare pe vagonul de serviciu. Şefii de tren au semnalele lor: dacă pe vagonul de serviciu sunt, bunăoară, trei felinare, două fanioane, sau vreun alt semn de-al lor, înseamnă că-i un controlor în gară. Prin urmare spusele mele se adevereau. Ivan Mihailîci s-a gândit ce s-a gândit şi a găsit ce avea de făcut. Să te strici de râs, nu alta! A deschis uşa vagonului, i-a apucat pe domnii cosaşi de gulerul hainei şi din plin mers: Marş! Sări! Au început să sară cosaşii… Hehe-he! Cădeau ca nişte snopi.

— „Sări! le striga Ivan Mihailîci. Sări cu faţa înainte şi n-ai să păţeşti nimic! Sări, dacă-ţi spun, aşa şi pe dincolo! Drace, diavole!”

Priveam şi ne prăpădeam de râs… Toţi au sărit şi n-au păţit nimic, afară de unul care şi-a rupt piciorul. Au rămas păgubaşi de cele zece copeici ale lor… Hehe-he… Peste o săptămână s-a aflat nu ştiu cum, de comedia asta; îl găsiseră nu mai ştiu unde pe cosaşul cu piciorul rupt… Se vede că a umblat cu vorba careva, fie el al naibii… Răutatea omenească!… Cosaşului i s-au dat cinci ruble despăgubire, iar pe Ivan Mihailîci l-au dat afară… He-he-he.

— Şi acum a rămas fără slujbă?

— Am auzit că intră la operă. Are un glas straşnic de bariton. Când mergea cu trenul şi se îmbăta, începea să cânte. Fiarele îl ascultau, păsările plângeau! E un mare talent, orice s-ar zice…

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 14, 2 aprilie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.