Spre ştiinţa trântorilor

(Legendă la un eventual desen: un bărbat vorbeşte unor persoane aşezate în jurul unei mese.)

Albinele îşi omoară sau îşi alungă bărbaţii şi fraţii. Netrebnici din fire, nefiind în stare să muncească şi plăcându-le să trăiască în trândăvie, pe spinarea altora, trântorii, scăpaţi cu viaţă, zboară hai-hui în căutare de hrană pe de-a gata. Întorşi la stup, au parte de o primire mai mult decât rece: albinele îi înţeapă şi îi alungă. Iar dacă se aşază şi ei pe câte o floare, nu ştiu ce trebuie să facă şi de aceea rabdă de foame. Iarna nu le rămâne decât să îngheţe…

— Tare mai sunt tâmpiţi şi trântorii ăştia! întrerupe un domn cu vază pe zoolog. Habar n-au că ar avea un mijloc minunat ca să iasă din situaţia asta neplăcută. Eu, bunăoară, ştiţi ce-aş face, dacă aş fi în locul lor?

— Ce anume?

— Aş lua florile în arendă… Şi atunci nu ştiu cine ar fi mai sătul: albinele sau eu… Cred că eu!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 13, 25 martie. Semnată: Omul fără splină. Desen de V. I. Porfiriev. S-a păstrat manuscrisul autograf al ciornei (la Arhiva literară centrală). Publicăm textul apărut în revistă.