Colecţia
Zilele acestea am trecut pe la prietenul meu, ziaristul Mişa Kovrov. Şedea pe divan, îşi curăţa unghiile şi bea ceai. Îmi oferi şi mie un pahar.
— Fără pâine nu beau, i-am spus. Trimite după pâine!
— Pentru nimic în lume! Unui duşman i-aş oferi pâine, dar unui prieten niciodată.
— Ciudat… Şi de ce, mă rog?
— De ce?… Vino să vezi.
Mişa mă duse la o măsuţă şi trase un sertar:
— Priveşte!
M-am uitat în sertar şi n-am văzut absolut nimic.
— Nu văd nimic… Nişte resturi. Cuie, bucăţele de cârpă, capete de sfoară…
— Tocmai la gunoaiele astea îţi spun să te uiţi! Zece ani am adunat aceste peticuţe, sforicele şi cuişoare! E o colecţie grozavă!
Şi Mişa adună cu mâna toate resturile acelea şi le întinse pe o foaie de ziar.
— Vezi chibritul ăsta pe jumătate ars? spuse el, arătându-mi un chibrit obişnuit, uşor carbonizat. E un chibrit interesant. Anul trecut l-am găsit într-un covrig cumpărat la brutăria lui Sevastianov. Era cât pe-aci să mă înec cu el. Noroc că nevastă-mea era acasă şi m-a bătut după ceafă, altfel îmi rămânea chibritul în gât. Vezi unghia asta? Acum trei ani a fost găsită într-un pesmet cumpărat de la brutăria lui Filippov; Pesmetul, precum vezi, n-avea nici mâini, nici picioare, dar avea unghii. Un capriciu al naturii! Această peticuţă verde sălăşluia acum cinci ani într-un cârnat cumpărat la unul dintre cele mai bune magazine din Moscova. Libarca asta uscată se îmbăia într-o ciorbă, pe care am mâncat-o la restaurantul unei gări, iar cuiul ăsta zăcea într-o pârjoală luată în aceeaşi gară. Această codiţă de guzgan şi această bucăţică de safian au fost găsite într-o singură pâine cumpărată tot de la Filippov. Peştişorul ăsta, din care n-au mai rămas decât oscioarele, l-a găsit nevastă-mea într-un tort primit la onomastică. Acest animal, numit urechelniţă, mi-a fost oferit într-o halbă la o berărie germană… Iar această bucăţică de guano, eram cât p-aci s-o înghit, mâncând o plăcintă cu peşte la un birt… Şi aşa mai departe, dragul meu.
— Minunată colecţie!
— Da. Cântăreşte cam un funt şi jumătate fără să mai pun la socoteală tot ce-am înghiţit din nebăgare de seamă şi am digerat între timp. Cu siguranţă că am înghiţit vreo cinci-şase funturi…
Mişa ridică cu băgare de seamă foaia de ziar, îşi admiră câteva clipe colecţia şi o răsturnă înapoi în sertar. Am luat paharul cu ceai şi am început să beau, fără să-l mai rog pe prietenul meu să trimită după pâine.
Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 13, 17 februarie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.
