De douăzeci de ani voia directorul căii ferate Z.-B.-H. să se aşeze într-o bună zi la biroul lui şi să se apuce de scris; şi iată că, în sfârşit, de două zile s-a apucat. O jumătate din viaţă aproape, aceeaşi idee obsedantă, chinuitoare, necruţătoare i se rotise prin cap, închegându-se treptat într-o formă armonioasă, rotunjindu-se, îmbogăţindu-se cu amănunte, crescând mereu şi atingând în cele din urmă proporţiile unui proiect grandios… Directorul se aşeză la masa de lucru, puse mâna pe pană şi… păşi pe calea spinoasă a scrisului.
Dimineaţa era liniştită, senină, geroasă… În casă era cald, plăcut… Pe colţul mesei de scris aburea uşor un pahar cu ceai. Nimeni nu bătea în uşă, nu striga, nu-l ţinea de vorbă… Să tot scrii! Ia pana în mână şi dă-i drumu’!
Directorul n-avea nevoie să se gândească mult cum să înceapă… în capul lui totul era de mult şi început, şi încheiat: nu-i mai rămânea decât să transcrie din creier pe hârtie!
Se încruntă, strânse buzele, trase aer în piept şi scrise titlul: „Câteva cuvinte în apărarea presei”. Directorului îi era dragă presa. Îi era devotat din toată inima, cu toată fiinţa şi cu toate gândurile sale. Să-i ia apărarea, cu propriile lui cuvinte, să rostească aceste cuvinte sus şi tare, ca să fie auzite de toată lumea, era visul lui cel mai scump, pe care-l nutrea de douăzeci de ani! Datora presei foarte mult: dezvoltarea lui intelectuală, descoperirea abuzurilor, chiar postul lui… şi câte altele! Se cădea prin urmare să-şi dovedească recunoştinţa. Şi apoi îl ispitea perspectiva de a fi autor; chiar şi o singură zi… Lumea îi ocărăşte pe scriitori şi totuşi îi stimează… Mai ales femeile… Hm…
După ce scrise titlul, directorul dădu drumul aerului din piept şi dintr-un condei aşternu paisprezece rânduri. Ieşea bine, cursiv… După ce umplu o jumătate de coală cu consideraţii despre presă în general, începu să se ocupe de libertatea ei… Fu necruţător… Proteste, date istorice, citate, maxime, învinuiri, ironii, curgeau de sub pana lui muşcătoare.
„Suntem liberali, scria el. Puteţi să râdeţi de acest cuvânt! Puteţi să rânjiţi! Dar noi ne mândrim şi ne vom mândri cu el, până ce…”
— V-au sosit ziarele! vesti feciorul.
La ora zece, directorul obişnuia să citească presa. Rămase şi de data aceasta credincios obiceiului său. Oprindu-se din scris, se ridică, îşi întinse mădularele, se lungi pe canapea şi se apucă să citească ziarele. Deschise mai întâi „Novoe vremia” şi, zâmbind dispreţuitor, îşi aruncă într-o doară ochii asupra articolului de fond:
— Asta-i pentru sclivisiţii de la Demidron… mormăi el. Vă arăt eu vouă!
Directorul zvârli cât colo „Novoe vremia” şi se apucă de „Golos”. Ochii i se luminară, obrajii i se rumeniră şi o dulce înduioşare i se răsfrânse pe chip. Îi era drag „Golosul” şi pe timpuri scrisese chiar câte ceva pentru el.
Citi articolul de fond şi ştirile mărunte… Parcurse foiletonul… Cu cât citea mai mult, cu atât mai galeşi se făceau ochii lui. După ce citi şi „spicuiri din ziare şi reviste”, trecu la pagina a treia…
— Da, da. Aşa-i… Şi eu am pomenit de acest lucru… Just, foarte just! Hm! Dar asta ce-i?
Directorul se încruntă, uitându-se cu luare aminte…
„Pe calea ferată Z.-B.-H., începu el să citească, a început zilele acestea elaborarea unui proiect destul de ciudat… Autorul proiectului este însuşi directorul liniei, fostul…”
O jumătate de oră după citirea „Golosului”, directorul, roşu la faţă, asudat şi tremurând, şedea la biroul său şi scria. Scria o circulară… În această circulară li se recomanda funcţionarilor de pe calea ferată Z.-B.-H. să nu se aboneze la „unele” ziare şi reviste…
La picioarele directorului mâniat zăceau aruncate sute de bucăţele de hârtie. Aceste bucăţele alcătuiseră cu o jumătate de oră înainte articolul intitulat „Câteva cuvinte în apărarea presei”…
Sic transit gloria mundi!
Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 12, 15 februarie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.