Cuiul

Un grup de registratori de colegiu şi de secretari de gubernie mergeau alene pe Nevski Prospect întorcându-se de la serviciu. Îi poftise la el acasă Strucikov ^cxliii , care îşi sărbătorea în ziua aceea onomastica.

— Ce-o să mai înfulecăm noi acum, fraţilor! visa cu glas tare sărbătoritul. Straşnic o să fie! Nevastă-mea ne-a pregătit o plăcintă pe cinste. Chiar eu i-am adus aseară făina. Avem şi coniac… şi votcă Voronţov… Ne-o fi aşteptând de mult cu masa!

Strucikov locuia la dracu-n praznic. Merseră cât merseră şi, în cele din urmă, ajunseră. Un miros plăcut de plăcintă şi de gâscă friptă le gâdilă nările de cum intrară în vestibul.

— Simţiţi? întrebă Strucikov şi chicoti de plăcere. Scoateţi-vă şubele, domnilor! Puneţi-le pe cufăr! Dar unde-i Katia? Hei, Katia! A sosit toată trupa! Akulina, ajută-i pe domnii să se dezbrace!

— Dar asta ce-i? întrebă cineva arătând spre perete.

În zid era înfipt un cui mare, iar în cui atârna o şapcă cu cozoroc strălucitor şi cu rozetă. Funcţionarii se priviră unul pe altul şi păliră.

— E şapca lui! şoptiră ei. El… aici!?!

— Da, e aici! bolborosi Struciokov. A venit la Katia… Hai să ieşim, domnilor! Ne ducem şi noi la un birt, să aşteptăm acolo până pleacă.

Prietenii îşi încheiară şubele, ieşiră şi se îndreptară alene spre birt.

— La tine miroase a gâscă fiindcă ai un gânsac în casă! îndrăzni să comenteze ajutorul de arhivar. Dracu’ l-a adus! Oare stă mult?

— Aşi! Nu stă niciodată mai mult de două ceasuri. Şi mi-e o foame! Întâi şi întâi bem un păhăruţ de votcă şi luăm câte o scrumbioară… Apoi mai tragem un rând de băuturică… După al doilea păhăruţ trecem la plăcintă. Altfel ne piere pofta de mâncare… Nevastă-mea e mare meşteră la plăcinte. Avem şi ciorbă…

— Dar sardele ai cumpărat?

— Două cutii. Patru feluri de salam… Cred că şi nevestei mele trebuie să-i fie foame… Dracu’ l-a adus tocmai acum!

Stătură vreun ceas şi jumătate la birt, băură de formă câte un pahar de ceai, apoi se duseră din nou la Strucikov. Intrară în vestibul. Mirosul plăcut era şi mai pătrunzător ca adineauri. Prin uşa întredeschisă a bucătăriei, zăriră o gâscă şi o oală cu castraveţi. Akulina scotea ceva din cuptor.

— Iar avem ghinion fraţilor!

— Cum aşa?

Stomacurile conţopiştilor se strânseseră de jale. Le era foame de nu vedeau cu ochii, dar în blestematul de cui atârna acum o căciulă de jder.

— Asta-i căciula lui Prokatilov, spuse Strucikov. Hai să ieşim, domnilor! Să aşteptăm undeva… Ăsta nu stă mult!…

— Şi un prăpădit ca el să aibă o nevastă atât de drăguţă! se auzi din salon un glas răguşit de bas.

— Prost să fii, noroc să ai, Excelenţă! îi răspunse un glas de femeie.

— Să ieşim! oftă Strucikov.

Se duseră iarăşi la birt. Cerură bere.

— Prokatilov e cineva! începură prietenii să-l mângâie pe Strucikov. Stă el un ceas la nevastă-ta, în schimb… zece ani de zile nici nu te doare capul. Ai mare noroc, frate! De ce te necăjeşti? Nu trebuie să te necăjeşti.

— Ştiu şi fără voi că nu trebuie. Dar nu-i vorba de asta: mi-e ciudă fiindcă mi-e foame!

Peste un ceas şi jumătate se duseră din nou la Strucikov. Căciula de jder era tot în cui. Se văzură nevoiţi să bată iar în retragere.

Abia pe la ceasurile opt seara cuiul se eliberă şi putură să atace şi ei plăcinta. Dar… plăcinta era uscată, ciorba abia călduţă, gâsca părea friptă. Şi de vină era numai cariera lui Strucikov! Ceea ce nu-i împiedică totuşi să mănânce cu poftă.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 6, 5 februarie. Semnată: A. Cehonte. Reeditată fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

În ziua de 3 februarie 1883, Leikin scria despre această povestire lui Cehov: «Mica dumitale poveste „Cuiul” e minunată. E o adevărată satiră. Aduce a Saltîkov. Am citit-o cu entuziasm de două ori. Am citit-o şi altora – place tuturor.»