Delapidatorul

Orologiul bătu ora douăsprezece. Feodor Stepanîci îşi îmbrăcă şuba şi ieşi din casă. Afară îl cuprinse frigul nopţii… Bătea un vânt umed, rece, şi o ploaie măruntă se cernea din văzduhul întunecat. Feodor Stepanîci sări gardul pe jumătate dărâmat şi o luă încet de-a lungul străzii. Strada era largă cât o piaţă – în Rusia Europeană nu prea vezi asemenea străzi – fără felinare, fără trotuare… nici pomeneală de asemenea lux.

Pe lângă ziduri şi zăplazuri răsăreau şi se topeau în noapte umbrele negre ale orăşenilor care zoreau spre biserică. Două dintre ele mergeau înaintea lui Feodor Stepanîci, pleoscăind prin noroi. Pe una, măruntă şi gârbovită, o recunoscu: era doctorul oraşului, singurul „om cult” din tot judeţul. Bătrânul doctor nu-l ocolea niciodată; ba dimpotrivă, de câte ori îl întâlnea, ofta prietenos. De data aceasta, moşneagul purta un bicorn de uniformă demodat, şi capul lui semăna cu două capete de raţă, lipite la ceafă. Sub pulpana şubei i se bălăbănea sabia. Alături de el păşea un om deşirat şi uscat, care avea şi el bicorn pe cap.

— Hristos a înviat, Guri Ivanîci! spuse Feodor Stepanîci doctorului, ajungându-l din urmă.

Doctorul îi strânse tăcut mâna şi îşi desfăcu puţin şuba pe piept, pentru ca deportatul să-i vadă “Stanislavul” prins la butonieră.

— Am de gând să dau pe la dumneata, doctore, după slujbă! adăugă Feodor Stepanîci. Cred că ai să-mi dai voie să ciocnesc primele ouă roşii în casa dumitale… Te rog… Acolo, petreceam întotdeauna această noapte de Înviere în familie. Mi-ar aduce aminte de casă…

— Nu prea cred să se poată… răspunse doctorul încurcat. Ştii… am familie, şi nevastă-mea… E adevărat că dumneata eşti, cum să zic… şi totuşi nu eşti… Oricum, sunt anumite prejudecăţi! Eu n-aş avea nimic împotrivă… Hem, hem! Cam tuşesc de câtva timp…

— Dar Barabaev ^clxiv ? întrebă Feodor Stepanîci, strâmbând gura într-un zâmbet plin de amărăciune. Barabaev a fost condamnat odată cu mine, am fost deportaţi împreună, şi totuşi el ia în fiecare zi şi prânzul, şi ceaiul, la dumneata. A furat mai mult, asta-i!…

Feodor Stepanîci se opri şi se lipi de gardul ud: n-aveau decât să se ducă fără el. Departe, în faţa lui, licăreau luminiţe. Stingându-se şi aprinzându-se iarăşi, se mişcau într-o singură direcţie.

«A început „procesiunea”! şopti deportatul. Ca şi acolo, la noi…»

Dinspre luminiţe se auzeau dangăte. Clopotele băteau grăbit de parcă nu aveau timp să zăbovească şi îşi împleteau glasurile lor de tenor într-un singur cânt.

„Cel dintâi Paşte aici, în gheţăria asta! îşi spuse Feodor Stepanîci. Dar nu cel din urmă! Groaznic! Iar acolo, în clipa asta…”

Şi gândul îl purtă iarăşi acolo… Acum acolo nu mergeai prin zloată şi nici nu călcai prin băltoace reci, ci pe iarbă proaspătă, verde; acolo vântul nu te plesnea peste obraz, ca o cârpă udă, ci aducea cu el miresmele primăverii… Acolo, cerul era întunecat, ca şi aici, dar plin de stele şi tivit înspre răsărit cu o fâşie albă… În locul gardului murdar, de care se sprijinea acum, vedea o grădiniţă verde şi căsuţa lui cu trei ferestre. Îndărătul ferestrelor odăi luminoase, calde. Într-una dintre ele e o masă, acoperită cu o faţă albă, încărcată cu cozonaci, gustări, vodcă şi fel de fel de băuturi…

„Ce bine ar fi să pot trage acum o duşcă din vodca aceea! Aici vodca-i proastă, nici nu poţi s-o bei…” Dimineaţa, un somn adânc, plăcut; după somn, vizite, băuturică… Bineînţeles că-şi aduse aminte şi de Olia, cu mutrişoara ei drăgălaşă, de pisică, mereu gata să scâncească. Acum doarme desigur şi nu-l vede în vis. Femeile uită repede. Dacă n-ar fi fost Olia, nu s-ar afla acum aici. Din cauza ei a intrat, dobitocul de el, în această încurcătură. Îi trebuiau bani, bani, cu orice preţ; era ceva bolnăvicios la ea, ca la orice femeie care nu se gândeşte decât la toalete. Fără bani nu putea nici să trăiască, nici să iubească, nici să sufere…

„Dar dacă au să mă trimită în Siberia? o întrebase el. Ai să vii cu mine?”

„— Bineînţeles! Şi la capătul pământului!”

Şi el a furat, a fost prins şi a ajuns în Siberia; fireşte, Oliei i-a lipsit curajul şi nu l-a urmat. Acum, căpşorul ei fără minte doarme cufundat într-o pernă moale, cu dantele, iar picioruşele ei sunt ferite de zăpada murdară!

„A venit la tribunal gătită şi nici nu s-a uitat la mine… Râdea când apărătorul făcea glume… Nici măcar s-o ucid n-ar merita…”

Gândurile acestea îl copleşiră pe Feodor Stepanîci. Se simţi sleit de puteri, bolnav, ca şi cum s-ar fi gândit cu tot trupul. Picioarele slăbite i se muiară şi nu mai avu putere să se ducă la biserică, la slujba de Înviere, cea atât de dragă. Se întoarse acasă şi, fără să-şi scoată şuba şi cizmele, se trânti pe pat.

Deasupra patului atârna o colivie cu o pasăre. Şi una, şi alta, erau ale gazdei. Ciudată pasăre, cum nu mai văzuse – slabă, cu un cioc cât toate zilele. Avea vârful aripilor tăiat, capul jumulit de pene. O hrăneau cu un fel de acritură care răspândea un miros nesuferit în toată odaia. Pasărea se zbuciuma în colivie, ciocănea în tinicheaua cu apă şi cânta, când ca un graur, când ca un grangur…

„Nu mă lasă să dorm! gândi Feodor Stepanîci. S-o ia dracu’…”

Se sculă şi zgâlţâi colivia. Pasărea tăcu. Deportatul se întinse la loc şi, proptindu-şi tocurile de marginea patului, îşi trase cizmele din picioare. După câteva clipe, pasărea începu iar să ţopăie. O fărâmă de acritură îi căzu pe cap şi i se încurcă în păr.

— N-ai de gând să te potoleşti? N-ai să taci odată? Numai tu îmi mai lipseai!

Feodor Stepanîci sări în picioare, smulse mânios colivia şi o aruncă într-un colţ. Pasărea amuţi.

Dar peste zece minute i se păru că o vede ieşind din cuşcă, venind până în mijlocul odăii şi începând să scormonească cu ciocul lutul de pe jos… Avea un cioc întocmai ca un sfredel… Îl învârtea şi îl tot învârtea şi nu mai sfârşea. Deodată bătu din aripi şi deportatului i se păru că-i întins pe jos şi că aripile păsării îl lovesc în tâmple… În cele din urmă ciocul i se frânse şi totul se prefăcu în fulgi… Se cufundă în neant…

— De ce ai omorât o fiinţă a lui Dumnezeu? Ucigaşule! auzi el spre dimineaţă.

Feodor Stepanîci deschise ochii. Înaintea lui stătea gazda, un moşneag din secta rascolnicilor, un fel de nebun întru Domnul. Faţa gazdei tremura de mânie şi lacrimile îi şiroiau pe obraji.

— De ce mi-ai omorât păsăruica, blestematule? De ce mi-ai omorât cântăreaţa, satana dracului? Ai? De ce ai omorât-o? Răspunde! Crăpa-ţi-ar ochii cei fără de ruşine, câine turbat! Pleacă din casa mea şi să nu-ţi mai calce piciorul pe aici! Pleacă chiar în clipa asta! Marş!

Feodor Stepanîci îşi puse şuba şi ieşi. Dimineaţa era cenuşie, posomorâtă… Privind cerul plumburiu, nu-ţi venea să crezi că sus de tot, deasupra norilor, putea străluci soarele. Ploaia cădea mereu, mărunt şi des…

— Bonjur! Sărbători fericite, monşer! îi strigă cineva, în clipa în care ieşea din curte.

Prin faţa porţii trecea, într-o trăsurică nouă, concetăţeanul lui, Barabaev. Concetăţeanul purta cilindru şi avea umbrelă.

„Face vizite! gândi Feodor Stepanîci. A ştiut şi aici să se bage pe sub pielea oamenilor, bestia… Are şi aici cunoştinţe… Trebuia să fur şi eu mai mult!”

Apropiindu-se de biserică, Feodor Stepanîci auzi un alt glas cunoscut, de data aceasta de femeie. În întâmpinarea lui venea trăsura poştei, ticsită cu geamantane. De după geamantane, privea un căpşor de femeie.

— Unde stă… Dumnezeule, uite-l pe Feodor Stepanîci! Dumneata eşti? strigă cu glas piţigăiat căpşorul.

Deportatul alergă spre căruţă, îşi aţinti privirea asupra căpşorului, îl recunoscu şi o apucă pe femeie de mână…

— Nu cumva visez? Ce-i cu tine? Ai venit? Ţi-ai schimbat gândul, Olia?

— Unde stă Barabaev?

— Dar ce-ai cu Barabaev?

— El m-a chemat… închipuieşte-ţi, mi-a trimis două mii de ruble… şi mi-a făgăduit şi trei sute de ruble pe lună. Pe aici sunt teatre?

Deportatul bătu până seara străzile, în căutarea unei locuinţe. Ploaia nu conteni până seara şi soarele nu se arătă nicio clipă.

„Cum pot bestiile astea să trăiască fără soare? se întreba Feodor Stepanîci, târşâindu-şi picioarele prin zăpada noroioasă. Sunt veseli, sunt mulţumiţi… La urma urmei, fiecare cu ce-i place!”

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 16, 15 aprilie. Semnată: A. Cehonte. A intrat cu mici modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

N. A. Leikin, redactor la revista „Oskolki”, scria lui Cehov la 16 aprilie 1883 despre povestirile „Salcia” şi „Delapidatorul”: «Povestirile dumitale „Salcia” şi „Delapidatorul” sunt fermecătoare, dar cam prea serioase pentru „Oskolki”. În ceea ce mă priveşte, cititul lor mi-a procurat o adevărată desfătare.»