Foaia de semnături
POVESTE DE PAŞTI
Un vestibul. În colţ, o masă de joc. Pe măsuţă, o coală cenuşie de hârtie ministerială, o călimară, o pană de scris şi o nisipelniţă. Portarul se plimbă dintr-un colţ în altul, „flămând şi însetat”. Pe mutra lui sătulă e întipărită lăcomia de bani şi în buzunare îi sună rodul mituirilor. Pe la orele zece, începe să se furişeze sfios din stradă în vestibul câte un muritor de rând, sau, cum binevoieşte Excelenţa Sa să spună, câte un „individ”. Individul intră tiptil, se apropie în vârful picioarelor de măsuţă, ia sfios, cu o mână tremurătoare, pana şi aşterne cu grijă pe coala cenuşie modestul său nume. Îl scrie încet, pătruns de importanţa momentului, sârguincios, de parcă ar învăţa caligrafie… Nu ia pe pană decât un pic de cerneală, puţin de tot, şi înmoaie de vreo cinci ori: îi e teamă să nu facă vreo pată. Un strop şi… totul ar fi pierdut! (A păţit odată unul aşa ceva… dar n-am vreme să povestesc acum…) Nu face nicio parafă, ferească sfântul… Caligrafiază până şi ultima literă. După ce a isprăvit de scris, îşi priveşte îndelung caligrafia, să vadă dacă n-a făcut cumva vreo greşeală şi, negăsind niciuna, îşi şterge fruntea de sudoare.
— Hristos a înviat! îi spune el apoi portarului.
Mustaţa lui pomădată atinge de trei ori mustaţa ţepoasă… Se aude ţocăitul unui sărut, şi un nou „prinos” cade cu zăngănit plăcut în buzunarul cerberului.
După primul individ se furişează un altul, şi încă un altul… şi aşa până la ora unu. Foaia se acoperă pe toate feţele cu iscălituri. După ora trei, cerberul o duce în apartamentele Excelenţei Sale. Bătrânelul o ia în mână şi începe să numere.
— Sunt toţi… Dar ce înseamnă asta? Ţţţ! Nu văd niciun scris cunoscut! Hm… Pe toată foaia un singur scris! A scris-o vreun caligraf. Au tocmit un caligraf, care să iscălească pentru toţi! Frumos! N-am ce zice! Le era greu să vină personal să-mi prezinte felicitări! O-of! Ce rău le-am făcut? De ce oare nu mă respectă? (Pauză.) Hm… Maxime! Repede-te până la şeful personalului şi…
Ora unsprezece. Un tânăr, cu rozetă de funcţionar civil pe şapcă; e asudat, roşu la faţă, gâfâie… Urcă până la etajul cinci… o scară ce pare să nu se mai sfârşească… Ajuns sus, trage cu înverşunare de şnurul clopoţelului. O femeie tânără îi deschide.
— Ivan Kapitonîci al dumitale e acasă? întreabă tânărul cu răsuflarea tăiată. Of! Spune-i să alerge cât mai repede la Excelenţa Sa, să se iscălească din nou! Prima foaie a fost furată! Of… Acum trebuie umplută alta… Hai, mai repede!!
— Cine a furat-o? Cui îi trebuie aşa ceva?
— Afurisita aia… de… îngrijitoarea lui a şterpelit-o! Adună hârtie şi o vinde cu cântarul… Zgârcită muiere! N-ar mai avea parte de noroc în viaţă! Din cauza ei trebuie să mai alerg încă la opt inşi… La revedere!
Un alt vestibul. O măsuţă şi o foaie. În colţ, pe un scăunaş, şade un portar, bătrân ca „Sîn Otecestva” şi slab ca un ţâr… La ora unsprezece se deschide uşa ce dă în apartamentul şefului. Se iveşte un cap chel.
— Ce s-aude Efimuşka? N-a fost încă nimeni?
— Nimeni, Excelenţă…
La ora unu se iveşte acelaşi cap.
— Ei? Tot nimeni, Efimuşka?
— Nici ţipenie, Excelenţă!
— Hm… Ia te uită… Hm…
La ora două – acelaşi lucru, la ora trei – la fel… La ora patru, se arată din apartament tot trupul şefului, cu picioare şi mâini. Bătrânelul se apropie încet de măsuţă şi priveşte îndelung coala virgină. Pe chipul lui e întipărită o mare mâhnire.
— Hm… nu mai e ca în alţi ani, Efimuşka! spune el, oftând. Ce să-i faci… Hm… Parcă mi-ar sta scris şi pe frunte cuvintele fatale: „scos la pensie”!!! Mi se pare că Nekrasov spune asta undeva… Ei, dar ca să nu râdă baba mea de mine, hai să iscălim noi pentru ei!… Ia pana…
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 16, 16 aprilie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.
