Doi inşi într-unul
Să nu le mai daţi crezare acestor iude, acestor cameleoni! În zilele noastre îţi pierzi mai uşor încrederea decât o mănuşă veche, şi eu unul, am pierdut-o!
Era seară. Mă aflam în tramvai. Eu, ca om suspus, nu prea face să umblu cu tramvaiul, dar de data aceasta purtam o şubă mare cu guler de jder în care puteam să-mi ascund faţa. Unde mai pui că e şi mai ieftin… Cu toate că era târziu şi destul de frig, vagonul era ticsit.
Nimeni nu m-a recunoscut. Gulerul de jder îmi asigura un desăvârşit incognito. Tramvaiul mergea, eu moţăiam şi-i priveam pe muritorii de rând din jurul meu…
„Nu, nu poate să fie el! îmi spuneam, uitându-mă la un omuleţ cu o blană de iepure. Nu-i el! Ba da, el e! El!”
Nu-mi venea să-mi cred ochilor…
Omuleţul cu blană de iepure semăna grozav cu Ivan Kapitonîci, unul dintre conţopiştii mei… Ivan Kapitonîci e o biată făptură pirpirie, ştearsă, speriată, care s-ar zice că nu trăieşte decât pentru a-ţi ridica de jos batista şi a-ţi face urări de sărbători. E tânăr, dar spinarea lui e ca un arc, genunchii îi sunt veşnic îndoiţi şi are nişte mâini murdare, pe care le ţine mereu lipite de vipuşca pantalonilor… Chipul lui pare strivit cu uşa sau bătut cu o cârpă udă. E acru şi jalnic. Privindu-l, îţi vine să cânţi „Opaiţul” şi să boceşti.
Când mă zăreşte, se fâstâceşte şi face feţe-feţe de parcă s-ar aştepta să-l înghit sau să-l înjunghii, iar când îi trag un perdaf, se pierde cu firea şi începe să tremure din toate mădularele.
Nu cunosc om mai tăcut, mai umil şi mai şters ca el. Nu ştiu nici măcar un animal care să fie mai supus…
Omuleţul cu blană de iepure semăna ca două picături de apă cu Ivan Kapitonîci: era leit el! Atât că nu-şi ţinea spinarea atât de încovoiată, nu părea speriat, ba dimpotrivă se arăta dezgheţat şi – ceea ce era mai revoltător ca orice – discuta cu vecinul său despre politică. Tot vagonul îl asculta.
— Gambetta a murit! spunea el tot sucindu-se pe bancă şi dând din mâini – asta îi dă apă la moară lui Bismarck. Gambetta ăsta ştia el ceva! S-ar fi războit cu neamţul, până i-ar fi venit de hac. Da, Ivan Matveici! Şi asta fiindcă era un geniu. Era francez, dar avea suflet de rus. Mare talent!
Ia te uită, afurisitul naibii!
Când taxatorul se apropie de el cu biletele, omuleţul îl lăsă pe Bismarck în pace.
— De ce-i aşa de întuneric în vagonul dumitale? se răsti el la taxator. N-aveţi destule lumânări? Ce însemnează neglijenţa asta? N-are cine să vă înveţe minte! În străinătate de mult aţi fi păţit-o! Nu publicul este la cheremul vostru, ci voi sunteţi plătiţi pentru public! Ei, drăcia dracului! Nu înţeleg ce păzesc şefii voştri!
O clipă mai târziu ne cerea să-i facem loc.
— Strângeţi-vă! Cu dumneavoastră vorbesc! Faceţi loc doamnei! Fiţi ceva mai politicoşi! Domnule taxator! Vino-ncoa, domnule taxator! Dacă iei bani, apăi fă-ne şi rost de locuri! Asta-i neruşinare!
— Fumatul interzis! îi strigă taxatorul.
— Cine l-a interzis? Şi cu ce drept? Asta-i atentat la libertate! N-am să permit nimănui să atenteze la libertatea mea! Sunt un om liber!
«Ce nemernic! Mă uitam la mutra lui ştearsă şi nu-mi venea să cred. Nu, nu-i el! Nu poate fi el! Kapitonîci nici nu cunoaşte cuvinte ca „libertate”, „Gambetta”.»
— Frumoasă rânduială, n-am ce zice! urmă el aruncându-şi ţigara. Poftim de te înţelege cu asemenea oameni! Se omoară după formă, după literă! Sunt formalişti, filistini! Te sugrumă!
Nu mă putui stăpâni şi începui să râd. Auzindu-mă, îmi aruncă o privire şi glasul i se frânse. Îmi recunoscuse râsul şi pesemne şi şuba. Spinarea i se încovoie pe loc, mutra lui căpătă o expresie nătângă, glasul i se stinse, mâinile îi căzură de-a lungul vipuştii pantalonilor, picioarele i se îndoiră. Se schimbase cât ai zice peşte! Nu mai aveam acum niciun fel de îndoială; era Ivan Kapitonîci, conţopistul meu. Se aşeză şi îşi ascunse nasul în blana de iepure. Privii cu mai multă luare aminte chipul lui.
«Se poate oare, m-am întrebat eu, ca omuleţul acesta turtit, înspăimântat, să ştie să rostească cuvinte ca „filistin” şi „libertate”? Se poate? Uite că da. E de necrezut, şi totuşi aşa e… Al naibii ticălos!»
Poftim de mai dă crezare acestor cameleoni cu mutre jalnice!
Eu unul nu mă mai încred. S-a isprăvit. De acum înainte nu mă mai trage nimeni pe sfoară!
Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 3, autoriz. cenz. din 8 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. S-a păstrat manuscrisul autograf în ciornă (La arhiva literară centrală). Dăm textul din revistă, care prezintă deosebiri neînsemnate faţă de ciornă.
