Gustarea
O AMINTIRE PLĂCUTĂ
Noaptea Învierii. Prietenii veniseră să mă ia cu un ceas înainte de slujbă. Erau în frac şi cu cravată albă.
— Aţi picat tocmai la ţanc, domnilor, le-am spus eu. O să mă ajutaţi să pun masa… Sunt holtei; o muieruşcă n-are ce căuta în casa mea… puneţi şi voi mâna, prieteneşte. Plumbov, hai să tragem masa mai la o parte!
Prietenii mi-au dat o mână de ajutor şi vreo cinci minute după aceea masa mea oferea un tablou dintre cele mai atrăgătoare. Şuncă, un purcel în aspic, cârnaţi, votcă, vinuri… Când totul fu gata, ne luarăm jobenurile: era timpul să plecăm. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg… Cineva sună la intrare.
— E acasă? auzirăm noi un glas răguşit care adăugă: Hai, Ilia, nu te teme!
În odaie intră Prekrasnovkusov. În urma lui păşea sfios un omuleţ pipernicit. Amândoi purtau câte o geantă subţioară…
— Ssst! Băgaţi de seamă! le-am spus eu prietenilor. Ţineţi-vă gura!
— Vă prezint pe Ilia Drobiskulov, rosti Prekrasnovkusov arătând spre omuleţul pirpiriu. A intrat doar de câteva zile la noi; face acum şi el parte din tagma noastră… Nu te sfii, Iliuşa! E timpul să te obişnuieşti! Ne făceam rondul pe stradă şi ne-am gândi să trecem şi pe la dumneavoastră. „Hai să intrăm, mi-am zis eu, să ne luăm bănişorii de sărbători, ca să nu-l mai tulburăm mâine”.
Am strecurat fiecăruia în mână câte o hârtie de cinci ruble. Drobiskulov s-a fâstâcit.
— Aşa-a! vorbi mai departe Prekrasnovkusov, trăgând cu coada ochiului la hârtia din palmă. Dumneavoastră eraţi pe plecate? Nu-i cam devreme? Hai, să mai stăm oleacă… să ne odihnim. Stai jos, Ilia, nu te sfii, nu fi aşa ruşinos! Şi ce de gustări, ce de gustări! Ai? Ce de gustări! Şunca îmi aduce aminte de o snoavă…
Şi sorbind din ochi gustările mele, Prekrasnovkusov ne povesti o anecdotă piperată. Trecu un sfert de ceas. Pentru a scăpa de musafiri, l-am trimis pe Andriuşka al meu în stradă să strige „ajutor”. Andriuşka ieşi şi răcni vreo cinci minute, dar musafirii mei tăcură chitic… Nici nu luară în seamă strigătul, ca şi cum nu i-ar fi privit pe ei dacă cineva striga: „Ajutor!”
— Nu mai avem mult până să ciocnim ouă roşii! oftă Prekrasnovkusov. Acum însă, e păcat! Altfel, Iliuşa şi cu mine, am da pe gât câte un păhăruţ… Şi ce-ar fi, domnilor, dacă i-am trage totuşi câte unul? Votca-i doar de post! Ce ziceţi? Hai!
Ideea le plăcu prietenilor mei. Se apropiară de masă, umplură păhăruţele şi le dădură pe gât. Apoi luară câte o felie de scrumbie; la mâncărurile de frupt se uitară numai. Prekrasnovkusov lăudă votca şi, vrând să se dumirească din ce distilerie era, îşi mai turnă un păhăruţ. Iliuşa se ruşina, dar vru şi el să se dumirească… Băură, dar nu se dumiriră.
— Bună votcă! spuse Prekrasnovkusov. Unchiul meu a avut o distilerie a lui… Tocmai la el, adică la unchiul meu, s-a întâmplat, ca să zic aşa…
Şi musafirul se apucă să ne povestească cum avusese cu amica unchiului său o întâlnire la foişorul de observaţie. Prietenii mei se strânseră în jurul lui şi îl rugară să le mai povestească ceva… Mai băură cu toţii câte un păhăruţ. Drobiskulov apucă cu o îndemânare nemaivăzută o bucăţică de cârnaţ, o făcu să alunece în batistă şi, prefăcându-se că-şi suflă nasul, o băgă pe furiş în gură. Prekrasnovkusov luă o bucată de pască cu brânză de vaci.
— Aoleo, am uitat că-i de frupt! spuse el, înghiţind cu poftă. Trebuie să beau ceva după ea…
Lumea pretinde că la miezul nopţii s-ar fi tras clopotele de Paşti, dar noi nu le-am auzit, fiindcă în clipa aceea ne plimbam în jurul mesei întrebându-ne: „Ce să mai bem… ceva aşa, mai deosebit?” Drobiskulov şedea într-un colţ şi, sfios nevoie mare, înfuleca din purcelul în aspic. Prekrasnovkusov bătea cu pumnul în masă şi spunea:
— Voi nu mă iubiţi, dar eu vă… i-iubesc! Pe cuvânt de c-cinste şi onoare, vă i-iubesc! Sunt un uliu, un lup, o gaie, o pasăre de pradă, dar am totuşi destulă inimă şi destulă minte ca să-mi dau seama că nu merit să fiu iubit de nimeni. Bunăoară, astă seară mi-am luat banii de sărbătoare… Nu-i aşa că i-am luat? Şi mâine am să viu şi am să spun că nu i-am luat… Poa’ să mă mai iubească cineva după asta?
După ce isprăvi cu purcelul, Drobiskulov, biruindu-şi sfiiciunea, spuse:
— Dar pe mine? Pe mine poate să mă iubească!… Sunt un om cult… M-am apucat de o meserie care nu-i de mine. Nu e pentru mine! Nu simt niciun fel de chemare… O fac numai aşa, pur manjé . Eu sunt… poet… Mda… Când sunt beat, închei procese verbale în versuri. Mi-e dragă şi presa. Singurul lucru care nu-mi place la ziare e că-s prea părtinitoare. Eu nu m-aş uita care-i conservator, care-i liberal. Nepărtinirea – în primul rând! Conservatorul a făcut una boacănă – dă-i la moacă! Liberalul a scrântit-o – mută-i fălcile! Croieşte-i pe toţi! Visul meu e să scot un ziar. He-he… Aş sta la mine în redacţie, m-aş umfla în pene şi aş desface plicurile. Iar în plicuri găseşti de toate… de toate… He-he-he… Aş desface plicurile, aş citi şi… haţ! un colaborator! Spuneţi, n-ar avea haz?
La ora trei musafirii îşi luară genţile şi plecară la birt să descopere neorânduieli.
Pe masa mea nu rămăseseră decât cuţitele, furculiţele şi două linguri; celelalte şase linguri pieriseră…
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 17, 22 aprilie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.
