Insulele zburătoare, de Jules Verne

PARODIE

Capitolul I

CUVÂNTAREA

— Am isprăvit, gentlemeni! spuse mister John Lund, tânăr membru al Societăţii regale de geografie şi se lăsă ostenit în fotoliu. Sala de şedinţe se însufleţi; pereţii ei se cutremurară de aplauze furtunoase şi de strigăte de „bravo”. Gentlemenii se ridicară şi se apropiară pe rând de John Lund ca să-i strângă mâna. În semn de entuziasm şaptesprezece gentlemeni rupseră şaptesprezece scaune şi suciră cele opt gâturi lungi ale celor opt gentlemeni, dintre care unul era căpitanul iahtului „Harababura” ^clxxiii , iaht de 100.009 tone.

— Gentlemeni! spuse mister Lund, mişcat. Socotesc o datorie sfântă să vă mulţumesc pentru nemaipomenita răbdare cu care aţi ascultat cuvântarea mea, care a ţinut patruzeci de ore, treizeci şi două de minute şi paisprezece secunde! Tom Bekas, se adresă el bătrânului servitor, trezeşte-mă peste cinci minute. Voi dormi, în timp ce gentlemenii îmi vor ierta îndrăzneala că dorm în prezenţa lor!!

— Prea bine, sir! spuse bătrânul Tom Bekas.

John Lund lăsă capul pe spate şi în aceeaşi clipă adormi.

John Lund era de origine scoţiană. Nu primise nicio educaţie, nu studiase niciodată nimic, dar ştia totul. Făcea parte din acele fericite făpturi care ajung să cunoască tot ce este frumos şi măreţ numai datorită minţii lor. Entuziasmul pe care-l stârnise cuvântarea sa era pe deplin meritat. Timp de patruzeci de ore supusese aprecierii domnilor gentlemeni un proiect măreţ, a cărui îndeplinire avea să aducă Angliei o glorie mare şi să dovedească încă o dată cât de departe poate să ajungă uneori mintea omenească! „Găurirea Lunii cu un sfredel uriaş” – iată care fusese obiectul cuvântării lui mister Lund!

Capitolul II

MISTERIOSUL NECUNOSCUT

Sir Lund nu dormi nici trei minute. O mână grea i se lăsă pe umăr trezindu-l. În faţa lui stătea un gentleman înalt de 4872 verşoci, subţire ca o lance şi slab ca un şarpe uscat. Era cu desăvârşire chel. Îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, avea pe nas patru perechi de ochelari, iar pe piept şi pe spinare câte un termometru.

— Urmaţi-mă! spuse cu o voce sepulcrală gentlemanul cel chel.

— Unde?

— Urmaţi-mă, John Lund!

— Şi dacă refuz să vă urmez?

— Atunci voi fi nevoit să găuresc Luna înaintea dumneavoastră!

— În cazul acesta, sir, vă stau la dispoziţie.

— Să ne urmeze şi sluga dumneavoastră!

Mister Lund, gentlemanul cel chel şi Tom Bekas părăsiră sala de şedinţe şi o luară tustrei pe jos pe străzile puternic luminate ale Londrei. Merseră vreme îndelungată.

— Sir, se adresă Bekas lui mister Lund, dacă drumul nostru va fi tot atât de lung eu şi acest gentleman vom rămâne fără tălpi, potrivit legilor frecării!

Gentlemenii se gândiră şi, găsind după zece minute că vorbele lui Bekas erau pline de spirit, se porniră pe un râs zgomotos.

— Cu cine am onoarea să râd, sir? întrebă Lund pe gentlemanul cel chel.

— Aveţi onoarea să mergeţi, să râdeţi şi să vorbiţi cu William Netotus ^clxxiv , membru al tuturor Societăţilor de geografie, de arheologie şi de etnografie, doctor în toate ştiinţele existente şi care au existat vreodată, membru al cercului artistic de la Moscova, curator onorific al şcolii de mamoşi de vaci de la Southampton, abonat la almanahul „Dracul ilustrat” ^clxxv , profesor de magie verde-galbenă şi de gastronomie elementară la viitoarea universitate din Noua Zeelandă, directorul Observatorului Anonim. Vă duc, sir, la…

John Lund şi Tom Bekas îşi îndoiră genunchii în faţa marelui om, despre care auziseră atât de multe, şi îşi plecară respectuos fruntea.

— Vă duc, sir, la observatorul meu, care se găseşte la douăzeci de mile de aici. Sir! Tăcerea e de aur. Îmi trebuie un tovarăş în încercarea pe care am pus-o la cale, încercare a cărei importanţă nu o veţi putea pricepe decât cu ajutorul celor două emisfere ale creierului dumneavoastră. Alegerea mea a căzut asupra persoanei dumneavoastră… Presupun că după o cuvântare de patruzeci de ore n-aveţi niciun chef să intraţi în discuţie cu mine, oricare ar fi tema, iar mie, sir, nimic nu mi-e mai drag pe lume ca telescopul meu şi tăcerea cea mai absolută. Sper că limba slugii dumneavoastră va rămâne încătuşată prin porunca pe care i-o veţi da. Trăiască tăcerea!!! Şi acum, după mine… Sper că n-aveţi nimic împotrivă?

— Nimic, sir! Îmi rămâne numai să regret că nu suntem alergători de meserie şi că avem sub călcâi tălpi care costă parale…

— Am să vă cumpăr ghete noi.

— Vă mulţumesc, sir.

Acela dintre cititori care ar arde de dorinţa de a face mai îndeaproape cunoştinţă cu mister William Netotus, n-are decât să citească remarcabila lui operă „A existat oare Luna înainte de potop? Dacă a existat de ce nu s-a înecat şi ea?” Acestei opere îi este anexată o broşură interzisă, scrisă de el cu un an înaintea morţii sale: „Mijlocul de a face lumea praf şi de a nu pieri cu acest prilej” În aceste opere, personalitatea celui mai remarcabil dintre oameni e caracterizată cât se poate de bine.

Autorul lor povesteşte printre altele cum a trăit doi ani în stufărişurile australiene, hrănindu-se cu raci, cu mâl şi cu ouă de crocodil, şi cum, în decursul acestor doi ani, nu a văzut niciodată focul. În timp ce se afla în stuf a inventat un microscop, foarte asemănător cu microscopul nostru obişnuit, şi a descoperit amplasamentul şirei spinării la peştii din specia „Peştes”. După ce s-a întors din lunga sa călătorie, s-a stabilit la câteva mile de Londra şi s-a consacrat astronomiei. Fiind un misogin convins (fusese însurat de trei ori şi de aceea purta trei perechi de coarne minunate, frumos ramificate) şi dorind, până una alta, să nu se ştie nimic de el, trăia ca un pustnic. Înzestrat cu o minte de diplomat subtil, izbutise să facă în aşa fel încât observatorul lui şi operele sale de astronomie să nu fie cunoscute decât de el. Spre părerea de rău şi nenorocirea tuturor englezilor leali, acest mare om n-a trăit până-n vremurile noastre. Anul trecut a decedat în pace: îmbăindu-se în Nil, a fost înghiţit de trei crocodili.

Capitolul III

PETELE MISTERIOASE

Observatorul la care îl duse pe Lund şi pe bătrânul Tom Bekas… (urmează o descriere nesfârşită şi cât se poate de plicticoasă a observatorului, pe care traducătorul a găsit cu cale să n-o mai traducă, în scopul economisirii de timp şi spaţiu)… se afla instalat un telescop, perfecţionat chiar de Netotus. Mister Lund se apropie de telescop şi începu să privească Luna.

— Ce vedeţi acolo, sir?

— Luna, sir.

— Şi lângă Lună ce vedeţi, mister Lund?

— Am onoarea să nu văd decât Luna.

— Şi nu vedeţi nişte pete slabe, care se mişcă pe lângă Lună?

— Ei drăcie, sir! Măgar să fiu dacă nu le văd! Dar ce sunt oare aceste pete?

— Sunt pete care nu se văd decât cu telescopul meu. Ajunge! Lăsaţi telescopul mister Lund şi Tom Bekas! Trebuie, vreau să ştiu ce-i cu petele astea! Curând voi fi acolo! Mă duc să văd aceste pete. Urmaţi-mă!

— Ura! Trăiască petele! strigară John Lund şi Tom Bekas.

Capitolul IV

SCANDAL ÎN CER

O jumătate de ceas după aceea, mister William Netotus, John Lund şi scoţianul Tom Bekas se şi aflau în zbor – purtaţi de optsprezece aerostate – spre petele misterioase. Şedeau într-un cub astupat ermetic, în care se găsea aer condensat şi felurite substanţe pentru obţinerea oxigenului ^clxxvi . Începutul acestui zbor măreţ, nemaipomenit până atunci, a fost executat în noaptea de 13 martie 1870. Bătea un vânt de sud-vest. Acul magnetic arăta N.W.W… (urmează o descriere plicticoasă la culme a cubului şi a celor 18 aerostate…) În cub domnea o linişte adâncă. Gentlemenii, înveliţi în mantalele lor fumau ţigări de foi. Tom Bekas, lungit pe duşumea, dormea ca la el acasă. Termometrul ^clxxvii arăta sub 0. În decursul primelor douăzeci de ore nu se rosti niciun cuvânt şi nu se întâmplă nimic deosebit. Baloanele pătrunseră în regiunea norilor. Câteva fulgere alergară după baloane, dar nu izbutiră să le prindă din urmă, deoarece aparţineau unui englez. A treia zi, John Lund se îmbolnăvi de difterie, iar pe Tom Bekas îl apucă spleenul. Ciocnindu-se cu un aerolit, cubul primi o izbitură groaznică. Termometrul arăta 76.

— Cum vă simţiţi, sir? rupse în sfârşit tăcerea Netotus, adresându-se lui sir Lund în a cincea zi.

— Vă mulţumesc, sir, răspunse emoţionat Lund. Sunt mişcat de atenţia dumneavoastră. Sufăr îngrozitor! Dar unde-i credinciosul meu Tom?

— Şade acum într-un colţ, mestecă tutun şi se sileşte să semene cu un om care s-ar fi însurat cu zece femei deodată.

— Ha, ha, ha, sir Netotus!

— Vă mulţumesc, sir!

Dar înainte ca mister Netotus să fi avut timp să strângă mâna tânărului Lund, se petrecu ceva îngrozitor. Se auzi o bubuitură formidabilă, urmată de alte mii de bubuituri, trosnituri şi şuierături înspăimântătoare. Ce se întâmplase? Nimerind într-un mediu rarefiat, cubul de aramă nu rezistase presiunii lăuntrice şi crăpase, iar bucăţile lui zburaseră în spaţiul fără de sfârşit.

A fost într-adevăr o clipă îngrozitoare, unică în istoria universului!!

Mister Netotus se agăţă de picioarele lui Tom Bekas, acesta se agăţă de picioarele lui John Lund şi tustrei zburară ca fulgerul în hăul necunoscut. Baloanele se despărţiră de ei şi, slobozite de greutate, se rotiră, iar apoi plesniră cu zgomot.

— Unde suntem, sir?

— În eter.

— Hm… Dacă suntem în eter, cum o să respirăm?

— Dar unde-i voinţa dumneavoastră, sir Lund?

— Mister! strigă Bekas. Am onoarea să vă înştiinţez că, nu ştiu de ce, nu zburăm în jos, ci în sus!

— Hm… Mii de draci! Prin urmare nu ne mai găsim în zona de atracţie a pământului… Ţinta noastră ne atrage spre ea! Uraa! Cum vă simţiţi, sir Lund?

— Vă mulţumesc, sir! Văd deasupra noastră pământul, sir!

— Nu-i pământul, ci una dintre petele noastre! Curând o să ne lovim de ea!

Trrrrosc!!!!

Capitolul V

INSULA IOHANN HOFF ^clxxviii

Cel dintâi îşi veni în fire Tom Bekas. Se frecă la ochi şi începu să cerceteze cu privirea locurile pe care zăceau el, Netotus şi Lund. Îşi scoase un ciorap şi cu el începu să-i fricţioneze pe gentlemeni. Aceştia se grăbiră să-şi vină în fire.

— Unde ne aflăm? întrebă Lund.

— Ne aflăm pe o insulă care face parte din grupul insulelor zburătoare! Uraa!

— Uraa! Priviţi în sus, sir! L-am făcut praf pe Columb!

Deasupra insulei mai zburau alte câteva insule… (urmează descrierea unei privelişti pe care n-ar putea s-o înţeleagă decât un englez)… Porniră să cerceteze insula. Era lată de… lungă de… (cifre şi iar cifre… Dă-le-ncolo!) Tom Bekas izbuti să găsească un copac, a cărui sevă aducea a votcă rusească. Ciudat era faptul că toţi copacii erau mai mici ca iarba (?) Insula nu era locuită. Nicio fiinţă vie nu pusese până atunci piciorul pe ea.

— Ia uitaţi-vă, sir, ce o fi asta? se adresă mister Lund lui sir Netotus, ridicând un fel de sul.

— Ciudat… Uimitor… Uluitor… mormăi Netotus.

Sulul conţinea nişte reclame ale unui oarecare Iohann Hoff, scrise într-o limbă barbară – după toate probabilităţile, cea rusă.

Cum ajunseseră aici aceste reclame?

— Bles-stematul! strigă mister Netotus. A fost cineva pe insulă înaintea noastră!!! Cine a putut fi? Bles-stematul! Oooo! Striviţi-mi creierul cel mare, fulgere cereşti! Daţi-mi-l pe omul acesta! Daţi-mi-l! Să-l înghit cu reclamele lui cu tot.

Şi, ridicându-şi braţele, mister Netotus se porni pe un râs înfricoşător. În ochi i se aprinse o flacără suspectă. Înnebunise.

Capitolul VI

ÎNTOARCEREA

— Uraaa!!! strigau locuitorii portului Le Havre, îmbulzindu-se pe cheiuri. Văzduhul răsuna de strigăte de bucurie, de dangăte şi de muzici. Masa neagră, care ameninţase pe toţi cu pieirea, nu se lăsa pe oraş, ci pe golf… Corăbiile se grăbiră s-o şteargă în larg. În strigătele de triumf ale poporului şi în tunetele muzicilor, masa neagră, care timp de atâtea zile acoperise soarele, se afundă majestuos (pesamment) în golf, împroşcând cu valuri tot cheiul. Apoi începu să se scufunde. Un minut după aceea golful era liber. Valurile îl brăzdau în toate părţile… În mijlocul lui se zbăteau în apă trei inşi: Netotus – nebun, John Lund şi Tom Bekas. Toţi trei fură imediat urcaţi în bărci.

— N-am mâncat nimic de cincizeci şi şapte de zile! bolborosi mister Lund, slab ca un artist înfometat, şi povesti ce li se întâmplase.

Insula Iohann Hoff nu mai exista. Primind pe cei trei oameni îndrăzneţi, se îngreunase şi, ieşind din zona neutră, fusese atrasă de pământ şi se cufundase în golful Le Havre…

ÎNCHEIERE

John Lund îşi închină acum tot timpul problemei găuririi Lunii. Nu va mai trece mult şi Luna va fi împodobită cu o gaură. Iar gaura va aparţine englezilor. Tom Bekas s-a stabilit în Irlanda şi se ocupă cu agricultura. Creşte găini şi o snopeşte în bătăi pe unica lui fată, căreia îi dă o educaţie spartană. Nu se dă în lături nici de la probleme ştiinţifice: e foarte supărat pe el însuşi, pentru că a uitat să ia de pe Insula zburătoare sămânţă de la copacul a cărui sevă aducea a votcă rusească.

Apărută pentru prima oară în revista Budilnik, 1883, Nr. 19, autoriz. cenz. din 21 mai. Semnată: A. Cehonte. A intrat cu anumite modificări în culegerea retipărită în întregime, din anul 1883. Publicăm textul culegerii.

În vederea includerii în culegere, povestirea a fost supusă unor mici modificări stilistice, iar denumirea iniţială a insulei: „Insula prinţul Meşcerski” a fost schimbată în „Insula Iohann Hoff”.