Delegatul sau cum s-a pomenit Desdemonov fără 25 de ruble

dedicată lui L. I. PALMIN

— Ssst! Hai la portar; aici nu-i bine… Poate să ne audă…

Intrarăm în odăiţa portarului. Pe Makar, portarul, se grăbiră să-l trimită la administraţia financiară, ca să nu tragă cu urechea şi pe urmă să-i pârască. Makar luă condica de expediţie, îşi puse şapca pe cap, dar nu se duse la administraţia financiară, ci se ascunse sub scară: simţise el că bătea un vânt de răzvrătire… Cel dintâi vorbi Kaşalotov, apoi Desdemonov şi după el Zracikov… Urmă o adevărată dezlănţuire de patimi primejdioase! Chipurile stacojii se schimonoseau, pumnii loveau în piepturi…

— Trăim în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi nu dracu’ ştie când, pe timpuri antediluviene! începu Kaşalotov. Astăzi nu li se mai poate îngădui burtoşilor ăstora să-şi facă de cap ca altădată. Ne-am săturat la urma urmei! A trecut vremea când… etc… etc…

Desdemonov îi ţinu isonul tunând şi fulgerând. Zracikov nu se sfii să tragă şi câteva înjurături… Se iscă o larmă cumplită. Printre ei se găsi însă şi unul mai cu scaun la cap. Făcând o mutră îngrijorată, acesta îşi şterse faţa cu o batistă în care îşi suflase nasul şi spuse:

— Fraţilor, n-are rost să facem atâta tărăboi!… Hai să zicem că aveţi dreptate… şi fireşte că aveţi! Dar… La ce bun?… O să vi se plătească cu aceeaşi monedă: şi împotriva voastră vor fi răzvrătiri când veţi ajunge şefi. Ascultaţi ce vă spun: tot vouă vă faceţi rău…

Dar înţeleptul nu fu ascultat. Nici nu-l lăsară să isprăvească şi-l îmbrânciră spre uşă. Văzând că nu face nimic cu înţelepciunea, omul cu scaun la cap lăsă deoparte înţelepciunea şi începu şi el să cârtească.

— La urma urmei e timpul să-l facem să priceapă, că suntem şi noi oameni! tună iarăşi Desdemonov. Repet: nu suntem nici sclavi, nici plebei! Şi nici gladiatori! N-o să ne lăsăm batjocoriţi de el! Te tutuieşte, nu răspunde la salut, întoarce capul în altă parte când îi prezinţi raportul, suduie… În ziua de astăzi nu se cade să tutuieşti nici măcar sluga din casă, darămite nişte domni ca noi! Aşa să-i şi spunem!

— Deunăzi mă întreabă: „Cu ce te-ai mânjit pe bot? Du-te la Makar să te şteargă cu cârpa de spălat pe jos!” Frumoasă glumă! Iar altă dată…

— Într-o zi eram pe stradă cu nevastă-mea, îl întrerupse Zracikov, şi ne-am întâlnit cu el. „Mă buzatule”, îmi spune, „umbli cu pupeze, chiar şi ziua-n amiaza mare!” „Sunt cu nevastă-mea, Excelenţă!”… i-am răspuns eu. Iar el nici măcar nu şi-a cerut scuze, a plescăit din limbă şi atâta tot! Din pricina acestei batjocuri, nevastă-mea a bocit trei zile în şir. Ea nu-i pupăză, ci dimpotrivă… doar o ştiţi şi voi… Într-un cuvânt, domnilor, nu se mai poate trăi aşa! Ori noi, ori el; împreună nu mai putem în niciun caz face serviciu! Sau pleacă el, sau plecăm noi! Mai bine rămâi fără post decât să-ţi laşi renomeul batjocorit în halul ăsta! Trăim în secolul al XIX-lea. Orice om îşi are demnitatea sa! Nu sunt un om mare, dar nici un terchea-berchea nu-s, am şi eu genul meu! Nu permit nimănui! Asta să-i intre în cap! Să se ducă unul dintre noi la el şi să-i spună că aşa nu mai merge! S-o facă în numele nostru! Hai! Cine se duce? Să-i spună de la obraz! Nu vă temeţi, n-are ce să vi se întâmple! Care se duce? Ptiu… drace… am răguşit de tot…

Se hotărâră să aleagă un delegat. După multă discuţie şi ceartă, Desdemonov fu decretat cel mai deştept, cel mai meşter la vorbă şi cel mai înfipt. E înscris la bibliotecă, scrie foarte frumos, cunoaşte domnişoare culte – prin urmare e om cu cap şi are să ştie ce să spună şi cum să spună. Cât despre îndrăzneală, nici nu mai încape vorbă. Toată lumea ştie cum într-o zi a pretins comisarului de poliţie al cartierului să-i ceară scuze pentru că îl luase la club drept fecior; comisarul nici n-a apucat să se încrunte la auzul acestei pretenţii şi s-a şi dus vestea despre îndrăzneala sa, stârnind mare vâlvă…

— Du-te, Senea! Nu te teme! Spune-i verde în faţă! Poftim, înghite! Ţi-ai găsit naşul, Excelenţă! Crezi că aşa merge? Caută-ţi alte slugi, noi nu suntem nişte tâmpiţi, Excelenţă, ştim şi noi să facem pe grozavii. Degeaba vrei să ne legi la gard! Asta-i… Du-te, Senea, du-te frate… Numai piaptănă-te mai întâi… Aşa să-i spui…

— De! Eu sunt cam iute din fire, domnilor… Te pomeneşti că-i zic prea multe. Mai bine ar fi să meargă Zracikov!

— Nu, Senea, tu să mergi… Zracikov e grozav la el acasă şi asta numai când e beat… E un bleg, pe când tu, oricum… Hai, du-te, băiatule…

Desdemonov se pieptănă, îşi încheie jiletca, tuşi în pumn şi se duse… Toţi rămaseră să-l aştepte cu răsuflarea tăiată. Intrând la şef, Desdemonov se opri lângă uşă şi îşi trecu mâna tremurătoare peste buze: cum să înceapă? Când zări chelia cu negul cel negricios atât de bine cunoscut, simţi că îl ia cu frig şi i se păru că cineva îl strânge parcă într-o chingă… Tremură, înfiorat… Dar aceasta n-avea niciun fel de importanţă; aşa ceva se întâmplă oricui din lipsă de obişnuinţă; numai curajul să nu ţi-l pierzi… Hai, curaj!

— Ei… ce vrei?

Desdemonov făcu un pas înainte, mişcă buzele, dar nu scoase niciun sunet: ceva i se încurcase în gură. Şi delegatul simţi că încurcătura nu era numai în gură, ci şi în măruntaie… Din inimă curajul îi trecu în stomac, ghiorţăi niţel! acolo, coborî de-a lungul coapselor spre călcâie şi se opri în ghete… Dar ghetele erau cam rupte… Mare bucluc!

— Ei… ce vrei? Eşti surd?

— Hm… Nimic… Am venit doar aşa. Mi s-a spus, Excelenţă… am auzit că…

Desdemonov vru să-şi stăpânească limba, dar limba nu-l asculta şi continuă:

— Am auzit că Excelenţa Sa, soţia dumneavoastră, a organizat o loterie pentru vânzarea unui cupeu… Aş lua şi eu un bilet, Excelenţă… Hm… Excelenţă…

— Un bilet? Bine… Mi-au mai rămas cinci bilete… Le vrei pe toate cinci?

— N… n… nu, Excelenţă… Un bilet… îmi ajunge.

— Te întreb dacă le vrei pe toate cinci?

— Prea bine, Excelenţă!

— E şase ruble unul… Dar ţie ţi le fac cu cinci ruble… Iscăleşte aici… îţi doresc din suflet să câştigi…

— Hî… hî-hî… Mulţumesc, Excelenţă… Hm… Sunt foarte bucuros…

— Du-te!

Un minut după aceea, Desdemonov stătea în odăiţa portarului şi, roşu ca racul, cu lacrimi în ochi, se ruga de prieteni să-l împrumute cu douăzeci şi cinci de ruble.

— I-am dat douăzeci şi cinci de ruble, fraţilor, şi banii nu erau ai mei! Mi-i dăduse soacră-mea, să-i plătesc chiria… Daţi-mi, domnilor! Vă rog!

— Dar de ce plângi? Ai să te plimbi în cupeu…

— În cupeu… Cupeu… Ce să fac cu el, să sperii lumea? Nu sunt faţă bisericească! Şi unde să-l ţin dacă îl câştig? Unde?

Vorbiră mult timp, şi pe când vorbeau, Makar (care ştia carte) însemna pe hârtie tot ce spuneau pentru ca, după aceea… Dar ce s-o mai lungim, domnilor! În orice caz, morala e limpede: să nu te răzvrăteşti!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 22, 28 mai. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.

Povestirea e dedicată poetului Liodor Ivanovici Palmin (1841—1891) cu care Cehov era prieten.