Motanul

Varvara Petrovna se trezi din somn şi ascultă cu luare aminte. Faţa i se îngălbeni, şi ochii ei negri, mari, se făcură şi mai mari de spaimă când îşi dădu seama că nu fusese vis… Îngrozită, îşi acoperi faţa cu mâinile, apoi se ridică într-un cot şi începu să-şi zgâlţâie bărbatul. Soţul, făcut covrig, sforăia încet cu capul pe umărul ei.

— Alioşa, dragul meu… Trezeşte-te! Scumpule!… Ah… E groaznic!

Alioşa se opri din sforăit şi îşi întinse picioarele. Varvara Petrovna îl ciupi de obraz. El oftă adânc şi se trezi.

— Alioşa, dragul meu… Trezeşte-te. Plânge cineva…

— Cine plânge? Ce ţi se năzare?

— Ascultă şi tu. N-auzi? Geme cineva… O fi vreun copil părăsit la uşa noastră… Vai, nu pot să mai aud!

Alioşa se ridică în capul oaselor şi trase şi el cu urechea. Noaptea cenuşie privea prin geamul larg deschis. Odată cu mireasma liliacului şi şoapta lină a teiului, o uşoară adiere de vânt aducea până la pat sunete ciudate… Nu puteai să desluşeşti de îndată ce fel de sunete erau: scâncet, tânguire sau urlet prelung… Un singur lucru era limpede: sunetele veneau de sub fereastră şi nu ieşeau dintr-un singur gâtlej, ci din mai multe… Erau glasuri de soprane, de contralte, de tenori…

— Dar astea-s mâţe, Varia! spuse Alioşa. Prostuţo!

— Mâţe? Nu se poate! Dar başii cine-s?

— E un porc care grohăie. Nu uita că suntem la ţară… Sigur că da. Sunt mâţe… Hai, linişteşte-te, dormi fără grijă!

Varia şi Alioşa se culcară şi traseră pătura peste cap. Pe fereastră veni o adiere răcoroasă de zori de zi; soţii se ghemuiră unul într-altul şi închiseră ochii. Nu trecură nici cinci minute şi Alioşa începu să se zvârcolească şi să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă. Nu te lasă să dormi, dracu’ să le ia!… Auzi-le cum zbiară…

Între timp concertul pisicesc mergea crescendo. Cântăreţilor de sub fereastră li se alăturaseră pesemne forţe proaspete, şi forfota se transforma treptat, treptat, în zgomot, larmă, zarvă… De la piano cel mai dulce ajungea la fortissimo şi curând tot văzduhul se umplu de miorlăituri sălbatice. Unii motani scoteau sunete sacadate, alţii executau triluri îndrăzneţe, în optimi şi şaisprezecimi, de parcă ar fi cântat după note, iar alţii ţineau îndelung aceeaşi notă… Unul, pesemne cel mai în vârstă şi cel mai înfocat, cânta cu un glas straniu, deloc pisicesc, când de bas, când de tenor.

— Mau… mau… Tu… tu… tu… carriau…

Dacă nu s-ar mai fi şi scuipat din când în când, nici n-ai fi putut crede că-s motani… Varia se întoarse pe partea cealaltă şi mormăi ceva… Alioşa sări în picioare, aruncă un blestem şi închise fereastra. Dar o fereastră nu-i mare lucru: lasă să treacă şi sunetul, şi lumina, şi electricitatea.

— Trebuie să mă scol la opt, să apuc trenul ca să fiu la serviciu, înjură Alioşa, şi ei zbiară şi nu mă lasă să dorm, diavolii… Te rog, taci tu, măcar! Ce femeie! Îmi miorlăie şi-mi tot scânceşte la ureche! Ce sunt eu vinovat? Doar nu-s ai mei!

— Alungă-i, dragul meu!

Bărbatul trase o înjurătură, sări din pat şi se duse la fereastră… Noaptea era pe sfârşite.

Uitându-se la cer, Alioşa nu mai zări decât o singură steluţă şi aceea abia sclipind, ca prin ceaţă… În tei prinseră a ciripi nişte vrăbii, speriate de zgomotul ferestrei deschise. Alioşa privi în jos şi văzu vreo zece motani. Cu spinările rotunde, cu cozile încordate, şuierând ca nişte şerpi, se învârteau, călcând uşor pe iarbă, în jurul unei pisicuţe drăgălaşe care şedea pe un ciubăr răsturnat cu fundul în sus, şi miorlăiau. Era greu de spus ce era mai tare: dragostea pentru pisicuţă sau sentimentul propriei lor demnităţi? Veniseră pentru dragoste sau numai pentru a-şi arăta demnitatea? În raporturile lor unii faţă de alţii se simţea ura cea mai rafinată… De partea cealaltă a gardului o scroafă cu purcei se freca de uluce, încăpăţânându-se să intre în grădiniţă.

— Câţţ! făcu Alioşa. Câţţ! Diavolilor! Pşşt!

Dar motanii nici nu-l luară în seamă. Numai pisicuţa îi aruncă o privire, şi aceea în treacăt, în silă. Era fericită şi nu-i păsa acum de Alioşa…

— Câţţ!… Blestemaţilor! Ptiu, dracu’ să vă ia! Varia, ia dă-mi carafa, să torn apă peste ei! Draci împieliţaţi!

Varia sări din pat şi îi dădu nu carafa, ci cana de la spălător. Alioşa se culcă cu pieptul pe pervaz şi plecă încet cana.

— Of, domnule, domnule! auzi el un glas deasupra capului. Ce ţi-e şi cu tineretul ăsta! Se poate să faci una ca asta? Vai-vai-vai… Tineretul!!

Şi urmă alt oftat. Alioşa ridică privirea în sus şi văzu nişte umeri într-un halat de stambă cu flori mari şi nişte degete uscăţive, noduroase. Pe umeri era înfipt un cap mic cu păr alb, în scufă de noapte, iar degetele ameninţau… Bătrânul şedea la fereastră şi nu-şi lua privirea de la motani. Ochii lui mici ardeau de dorinţe nemărturisite şi clipeau pofticios, ca şi cum ar fi urmărit un balet.

Alioşa rămase cu gura căscată, se îngălbeni şi zâmbi…

— Binevoiţi a nu dormi, Excelenţă? întrebă el netam-nesam.

— Nu-i frumos, domnul meu! Te revolţi împotriva naturii, tinere! Nesocoteşti… hm… legile naturii, ca să zic aşa! Nu-i frumos! De ce te amesteci? Asta-i doar… hm… organismul! Ce crezi dumneata? Organismul! Trebuie să înţelegi! E regretabil din partea dumitale, domnul meu!

Alioşa o sfeclise; se întoarse în vârful picioarelor la pat şi se culcă smerit. Varia se ghemui lângă el ţinându-şi răsuflarea.

— E şeful nostru… şopti Alioşa. Chiar el e. Şi nu doarme. Se zgâieşte la motani. Caraghiosul! Nu-i deloc plăcut să stai în aceeaşi casă cu şeful tău.

— Tinere! răsună după câteva clipe glasul bătrânului. Unde eşti? Ia poftim încoace!

Alioşa se apropie de fereastră şi îşi răsuci capul privind în sus.

— Vezi cotoiul acela alb? Cum ţi se pare? E al meu! Ce ţinută! Ce ţinută! Ce mers!… Ia-n priveşte! Miau, miau… Vaska! Vasiuşka, şmechere! Şi ce mustăţi are, puşlamaua! E din Siberia, coţcarul. Din ţinuturi îndepărtate… he-he-he… Pisicuţa o s-o păţească cu el… he-he, o s-o păţească… He-he. Cotoiul meu a biruit întotdeauna. Acuşi ai să te convingi şi dumneata. Ce ţinută, domnule, ce ţinută!

Alioşa spuse că-i place foarte mult blana pisoiului. Bătrânul începu să-i descrie felul de viaţă, obiceiurile motanului, şi, luându-se cu vorba, îl ţinu pe Alioşa la fereastră până la răsăritul soarelui. Povesti cu toate amănuntele, plescăind din limbă şi lingându-şi degetele uscăţive… Nici vorbă nu mai putea fi de dormit.

În noaptea următoare, pe la ceasul unu, motanii îşi începură iarăşi concertul şi o treziră din nou pe Varia. Dar Alioşa nu mai îndrăzni să-i alunge. Printre ei se afla şi motanul Excelenţei Sale, al şefului său. Alioşa şi Varia ascultară deci până dimineaţă concertul pisicesc.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 20, 14 mai. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.