O femeie fără prejudecăţi

ROMAN

Maxim Kuzmici Saliutov este un om înalt, lat în umeri, impunător. Statura lui poate fi socotită pe drept cuvânt atletică. E deosebit de puternic: îndoaie o monedă de douăzeci de copeici, smulge din pământ copaci tineri cu rădăcină cu tot, ridică cu dinţii greutăţi mari şi jură că nu se află om pe lume care să îndrăznească să se măsoare cu el. E curajos şi cutezător. Toţi se tem de el şi schimbă feţe-feţe când îl văd mâniindu-se. Nu numai femeile, dar chiar şi bărbaţii ţipă de durere şi roşesc când le strânge mâna. E cu neputinţă să asculţi frumosul lui glas de bariton, deoarece te asurzeşte. Într-un cuvânt, Maxim Kuzmici este întruchiparea forţei. Nu cunosc un altul ca el.

Această forţă covârşitoare, neasemuită, de taur, era strivită ca un guzgan, când Maxim Kuzmici începea să-i vorbească de dragoste Elenei Gavrilovna. În clipa când gura lui mare trebuia să rostească „te iubesc” roşea, pălea, tremura, nu se simţea în stare să ridice nici măcar un scaun; îşi pierdea orice vlagă şi trupul lui uriaş nu mai era decât un gogeamite burduf gol.

Declaraţiile de dragoste i le făcea de obicei la patinaj. Elena Gavrilovna zbura pe gheaţă cu uşurinţa unui fulg, iar el, abia ţinându-se după ea, tremura, se pierdea cu firea, bâiguia vorbe fără şir. Pe chip i se citea o adevărată suferinţă… câte ori trebuia să execute vreo figură mai complicată, picioarele lui îndemânatice, iuţi, se muiau şi se împleticeau… Credeţi cumva că se temea de vreun refuz? Câtuşi de puţin. Elena Gavrilovna îl iubea şi abia aştepta ca el să-i ofere mâna şi inima… Ea – o brunetă micuţă, drăgălaşă – ardea toată de nerăbdare…

Maxim Kuzmici trecuse de treizeci de ani, nu ocupa cine ştie ce post, bani nu prea avea, în schimb era frumos, spiritual, îndemânatic! Dansa minunat, trăgea la ţintă fără greş… iar de călărit nimeni nu călărea mai bine ca el. O dată, plimbându-se cu ea, sărise un şanţ pe care cu greu l-ar fi sărit chiar şi un cal englez pur sânge!…

Cum să nu iubeşti un om ca el?

Ştia că e iubit, era convins de aceasta. Dar un gând nu-i dădea pace… Acest gând îl înnebunea, îl făcea să plângă „să turbeze, nu-l lăsa să mănânce să bea, să doarmă… Îi otrăvea viaţa. Nu-l slăbea nici când îi vorbea de dragoste; chiar şi atunci îi sfredelea creierul, îi ciocănea în tâmple.

— Fii soţia mea! îi spunea el Elenei Gavrilovna. Te iubesc! Te iubesc ca un nebun!

Şi în acelaşi timp gândea:

„Am oare dreptul să fiu bărbatul ei? Nu, n-am acest drept! Dacă ar şti de unde mă trag, dacă cineva i-ar povesti trecutul meu, nici nu s-ar mai uita la mine! Ruşinos, nenorocit trecut! Ea, o fată distinsă, bogată, cultă, mi-ar întoarce spatele dacă ar şti cine sunt!”

În ziua în care Elena Gavrilovna i se aruncă de gât, jurându-i că-l iubeşte, Maxim Kuzmici în loc să se bucure, se întristă.

Gândul necruţător otrăvise totul… Întorcându-se acasă de la patinaj, îşi muşca buzele, spunându-şi:

„Sunt un ticălos! Dacă aş fi fost un om cinstit, i-aş fi mărturisit totul, totul! Trebuia înainte de toate să-i împărtăşesc taina mea! De vreme ce n-am făcut-o, sunt un nemernic, un ticălos!”

Părinţii Elenei Gavrilovna se învoiră ca fiica lor să se mărite cu Maxim Kuzmici. Atletul le plăcea: era un băiat respectuos şi un funcţionar care îndreptăţea speranţe mari. Elena Gavrilovna se simţea în al nouălea cer. Era fericită. În schimb bietul atlet era departe de a fi fericit. În aşteptarea nunţii, acelaşi gând chinuitor îi otrăvea zilele.

Îi mai otrăvea zilele şi un prieten, care-i cunoştea trecutul ca şi pe-al său, şi căruia, ca să tacă, îi dădea aproape toată leafa.

— Azi am chef să mănânc la Ermitaj! spunea prietenul. Pofteşte-mă! De nu, spun tot ce ştiu… Dă-mi şi douăzeci şi cinci de ruble cu împrumut.

Bietul Maxim Kuzmici slăbi, se sfriji… Obrajii i se traseră, pumnii i se uscară. Gândul blestemat îl îmbolnăvi. Dacă n-ar fi fost femeia iubită, şi-ar fi zburat creierii…

„Sunt un ticălos, un netrebnic! îşi repeta el. Trebuie să-i mărturisesc totul înainte de nuntă. Fie ce-o fi!”

Dar până la urmă nu-i mărturisi nimic; îi lipsea curajul.

Şi gândul că după spovedanie va fi nevoit să se despartă de femeia iubită era pentru el mai chinuitor ca orice…

Veni şi seara nunţii. Tinerii se cununară, primiră felicitări… Toată lumea era înduioşată de fericirea lor. Bietul Maxim Kuzmici primea felicitările, bea, dansa, râdea, dar se simţea groaznic de nefericit. „Trebuie neapărat să-i mărturisesc, bestie ce sunt! Deşi ne-am cununat, nu-i prea târziu! Mai e timp să ne despărţim!”

Şi mărturisi…

Când sosi ceasul mult aşteptat şi tinerii fură conduşi în iatacul lor, conştiinţa şi cinstea biruiră… Galben, tremurând, nemaiştiind pe ce lume e, Maxim Kuzmici se apropie sfios de soţia sa şi, luându-i mâna, îi spuse, cu răsuflarea întretăiată:

— Înainte de a ne dărui unul altuia, trebuie… Trebuie să-ţi mărturisesc ceva…

— Ce-i cu tine, Max? Eşti… palid! În ultima vreme arăţi rău, eşti atât de tăcut… Eşti bolnav?

— Trebuie… să-ţi spun totul, Liolia… Hai să ne aşezăm… Am să te îngrozesc, am să-ţi otrăvesc fericirea… Dar ce să fac? Trebuie! Datoria înainte de toate… Vreau să-ţi povestesc trecutul meu…

Liolia făcu ochii mari şi zâmbi.

— Bine, povesteşte… Dar mai pe scurt, te rog. Şi nu mai tremura aşa.

— M-am… născut la Tam… la Tam… bov… Părinţii mei nu erau de neam mare şi erau foarte săraci… Trebuie să-ţi spun cine sunt. Ai să te îngrozeşti, dar ce să fac? Stai… să vezi… Eram sărac lipit pământului… În copilărie, vindeam mere… pere…

— Tu?

— Te-nspăimânt, nu-i aşa? Şi asta încă nu-i nimic, draga mea. De-ai şti cât sunt de nefericit! Ai să mă blestemi când ai să afli!

— Dar ce anume?

— La vârsta de douăzeci de ani… am fost… am fost… iartă-mă. Nu mă alunga! Am fost clovn la circ!

— Tu?!? Clovn?

În aşteptarea palmei, Saliutov îşi acoperi cu mâinile faţa albă ca varul. Era mai-mai să leşine..!

— Tu… clovn?

Şi Liolia se rostogoli de pe canapea… sări în picioare şi începu să alerge prin odaie, ţinându-se cu mâinile de burtă… Deodată iatacul se cutremură de râsul ei hohotitor, isteric parcă…

— Ha, ha, ha!… Tu, clovn? Tu, Maximka? Dragul meu! Dă-mi o reprezentaţie! Dovedeşte-mi că într-adevăr ai fost! Ha-ha, ha! Scumpul meu!

Se repezi la Saliutov şi-l îmbrăţişă…

— Dă-mi şi mie o reprezentaţie! Dragul meu! Scumpul meu!

— Râzi, sărmana de tine? Mă dispreţuieşti?

— Arată-mi şi mie! Ştii chiar să umbli pe sârmă? Haide!

Acoperi obrazul soţului cu sărutări, se lipi de el, începu să se alinte… nu părea câtuşi de puţin supărată… Fericit, fără să mai înţeleagă nimic, Maxim Kuzmici se lăsă înduplecat.

Apropiindu-se de pat, numără până la trei şi, proptindu-se cu fruntea pe marginea patului… se ridică cu picioarele în sus.

— Bravo, Max! Bis! Ha-ha! Dragul meu! Înc-o dată!

Max se legănă, sări, aşa cum era, pe podea şi începu să umble în mâini.

Dimineaţa părinţii Lioliei se arătară foarte miraţi.

— Cine bocăne acolo sus? se întrebară ei. Tinerii dorm încă… Se vede că servitorii îşi fac de cap… Auzi, ce tărăboi! Nemernicii!

Tatăl se duse sus, dar nu găsi nici urmă de servitor.

Spre marea lui mirare, zgomotul venea din odaia tinerilor… Stătu un timp lângă prag, ridică nedumerit din umeri, întredeschise încet uşa… Aruncă o privire în iatac, holbă ochii şi fu cât pe ce să moară de uimire: în mijlocul camerei Maxim Kuzmici descria prin văzduh un teribil salto mortale, iar Liolia îl privea fericită şi aplauda. Chipurile amândurora străluceau de fericire.

Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 11, 10 februarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.