Un om recunoscător

SCHIŢĂ PSIHOLOGICĂ

— Na-ţi trei sute de ruble! spuse Ivan Petrovici, întinzându-i lui Mişa Bobov, secretarul său, care îi era în acelaşi timp şi rudă îndepărtată, un teanc de bancnote. Fie, ia-le… Nu voiam să ţi le dau, dar… ce să fac? Ia-le… Să ştii însă că-i pentru ultima oară… Nevestei mele să-i mulţumeşti. Dacă n-ar fi fost ea, nu mai vedeai tu bani… Ea m-a înduplecat.

Mişa luă banii şi începu să clipească stânjenit. Nu găsea cuvinte pentru a-şi exprima recunoştinţa. Ochii i se înroşiră şi i se umeziră. L-ar fi îmbrăţişat pe Ivan Petrovici, dar… nu prea se cade să-ţi îmbrăţişezi şefii!

— Să-i mulţumeşti nevestei mele, spuse iar Ivan Petrovici. Ea m-a înduplecat… Ai mişcat-o cu mutra ta plângăreaţă… Da, ei să-i mulţumeşti.

Mişa ieşi de-a-ndăratelea din birou; apoi se duse să-i mulţumească rudei sale îndepărtate, nevestei lui Ivan Petrovici. Ea, o blondă micuţă, drăgălaşă, şedea în budoar pe o canapeluţă şi citea un roman. Mişa se opri în faţa ei şi rosti:

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc!

Ea zâmbi cu îngăduinţă, lăsă cartea şi îi indică binevoitoare un loc lângă ea. Mişa se aşeză.

— Cum să-ţi mulţumesc? Cum? În ce fel? Învaţă-mă, Maria Semionovna! Mi-ai făcut mai mult decât un bine! Cu banii ăştia am să mă însor cu draga, cu scumpa mea Katia!

Pe obrazul lui Mişa se prelinse o lacrimă. Glasul îi tremura.

— Îţi mulţumesc din tot sufletul!

Se aplecă şi sărută mâna mică şi plinuţă a Mariei Semionovna.

— Eşti atât de bună! Şi ce om bun e şi Ivan Petrovici al dumitale! Ce bun şi ce îngăduitor! Are o inimă de aur! Trebuie să-i fii recunoscătoare cerului că ţi-a trimis un asemenea soţ! Iubeşte-l, draga mea! Te rog din suflet, iubeşte-l!

Mişa se aplecă şi îi sărută amândouă mânuţele deodată. Lacrimile i se prelinseră şi pe celălalt obraz. Un ochi i se făcu mai mic.

— E bătrân, e urât, dar în schimb ce suflet are! Un suflet ca al lui nici nu găseşti! Nu găseşti! Iubeşte-l deci! Voi, femeile tinere, sunteţi atât de uşuratice! Voi preţuiţi la un bărbat în primul rând înfăţişarea… impresia pe care o face… Te rog din suflet!

Mişa îi apucă amândouă braţele şi i le strânse spasmodic. În glas îi tremurau hohote de plâns.

— Să nu-l înşeli! A înşela un om ca el înseamnă a înşela un înger! Preţuieşte-l, iubeşte-l! A iubi un om atât de minunat, a-i aparţine… asta-i adevărata fericire! Sunt multe lucruri pe care nu vreţi să le înţelegeţi voi, femeile… multe… Te iubesc cu înflăcărare, la nebunie, pentru faptul că-i aparţii lui! Sărut odorul sfânt, care-i aparţine… Sărutul meu e un sărut sfânt… Nu te teme, sunt logodit… Nu-i nimic…

Tremurând, înecându-se, Mişa ajunse de la urechea ei la obrăjor, de care se atinse cu mustaţa.

— Să nu-l înşeli, scumpa mea! Doar îl iubeşti! Spune! Nu-i aşa, îl iubeşti?

— Da.

— Ce încântătoare eşti!

Câteva clipe Mişa, înduioşat şi extaziat, o privi drept în ochi. Şi în aceşti ochi el citi expresia unui suflet nobil…

— Eşti o făptură încântătoare… urmă el, întinzând mâna spre mijlocul ei. Îl iubeşti… pe acest înger… Pe acest om minunat… Cu inimă de aur… de aur…

Ea încercă să se desprindă din braţele lui, se răsuci, dar se simţi şi mai încătuşată… Căpşorul ei – ce prost se stă pe aceste canapele! – se lăsă fără voie pe pieptul lui Mişa.

— Sufletul lui… inima lui… Unde poţi să mai găseşti un om ca el? Să-l iubeşti… Să asculţi bătăile inimii lui… Să mergi cu el mână în mână… Să suferi… să-i împărtăşeşti bucuriile… Înţelege-mă! Înţelege-mă!…

Din ochii lui Mişa ţâşniră lacrimi… Capul i se mişcă spasmodic şi se lăsă pe pieptul ei. Începu să plângă cu hohote şi o strânse pe Maria Semionovna şi mai tare în braţe…

Groaznic de prost se mai stă pe canapelele astea! Ea ar fi vrut să se desprindă din îmbrăţişarea lui, să-l mângâie, să-l liniştească… E un tânăr atât de nervos! Ar fi vrut să-i mulţumească pentru sentimentele pe care le nutrea faţă de bărbatul ei… Dar nu izbuti cu niciun chip să se scoale!

— Iubeşte-l… Nu-l înşela… Te rog din suflet! Voi… femeile… sunteţi atât de uşuratice… nu înţelegeţi…

Mişa nu mai spuse niciun cuvânt… Limba lui încercă zadarnic să rostească ceva şi în cele din urmă amuţi…

Peste cinci minute Ivan Petrovici intră în budoar… Nefericitul! De ce nu venise mai devreme? Când văzură faţa stacojie a şefului, pumnii lui strânşi, când auziră glasul lui înfundat, parcă sugrumat, săriră în picioare…

— Ce-i cu tine? întrebă Maria Semionovna, palidă.

Întrebase, fiindcă, oricum, trebuia să spună ceva!

— Dar… am fost bine intenţionat, Excelenţă! bolborosi Mişa. Pe cuvânt de onoare că am fost bine intenţionat!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 7, 12 februarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.