O povestire căreia e greu să-i găseşti un titlu
Într-o zi de sărbătoare, pe la prânz, şedeam vreo douăzeci de inşi la o masă mare şi ne bucuram de viaţă. Ochii noştri cam tulburi de băutură se desfătau la vederea icrelor moi, straşnice, a homarilor proaspeţi, a somonului minunat şi a nenumăratelor sticle, înşirate aproape pe toată lungimea mesei. În stomacurile noastre domnea o căldură plăcută, sau cum spun arabii: răsărea soarele. Mâncam şi o luam din nou de la capăt. Duceam discuţii liberale… Vorbeam despre… Pot să contez pe discreţia dumitale, cititorule? Nu vorbeam de căpşuni şi nici de cai… nu! Rezolvam probleme. Discutam despre mujic, despre uriadnic, despre rublă… (Vezi să nu mă dai în vileag, dragul meu!) Unul dintre noi scoase din buzunar o mică foaie de hârtie şi ne citi nişte versuri în care preconiza cu mult haz să se perceapă de la cetăţeni zece ruble, când se uită cu amândoi ochii, şi cinci ruble când nu se uită decât cu unul singur, iar de la cei orbi să nu se perceapă nimic. Liubostiajaev (Feodor Andreici), un om de obicei potolit şi respectuos, se lăsă de data aceasta furat de însufleţirea generală şi începu să strige: „Excelenţa sa Ivan Prohorîci e un lungan… încă ce lungan!” După fiecare frază noi urlam: „pereat ”
Până şi pe chelneri îi abăturăm de pe drumul cel drept, silindu-i să bea pentru fraternité… Toasturile erau şuierătoare, muşcătoare şi chiar revoltătoare. Eu, bunăoară, am ridicat paharul pentru înflorirea ştiin… pot să contez pe discreţia dumitale?… ştiinţelor naturale.
Când s-a servit şampania, l-am rugat pe secretarul de gubernie, Ottiagaev – Renan şi Spinoza al nostru – să ţină o cuvântare. Ottiagaev făcu nazuri, dar în cele din urmă se învoi şi, aruncând o privire în spate, spre uşă, spuse:
— Prieteni! Pentru noi nu există mari şi mici! Eu, bunăoară, secretar de gubernie, nu simt nici cea mai mică dorinţă de a face caz de puterea pe care o am asupra registratorilor de colegiu care stau la masa aceasta şi totodată trag nădejdea că nici pe mine consilierii titulari şi consilierii de curte, aici prezenţi, nu mă privesc ca pe un terchea-berchea. Prin urmare, daţi-mi voie… Mmm… Da, daţi-mi voie… Dar uitaţi-vă în jurul dumneavoastră! Ce vedeţi?
Ne-am uitat în jurul nostru şi am văzut mutrele chelnerilor, care zâmbeau respectuos.
— Vedem, urmă oratorul, trăgând cu ochii la uşă, atâtea chinuri, atâtea suferinţe… Peste tot furturi, jafuri, hoţii, pungăşii, mituiri… Beţivi cu nemiluita… Asupriţi la fiecare pas… Câte lacrimi! Câţi martiri! Să ne fie milă de ei şi… să plângem… (Oratorul începe să lăcrămeze.) Să plângem şi să bem pentru…
În clipa aceea uşa scârţâi şi intră cineva. Am întors capul şi am văzut un omuleţ mărunt cu chelie mare şi cu un zâmbet de mentor pe buze. Îl cunoşteam atât de bine pe acest omuleţ! Intră şi se opri ca să asculte sfârşitul toastului.
— …să plângem şi să bem, urmă oratorul, ridicând glasul, în sănătatea şefului nostru, a ocrotitorului şi binefăcătorului nostru, Ivan Prohorîci Halciadaev! Urraaa!
— Urraaaa! strigară toate cele douăzeci de gâtlejuri, şi prin toate douăzeci şampania se prelinse într-un dulce şuvoi…
Bătrânelul se apropie de masă şi ne făcu senine prietenoase cu capul. Se vedea că era încântat.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 11, 10 martie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
