Frăţiorul
La fereastră stătea o fată şi privea îngândurată caldarâmul murdar. În spatele ei stătea un tânăr în uniformă de funcţionar. Îşi frământa mustăcioara şi spunea cu glas tremurat:
— Bagă-ţi minţile în cap, soro, cât nu-i prea târziu! Fă-mi şi mie hatârul ăsta! Nu-l mai lua pe făinarul ăla burtos, pe ţopârlanul ăla! Dă-l încolo de fălcos afurisit, dar-ar Dumnezeu să nu-şi mai găsească odihna nici pe lumea cealaltă!
— Nu pot, frăţioare! Mi-am dat cuvântul.
— Te rog din suflet! Fie-ţi milă de neamul nostru! Tu eşti nobilă, cultă, iar el e un negustor de cvas, un ţărănoi, un bădăran! Bădăran! Înţelege odată, femeie fără minte ce eşti! Vinde cvas împuţit şi scrumbii mucegăite! E un pungaş ordinar! Ieri i-ai dat cuvântul şi chiar azi-dimineaţă a înşelat-o pe bucătăreasa noastră cu cinci copeici! Scoate şapte piei de pe bieţii oameni! Dar nu te-nţeleg: unde-s visurile tale? Spune! Doamne, Dumnezeule! Doar îl iubeşti pe Mişka Triohvostov, de la mine de la minister! La el visezi! Şi el te iubeşte…
Sora se îmbujoră. Bărbia începu să-i tremure, ochii i se umplură de lacrimi. Se vedea cât de colo că frăţiorul nimerise „punctul” cel mai sensibil.
— Te nenoroceşti pe tine şi îl nenoroceşti şi pe Mişka… A început să bea, băiatul! Of, surioară, surioară! Te-ai lăsat ispitită de bănetul ţopârlanului, de cercei şi de brăţări. Te măriţi din interes cu o ciumă… cu un porc… Iei un incult… Nici nu ştie să-şi scrie numele ca lumea! „Mitri Nekolaev”. „Ne”… auzi dumneata! Nekolaev… O vită! E bătrân, bădăran, necioplit… Să nu faci una ca asta!
Glasul i se frânse şi se înecă. Începu să tuşească şi îşi şterse ochii. Se porni să-i tremure şi lui bărbia.
— Mi-am dat cuvântul, frăţioare… Apoi, ca să-ţi spun drept, m-am săturat şi eu de sărăcia noastră…
— Dacă e aşa, atunci am să vorbesc! Nu voiam să mă murdăresc în ochii tăi, surioară, dar am să ţi-o spun… Mai bine să-mi pierd renomeul , decât să văd cum te nenoroceşti… Ascultă, Katia, ştiu ceva despre făinarul tău. Dacă ai să afli despre ce-i vorba, ai să-l părăseşti pe loc. Ascultă ce-ţi spun: ştii tu în ce loc scârbos l-am întâlnit într-o zi? Ştii?
— Unde?
Frăţiorul deschise gura să răspundă, dar se opri. În odaie intrase un flăcău în haină lungă rusească cu nişte cizme murdare în picioare şi cu un sac mare în mână. Făcu semnul crucii şi se opri lângă uşă.
— Mitri Terentici vă salută, se adresă el frăţiorului, şi mi-a spus să vă felicit cu prilejul zilei de duminică… Iar asta să v-o dau chiar în mână.
Frăţiorul se încruntă, luă sacul, se uită în el şi zâmbi dispreţuitor.
— Ce-i aici? Fleacuri pesemne… A, da… O căpăţână de zahăr…
Scoase căpăţâna din sac, îi smulse învelitoarea şi ciocăni cu degetul în zahăr.
— Hm… De la ce fabrică e? De la Bobrinski? Aşa da… Şi ăsta-i ceai? Parcă miroase ceva… A, da, nişte sardele… O pomadă, netam-nesam… nişte stafide cu fel de fel de gunoaie… Vrea să mă cumpere, să-mi intre pe sub piele… N-nu, dragul meu! Nu-s din ăia care se pot cumpăra! Şi pentru ce a mai pus, mă rog, în sac şi cicoare? N-am ce face cu ea. Nu-i sănătos să bei cafea… îţi distruge nervii… Bine, du-te! Spune-i că-l salut!
Flăcăul ieşi. Sora se repezi la frăţior şi îl apucă de mână… Vorbele lui o zdruncinaseră. Încă un cuvânt şi… praf se alegea de făinar!
— Spune-mi! Hai, spune odată! Unde l-ai văzut?
— Nicăieri. Am glumit… Fă cum ştii! mormăi frăţiorul şi mai ciocăni o dată cu degetul în căpăţâna de zahăr.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 11, 11 martie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
