Salcia

Cine dintre dumneavoastră a călătorit vreodată pe şleaul poştei dintre B. şi T.? Acela îşi mai aduce desigur aminte de moara lui Andreev care stă cocoţată singuratică pe malul râuleţului Kaziavka ^clxii . Moara-i mică, cu două perechi de pietre… Are peste o sută de ani, nu mai macină de mult, şi de aceea nu-i de mirare că aduce cu o băbuţă măruntă, gârbovită şi zdrenţăroasă, gata în orice clipă să se prăbuşească. Şi s-ar fi prăbuşit de mult dacă nu s-ar propti de o salcie uriaşă, din alte vremi, şi atât de groasă încât n-o pot cuprinde nici doi inşi. Frunzişul lucios al sălciei se revarsă peste acoperiş şi peste iezătură; ramurile joase ating pământul şi se scaldă în apa râuleţului. E şi ea bătrână şi gârbovită. Trunchiul ei ghebos e sluţit de o scorbură mare, întunecoasă. Dacă bagi mâna în scorbură, degetele ţi se afundă în miere neagră, şi un roi de albine sălbatice încep să-ţi bâzâie pe la urechi şi să te înţepe. Câţi ani să aibă? Arhip, prietenul ei, spune că era bătrână chiar şi pe vremea când el slugărea la boier ca „franţuz”, şi apoi la cucoană ca „harap”; şi asta s-a petrecut foarte demult.

Salcia mai propteşte şi o altă căzătură – pe bătrânul Arhip, care şade la rădăcina ei şi pescuieşte din zori şi până-n amurg cu undiţa. E bătrân, gârbovit, ca şi salcia, şi gura lui ştirbă seamănă cu scorburi. Ziua pescuieşte, iar noaptea şade dus pe gânduri la rădăcina sălciei. Amândoi, şi salcia cea bătrână şi Arhip, şuşotesc zi şi noapte… Amândoi au văzut multe la viaţa lor. Ascultaţi-i…

Acum vreo treizeci de ani, în duminica Floriilor, ziua bătrânei sălcii, moşneagul şedea la locul lui obişnuit, privea primăvara şi pescuia. În jur era linişte, ca întotdeauna… Nu se auzea decât şoapta celor doi bătrâni şi, din când în când, plescăitul unui peşte jucăuş. Moşneagul pescuia şi aştepta nămiaza. Atunci începea el să-şi fiarbă ciorba de peşte. Când umbra sălciei începea să se desprindă de malul celălalt, se apropia amiaza. Arhip mai afla timpul şi după zurgălăii căruţei de poştă. Taman la ceasurile douăsprezece, brişca poştei din T. trecea pe iezătură.

Arhip auzi zurgălăii şi în duminica aceea. Îşi lăsă undiţa şi începu să privească. Căruţa trasă de trei cai urcă dâmbul, coborî şi o luă la pas spre iezătură. Poştaşul dormea. După ce urcă pe iezătură, căruţa se opri fără veste. Arhip nu se mai mirase de multă vreme, dar în ziua aceea îi fu dat să se mire tare. Se petrecu ceva neobişnuit. Surugiul întoarse capul, începu să se frământe pe capră, smuci batista de pe faţa poştaşului şi îl lovi puternic cu o măciucă. Poştaşul nu făcu nicio mişcare. Pe capul său bălai se ivi o pată purpurie. Surugiul sări din căruţă şi-i mai trase cu toată puterea încă o lovitură. Câteva clipe după aceea, Arhip auzi pe aproape nişte paşi: surugiul cobora de pe mal şi venea drept spre el… Chipul lui, ars de soare, era galben ca ceara şi privirea îi rătăcea, năucă. Tremurând din tot trupul, se apropie în fugă de salcie şi, fără să-l vadă pe Arhip, ascunse geanta poştaşului în scorbură; apoi se întoarse în fugă la căruţă, sări pe capră şi se lovi singur în tâmplă, ceea ce-l uimi peste fire pe Arhip. Cu faţa însângerată, dădu bici cailor.

— Ajutor! Ne căsăpesc! începu el să strige.

Depărtările îi răspunseră prelung. Arhip auzi mult timp acest „Ajutor!” După vreo şase zile, o comisie de anchetă sosi la moară. Ridicară un plan al morii şi al iezăturii, măsurară adâncimea râului şi plecară, nu fără a fi prânzit la umbra sălciei. În tot timpul anchetei, Arhip stătuse sub roata morii, tremurând şi uitându-se în geantă. În ea se aflau plicuri cu câte cinci peceţi. Zi şi noapte se uita la aceste peceţi şi se gândea, iar bătrâna salcie ziua tăcea şi noaptea plângea. „Proasta!” îşi zicea Arhip, ascultându-i plânsul. O săptămână după aceea, bătrânul porni cu geanta la oraş.

— Unde-i aici administraţia? întrebă el, ajungând la barieră.

I se arătă o casă mare, galbenă, cu gheretă vărgată la poartă. Intră şi văzu în vestibul un boier cu nasturi de metal la haină. Boierul trăgea din lulea şi ocăra pe un paznic. Arhip se apropie de el şi, tremurând din tot trupul, îi povesti întâmplarea de la moară. Funcţionarul luă în mână geanta, desfăcu cureluşele, păli, se înroşi…

— Aşteaptă o clipă! îi spuse el lui Arhip şi dădu buzna în birouri. Funcţionarii se strânseră buluc în jurul lui… începură să umble de colo-colo, să se foiască, să se sfătuiască între ei… Peste vreo zece minute, funcţionarul îi aduse lui Arhip geanta înapoi şi îi spuse:

— N-ai nimerit unde trebuie, măi frate! Du-te în strada Nijneia, acolo te vor îndrepta; aici e administraţia financiară, dragul meu! Du-te la poliţie!

Arhip luă geanta şi ieşi.

„E mai uşoară geanta!” gândi el. „A scăzut la jumătate!”

În strada Nijneia, i se arătă o altă casă galbenă, cu două gherete. Aici nu era vestibul: birourile începeau chiar de la intrare. Moşneagul se apropie de una dintre mese şi le spuse conţopiştilor povestea genţii. Aceştia îi smulseră geanta din mână, se răstiră la el şi trimiseră după şeful lor. Nu trecu mult şi se ivi în odaie un bărbat gras, mustăcios. După un scurt interogatoriu, luă geanta şi se zăvorî cu ea într-una dintre camere.

— Dar banii unde-s? se auzi peste câteva clipe glasul lui. Geanta-i goală! Spuneţi-i moşneagului că poate să plece. Sau, mai bine, opriţi-l! Duceţi-l la Ivan Markovici! Ba nu, să plece!

Arhip salută şi ieşi. A doua zi, caracudele şi bibanii îi văzură din nou barba albă…

Era toamnă târzie. Moşneagul şedea la rădăcina sălciei şi pescuia. Chipul îi era tot atât de posomorât, ca şi salcia îngălbenită: nu-i plăcea toamna. Se posomorî însă şi mai mult în dimineaţa când îl zări lângă el pe surugiul cu pricina. Fără să-l vadă pe Arhip, acesta se apropie de salcie şi îşi băgă mâna în scorbură. Albinele, ude şi leneşe, începură să i se caţere pe mânecă. După ce scotoci câteva clipe, se îngălbeni, iar peste un ceas, şedea pe malul râului şi privea fără rost în apă.

— Unde e? îl întreba el mereu pe moşneag.

La început Arhip tăcea, posac, şi nu voia să-i răspundă ucigaşului, dar în cele din urmă i se făcu milă de el.

— Am dus-o la mărimi! spuse el. Dar să nu-ţi fie frică, măi prostule… Le-am spus că am găsit-o sub salcie…

Surugiul sări în picioare, scoase un urlet şi se năpusti asupra lui Arhip. Nu-l slăbi din mână multă vreme. Îl izbi crunt peste faţă, îl trânti jos, îl călcă în picioare. După ce-l bătu, nu plecă, ci rămase să locuiască la moară împreună cu moşneagul.

Ziua dormea şi tăcea, iar noaptea umbla pe iezătură. Pe iezătură se plimba umbra poştaşului şi surugiul stătea de vorbă cu ea. Veni primăvara, dar surugiul tăcea mereu şi se plimba. Într-o noapte bătrânul Arhip se apropie de el.

— Destul ai umblat hai-hui! îi spuse el, uitându-se pieziş la umbra poştaşului. Pleacă!

Poştaşul îngână aceleaşi vorbe, iar salcia le îngână şi ea…

— Nu pot! răspunse surugiul. M-aş duce, dar mă dor picioarele, mă doare sufletul!

Moşneagul îl luă de braţ şi îl duse la oraş. Îl duse în strada Nijneia, tot acolo unde lăsase geanta. Surugiul căzu în genunchi în faţa „şefului” şi îi mărturisi crima. Mustăciosul se miră:

— Ce dai vina pe tine, tâmpitule? Eşti beat? Vrei să te bag la răcoare? Aţi turbat cu toţii, ticăloşilor? Nu faceţi decât să încurcaţi lucrurile… Criminalul n-a fost descoperit şi basta! Ce mai vrei? Hai, şterge-o! Când moşneagul îi aminti de geantă, mustăciosul se porni pe un râs cu hohote, iar conţopiştii se mirară. Se vede că aveau memoria scurtă… Surugiul nu-şi găsi ispăşirea în strada Nijneia. Fu nevoit să se întoarcă la salcie…

Dar asta nu e tot. Ca să fugă de propria lui conştiinţă, surugiul se aruncă în apă, tulburând râuleţul chiar în locul unde pluteau plutele undiţelor lui Arhip. Şi se înecă. Acum moşneagul şi bătrâna salcie văd pe iezătură două umbre… Oare nu cu ele or fi vorbind în şoaptă?

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 15, 8 aprilie. Semnată: A. Cehonte. A intrat cu unele modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

Povestirea a fost inclusă în culegere cu modificări neînsemnate.