Buimac de somn

În sala tribunalului de circumscripţie e şedinţă. Pe banca acuzaţilor stă un domn între două vârste, tras la faţă, acuzat de delapidare şi fals. Grefierul, un om pirpiriu, cu pieptul îngust, citeşte cu glas slab, de tenor, actul de acuzare. Nu ţine seama nici de puncte, nici de virgule, şi citania lui monotonă seamănă cu un bâzâit de albine sau cu gâlgâitul unui pârâiaş. Ascultând-o, te trage la visare, la aduceri aminte, la somn… Judecătorii, juraţii şi publicul stau pleoştiţi, plictisiţi… Linişte. Numai din când în când răzbat din coridorul tribunalului paşi cadenţaţi, sau vreun jurat cască şi tuşeşte pe înfundate, cu mâna la gură…

Apărătorul şi-a proptit în pumn capul cârlionţat şi moţăie, senin. Moleşit de bâzâitul grefierului, gândurile lui şi-au pierdut şirul, au luat-o razna.

„Ce nas lung are portărelul! gândeşte el, clipind cu pleoapele grele. Ce i-o fi venit naturii să pocească în aşa hal un chip atât de inteligent! Dacă oamenii ar avea nasurile mai lungi, să zicem de vreo doi-trei stânjeni, lumea ar trăi mai înghesuită şi ar trebui să se clădească locuinţe mai încăpătoare…” Apărătorul dă din cap, ca un cal pişcat de un tăun, şi continuă să cugete:

„Ce s-o fi petrecând acum la mine? De obicei, la ora asta, toţi sunt acasă: şi nevastă-mea, şi soacra, şi copiii… Drăcuşorii de Kolka şi Zinka au intrat cu siguranţă în birou… Kolka stă în picioare pe fotoliu, cu pieptul rezemat de marginea mesei de lucru, şi-mi mâzgăleşte hârtiile. Desenează un cal cu botul ascuţit şi cu un punct în loc de ochi, un om cu braţele întinse, o căsuţă strâmbă; iar Zina stă lângă masă. Întinde gâtul şi se sileşte să vadă ce-a desenat frăţiorul…

— Desenează-l pe tata! se roagă ea.

Kolka se apucă să mă deseneze. Mogâldeaţa e gata. Nu mai rămâne decât să-i adauge o barbă neagră şi iată-l pe tata. Kolka începe apoi să caute poze prin codul de legi, iar Zina gospodăreşte pe birou. Dacă dau de sonerie – sună; zăresc o călimară – îşi moaie degetul în ea; dacă vreun sertar al biroului nu-i încuiat, înseamnă că trebuie să scotocească prin el. În cele din urmă, le vine amândurora ideea că sunt indieni şi că sub birou se pot ascunde cât se poate de bine de duşmani. Amândoi se târăsc dedesubt, în patru labe, strigă, ţipă şi îşi fac de lucru acolo până cade de pe birou lampa sau vasul de flori. Of! În acest timp, prin salon se plimbă, cu pasul ei greoi, doica cu cea de a treia progenitură… Progenitura urlă, urlă… urlă fără sfârşit!”

— „Din conturile curente ale lui Kopelov, Acikasov, Zimakovski şi Cikina – bâzâie grefierul – rezultă că dobânzile n-au fost achitate, iar suma de 1.425 ruble şi 41 copeici a fost adăugată la restul din anul 1883…”

„Pesemne că sunt la masă… hoinăresc mai departe gândurile apărătorului.  În jurul mesei s-au aşezat soacră-mea, nevastă-mea Nadia, fratele ei Vasea, copiii… Mutra bătrânei exprimă, ca de obicei, aceeaşi îngrijorare prostească, amestecată cu demnitate. Nadia e slăbuţă; s-a cam trecut – deşi pielea feţei i-a rămas la fel de albă şi de fragedă; stă la masă cu aerul cuiva care ar face-o de nevoie; nu mănâncă nimic şi face pe bolnava. Chipul ei exprimă aceeaşi îngrijorare ca şi al mamă-sii. Cred şi eu! Are pe cap copiii, bucătăria, rufăria mea, musafirii, moliile din blănuri, primirile, cântatul la pian! Cât de multe îndatoriri şi ce puţină muncă! Nadia şi mama ei nu fac absolut nimic. Dacă, din plictiseală, udă florile sau ţipă la bucătăreasă, se vaită după aceea două zile la rând, se plâng că fac muncă de ocnaş… Vasea, fratele Nadiei, mestecă încet şi tace, fiindcă a luat nota unu la latină. E un băiat liniştit, îndatoritor, recunoscător, dar rupe atâtea cărţi, atâtea perechi de ghete şi de pantaloni, încât e o adevărată pacoste… Copiii cei mici fac, bineînţeles, nazuri. Cer oţet şi piper, se plâng unul de altul, scapă mereu lingura pe jos. Te apucă durerea de cap numai când te gândeşti la toate astea! Nevastă-mea şi soacră-mea respectă cu străşnicie bontonul… Să te ferească Dumnezeu să pui cotul pe masă, să ţi se servească mâncărurile pe dreapta în loc de stânga, să ţii cuţitul cum nu se cuvine sau să-l duci la gură… Toate mâncărurile, chiar şi şunca cu mazăre, miros a pudră şi a acadea. Totul e fără gust, prost gătit… Unde-i ciorba sau păsatul de hrişcă pe care-l mâncam când eram holtei? Soacră-mea şi nevastă-mea vorbesc tot timpul franţuzeşte; când vine însă vorba de mine, bătrâna o dă pe ruseşte, dat fiind că un om atât de insensibil, de egoist, atât de neruşinat şi de grosolan ca mine, nu-i demn de gingaşa limbă franceză…

— Bietul Michel trebuie să fie înfometat! spune nevastă-mea. A băut dimineaţă un pahar de ceai fără pâine şi a şi dat fuga la tribunal…

— Fii pe pace, draga mea! îi răspunde răutăcios maică-sa. Oamenii de teapa lui nu ajung să fie înfometaţi! Pot să jur că a şi alergat până acum de vreo cinci ori la bufet. De când şi-au făcut bufet la tribunal, la fiecare cinci minute îl roagă pe preşedinte să întrerupă şedinţa.

După prânz, soacra şi nevastă-mea discută despre reducerea cheltuielilor… Socotesc, notează şi găsesc în cele din urmă că cheltuielile sunt monstruos de mari. O cheamă pe bucătăreasă, încep să socotească, de astă dată împreună cu ea, îi fac mustrări şi începe gâlceava pentru cinci copeici… Lacrimi, vorbe înveninate… Urmează dereticarea odăilor, schimbarea mobilei din loc în loc – şi toate astea din lipsă de ocupaţie.”

— „Asesorul de colegiu Cerepkov, bâzâie grefierul, a declarat că, deşi i s-a trimis chitanţa Nr. 811, el n-a primit totuşi cele 46 de ruble şi 2 copeici ce i se datorau, lucru pe care l-a arătat chiar de atunci…”

„Dacă te gândeşti mai bine, judeci mai profund şi cântăreşti mai ca lumea lucrurile – continuă să cugete apărătorul – zău că-ţi vine să le dai dracului pe toate… Când te simţi istovit, buimăcit, asfixiat, după o zi întreagă petrecută în atmosfera asta copleşitoare de plictiseală şi de meschinărie, îţi vine, fără să vrei, pofta să hărăzeşti sufletului măcar o singură clipă luminoasă, de odihnă. Şi-atunci te duci la Nataşa sau, când ai bani, la ţigani ^cvii – şi uiţi totul… Zău aşa, totul! Undeva, la dracu’ în praznic, departe, afară din oraş, te tolăneşti pe o canapea, într-un separeu… ţiganii cântă, joacă, fac larmă şi simţi cum glasul fermecătoarei, înfricoşătoarei, turbatei ţigănci Glaşa îţi răscoleşte sufletul… Glaşa! Draga, buna, minunata Glaşa! Ce dinţi, ce ochi… ce umeri!”

Grefierul bâzâie, bâzâie, bâzâie întruna… În ochii apărătorului totul începe să se învălmăşească şi să joace. Judecătorii şi juraţii se fac tot mai mici, până ce pier, chipurile publicului se învârtesc de-ţi vine ameţeală, tavanul – când se ridică, când se lasă… Gândurile joacă şi ele şi, în cele din urmă, se curmă… Nadia, soacra, nasul lung al portărelului, acuzatul, Glaşa – toate joacă, se rotesc vârtej şi fug departe, hăt departe…

— Ah, bine e… şopteşte apărătorul, furat de somn… Ce bine e! Stai întins pe canapea şi, în jurul tău, e plăcut… cald… Glaşa cântă…

— Domnule apărător! se aude o voce aspră.

„E bine… e cald… Nu-i nici soacră, nici doică… nici supă cu miros de pudră… Glaşa e bună, drăgăstoasă…”

— Domnule apărător! tună aceeaşi voce aspră.

Apărătorul tresare şi deschide ochii. Ochii negri a ţigăncii Glaşa îl privesc ţintă… vede zâmbetul buzelor ei cărnoase, umede, chipul ei oacheş, frumos. Uluit, buimăcit de somn, crezând că-i un vis sau o nălucă, se ridică încet în picioare şi se uită cu gura căscată la ţigancă.

— Domnule apărător, nu doriţi să puneţi martorei vreo întrebare? i se adresează preşedintele.

— A… da! E martora… Nu… nu doresc. N-am nimic de întrebat!

Apărătorul scutură din cap şi se trezeşte de-a binelea. Înţelege că în faţa lui stă într-adevăr ţiganca Glaşa şi că-i chemată la proces în calitate de martoră.

— De fapt… iertaţi-mă, dar aş avea totuşi de pus o întrebare, spune el cu glas tare. Martoră, se întoarce el către Glaşa, dumneata cânţi în corul de ţigani al lui Kuzmiciov? Spune-mi, cât de des venea acuzatul să chefuiască la restaurantul vostru? Aşa-a… Şi nu-ţi aduci aminte dacă îşi plătea singur consumaţia sau i se mai întâmpla să plătească şi alţii pentru el? Mulţumesc… asta-i tot.

Apărătorul bea două pahare de apă şi buimăceala îi trece cu totul.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 289, 21 octombrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în, culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost serios revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

Povestirea a fost mult scurtată şi supusă unei revizuiri stilistice amănunţite.