Tratament împotriva darului beţiei

În oraşul D. sosi în turneu, călătorind într-un compartiment rezervat de clasa întâi, cunoscutul comic, domnul Fenikov-Dikobrazov ^cviii al 2-lea. Toţi cei veniţi să-l întâmpine la gară ştiau că biletul de clasa întâi nu fusese luat decât la penultima gară, „pentru a face efect”, şi că până acolo celebritatea călătorise cu clasa a treia; toţi vedeau că, în ciuda timpului rece, de toamnă, celebritatea nu avea pe ea decât un fulgarin şi o căciulă ponosită de lutru. Cu toate acestea, când la uşa vagonului se arătă chipul vineţiu, buimăcit de somn, al lui Dikobrazov al II-lea, toţi simţiră că inima începe să le bată mai tare şi că doresc din tot sufletul să-l poată cunoaşte personal. Impresarul Poceciuev îl sărută de trei ori, după obiceiul rusesc, şi îl pofti la el acasă.

Celebritatea urma să înceapă spectacolele a treia zi după sosire, dar soarta hotărî altfel; cu o zi înainte de reprezentaţie, impresarul, galben la faţă, cu părul vâlvoi, dădu buzna la casa teatrului, cu ştirea că Dikobrazov al II-lea nu poate să joace.

— Nu poate! repetă Poceciuev, apucându-se cu mâinile de cap. Ce ziceţi de asta? O lună, o lună întreagă am afişat cu litere de o şchioapă că Dikobrazov vine la noi, ne-am lăudat, am făcut pe grozavii, am încasat bani pentru abonamente şi, deodată, poftim! Ce ticăloşie! Şi spânzurătoarea ar fi о pedeapsă prea uşoară pentru el.

— Dar ce are? Ce i s-a întâmplat?

— S-a îmbătat, blestematul!

— Ei şi? O să doarmă o noapte şi o să-şi vină în fire.

— Ăsta?… Mai curând crapă decât să-şi vină în fire! Îl cunosc eu de la Moscova: când începe să-i tragă cu votcă, nu se mai trezeşte două luni. Are darul beţiei! Darul beţiei, domnule! Ghinionul meu! De ce dracu’ oi fi eu atât de ghinionist? Cu cine dracu’ oi fi semănând, că m-am născut atât de fără de noroc? Pentru ce?… Pentru ce să-mi spânzure toată viaţa deasupra capului blestemul cerului? (Poceciuev nu e numai tragedian de profesie, dar şi din fire: îl prinde de minune să folosească expresii tari şi să se bată cu pumnul în piept). Ce josnic, ce ticălos şi ce demn de dispreţ sunt eu că-mi ofer grumazul, întocmai ca un rob, loviturilor sorţii! N-ar fi mai demn să sfârşesc o dată pentru totdeauna cu rolul acesta ruşinos de ghinionist, în capul căruia se sparg toate, şi să-mi trag un glonte în tâmplă? Ce mai aştept? Doamne, ce mai aştept?

Poceciuev îşi acoperi faţa cu palmele şi se întoarse spre fereastră. La casă, afară de casier, mai erau de faţă numeroşi actori şi amatori de teatru şi, de aceea, nu-i lipsiră nici sfaturile, nici mângâierile, şi nici vorbele de îmbărbătare; toate însă cu caracter filozofic sau profetic; nimeni nu merse mai departe de „deşertăciunea deşertăciunilor”, de „dă-l naibii” sau de „poate că totuşi”. Numai casierul, un grăsun puhav, considera lucrurile dintr-un punct de vedere mai practic.

— Încearcă să-l lecuieşti, Prokl Lvovici! spuse el.

— Cu ce dracu să lecuieşti darul beţiei?

— Să nu spui asta! Frizerul nostru cunoaşte un tratament minunat împotriva alcoolismului. Tot oraşul se tratează la el.

Poceciuev se bucură de prilejul ce i se oferea de a se agăţa măcar de un fir de pai şi, peste vreo cinci minute, frizerul teatrului, Feodor Grebeşkov ^cix , se şi afla în faţa lui. Închipuiţi-vă o arătare înaltă, costelivă, cu ochi înfundaţi în orbite, cu barbă lungă, rară, şi cu mâini cafenii; mai adăugaţi o asemănare uimitoare cu un schelet, pe care l-aţi face să se mişte pe arcuri cu ajutorul unor şuruburi; îmbrăcaţi această arătare în costum negru, groaznic de uzat, şi veţi obţine portretul lui Grebeşkov.

— Bună ziua, Fedea! i se adresă Poceciuev. Am auzit, dragul meu, că ştii, cum s-ar zice… un tratament împotriva darului beţiei. Fă-mi un bine, nu din îndatorire de serviciu, ci aşa, din prietenie, şi tratează-l pe Dikobrazov! După cum ai auzit desigur, s-a apucat să bea!

— Lasă-l în plata Domnului! răspunse posomorât Grebeşkov cu glas de bas. E drept că-i tratez pe actorii mai de rând, pe negustori şi pe funcţionari, dar el e o celebritate, îl ştie toată Rusia!

— Şi ce are a face?

— Ca să alung din el darul beţiei, ar trebui să-i produc o adevărată revoluţie în toate mădularele şi încheieturile trupului. Şi dacă-i produc eu revoluţia asta, şi omul se face bine, o să-l apuce ambâţul… Parcă văd că o să-mi spună: „Cum de ai îndrăznit, câine, să te atingi de obrazul meu?” Las’ că le ştiu eu pe celebrităţile astea!

— Lasă, frate dragă… nu mai umbla cu fofârlica! Ai intrat în horă, trebuie să joci. Hai, ia-ţi căciula şi să mergem!

Când, după un sfert de oră, Grebeşkov intră în odaia lui Dikobrazov, celebritatea stătea lungită pe pat şi privea mânioasă lampa spânzurată în tavan. Lampa spânzura liniştită, dar Dikobrazov al II-lea nu-şi mai lua ochii de la ea şi mormăia:

— Las’ că-ţi arăt eu ţie! Te învăţ eu să te învârteşti întruna, blestemato! Cana am spart-o, am să te sparg şi pe tine… Ai să vezi! A-a-a… şi tavanul se învârteşte… Am înţeles… v-aţi vorbit! Dar lampa, lampa! Dintre toate lucrurile, ea e cea mai mică, ticăloasa, şi se învârteşte mai rău ca toate! Ia stai un pic…

Comicul se ridică în picioare; trăgând cearşaful după el, răsturnând paharele de pe măsuţă, porni clătinându-se spre lampă, dar la jumătatea drumului dădu de ceva înalt, costeliv…

— Ce-i? începu el să zbiere, rotindu-şi ochii rătăciţi. Cine eşti? De unde eşti? Hai?

— Stai că-ţi arăt eu cine sunt… Marş în pat!

Şi, fără să mai aştepte ca celebrul comic să-l asculte, Grebeşkov îşi făcu vânt şi îi trase atât de tare una în ceafă, încât actorul nimeri drept în pat. Se vede că Dikobrazov nu fusese niciodată bătut până atunci fiindcă, în pofida stării lui de beţie, îl privi pe Grebeşkov cu mirare, ba chiar cu interes:

— Tu-u… tu m-ai lovit? Ss… stai niţel, tu m-ai lovit?

— Da, eu. Mai vrei?

Şi frizerul îl plesni încă o dată pe Dikobrazov, de data asta peste gură. Nu ştiu ce anume a avut efect: loviturile puternice sau noutatea senzaţiei, dar privirea comicului încetă să mai rătăcească şi în ea se ivi un licăr de raţiune. Sări în picioare şi începu să cerceteze atent, cu privirea, chipul palid şi surtucul murdar al lui Grebeşkov, nu atât cu mânie, cât cu curiozitate.

— Tu-u… tu mă baţi? bolborosi el. Cu-u… cum îndrăzneşti?

— Gura!

Şi îl pocni din nou peste faţă. Buimăcit, comicul încercă să se apare, dar o mână a lui Grebeşkov îl strânse de piept, pe când cealaltă începu să se plimbe peste chipul lui.

— Mai uşurel! Mai uşurel! se auzi din odaia cealaltă glasul lui Poceciuev. Mai uşurel, Fedenka!

— Nu-i nimic, Prokl Lvovici! Chiar dumnealui o să-mi mulţumească după asta!

— Totuşi, las-o mai moale! spuse cu glas plângăreţ Poceciuev, aruncând o privire în odaia comicului. Ţie nu-ţi pasă, dar eu simt cum îmi îngheaţă şira spinării. Gândeşte-te puţin: ziua nămiaza mare este bătut un om care se bucură de deplinătatea drepturilor civile, un om cult, vestit – şi încă în propria lui locuinţă… Of!

— Nu-l bat pe el, Prokl Lvovici, ci pe diavolul ce sălăşluieşte într-însul. Plecaţi, vă rog foarte mult şi n-aveţi nicio teamă! Stai culcat, împieliţatule! se repezi Feodor la comic. Nu te mişca! Ce-e-e?

Pe Dikobrazov îl apucă groaza. Începu să i se pară că lucrurile ce se învârtiseră mai înainte şi pe care el le spărsese se înţeleseseră acum şi se năpustiseră toate deodată asupra lui.

— Ajutor! strigă el. Scăpaţi-mă! Ajutor!

— Ţipă cât vrei, diavole! Asta-i floare la ureche! Să vezi ce te aşteaptă de-acum înainte! Acum ascultă: dacă mai rosteşti o singură vorbă sau mai faci o singură mişcare, te omor! Te omor fără pic de milă! N-are cine să-ţi sară în ajutor. N-o să vină nimeni, chiar de ai trage cu tunul. Dacă însă te potoleşti şi taci, am să-ţi dau votcă. Uite ici!

Grebeşkov scoase din buzunar o sticlă de votcă de o jumătate de litru şi i-o trecu comicului pe la nas. Văzând obiectul patimii sale, beţivul uită de bătaie, ba chiar necheză de plăcere. Grebeşkov scoase din buzunarul jiletcii o bucăţică de săpun murdar şi o băgă în sticlă. Când votca începu să facă spumă şi se tulbură, frizerul se apucă să toarne în ea fel de fel de bazaconii. În sticlă intrară, pe rând, silitră, amoniac, piatră acră, sare amară, pucioasă, sacâz şi alte „specii” ce se vând pe la drogherii. Comicul holba ochii la Grebeşkov şi urmărea cu o privire pătimaşă mişcările sticlei. În cele din urmă, frizerul arse o bucată de cârpă, turnă scrumul în votcă, scutură sticla şi se apropie de pat.

— Bea! spuse el, turnând o jumătate de pahar mare. Dă-l pe gât!

Comicul bău cu desfătare apoi deodată se cutremură, holbă ochii, păli şi pe frunte i se iviră broboane de sudoare.

— Mai bea! stăruie Grebeşkov.

— Nu… nu vreau! Ss… stai niţel…

— Bea, lua-te-ar dracul!… Bea că te omor!

Dikobrazov bău şi se prăbuşi gemând pe pernă.

După câteva clipe, se ridică pe jumătate şi Feodor putu să se convingă că „spiţeria” lui îşi producea efectul.

— Mai bea! Las’ să-ţi întoarcă măruntaiele pe dos! Îţi face bine! Bea!

Pentru comic începu un adevărat chin. Măruntaiele se întorceau într-adevăr pe dos. Aci sărea în picioare, aci se zvârcolea pe pat, pândindu-şi cu groază duşmanul care, necruţător, nu-l slăbea nicio clipă şi-l lovea ori de câte ori nu voia să mai ia din „spiţerie”. După bătaie venea „spiţeria”, şi după „spiţerie”, altă bătaie. Niciodată sărmanul trup al lui Dikobrazov al II-lea nu suferise încă atâta jignire şi înjosire, şi niciodată celebritatea sa nu se dovedise atât de nevolnică şi lipsită de apărare ca acum. La început, comicul ţipă şi înjură, apoi începu să se roage şi, în cele din urmă încredinţându-se că protestele lui duc la bătăi, începu să plângă. Poceciuev, care stătea după uşă şi trăgea cu urechea, nu putu să mai rabde şi dădu buzna în odaia comicului.

— Du-te dracului! spuse el, dând din mâini. Mai bine să se prăpădească banii abonamentelor, n-are decât să bea votcă, numai fă bine şi nu-l mai chinui. O să crape, dracu’ să te ia! Uită-te la el: e mai mult mort decât viu! De-aş fi ştiut, zău că nu m-aş fi apucat să…

— Nu-i nimic… Chiar dumnealui o să-mi mulţumească, o să vedeţi dumneavoastră… Hei, ce mai faci? se întoarse Grebeşkov către comic. Bagă de seamă, că iar te croiesc!

Şi nu-l slăbi până seara târziu. Se istovi şi el, dar îl dădu gata şi pe pacient. În cele din urmă, comicul slăbi înspăimântător, pierdu până şi puterea de a geme şi împietri, cu o expresie de groază pe chip. După împietrire, urmă ceva ce aducea a somn.

A doua zi, spre marea mirare a lui Poceciuev, comicul se trezi. Prin urmare nu murise. Trezindu-se, se uită câtva timp în gol, îşi plimbă privirea rătăcită prin odaie, apoi începu să-şi aducă aminte.

— De ce mă doare tot trupul? se miră el. Parcă aş fi fost călcat de tren. Ia să beau un pic de votcă! Hei, care-i acolo? Daţi-mi votcă!

Poceciuev şi Grebeşkov pândeau în spatele uşii.

— Cere votcă! Prin urmare nu s-a lecuit! se îngrozi Poceciuev.

— Ce tot vorbiţi, Prokl Lvovici! se miră frizerul. Cum să se fi lecuit într-o singură zi? Să dea Dumnezeu să se lecuiască într-o săptămână, nici vorbă de o zi! Pe unul mai slab, îl poţi lecui în cinci zile, dar ăsta-i vânjos ca un negustor. Nu poţi să-i vii de hac mai repede.

— De ce nu mi-ai spus-o mai din timp, afurisitule? gemu Poceciuev. Cu cine oi fi semănând că m-am născut atât de ghinionist! Şi ce mai aştept eu de la soartă, blestematul de mine? Nu-i oare mai cuminte să isprăvesc odată cu toate şi să-mi trag un glonte în tâmplă? etc.

Oricât de întunecat îşi privea Poceciuev soarta, după o săptămână, Dikobrazov al II-lea fu în stare să joace şi nu mai trebuiră să se restituie banii abonamentelor. Cel care-l grima pe comic era însuşi Grebeşkov, care se atingea cu atâta respect de capul actorului, încât pentru nimic în lume n-ai fi putut să recunoşti în el pe fostul lui călău.

— Are şapte vieţi, omul ăsta! se mira Poceciuev. Eu, numai văzându-i chinurile, era să mor, iar el habar n-are: ba îi şi mulţumeşte afurisitului de Fedka, şi vrea chiar să-l ia cu el la Moscova! Mare minune! Zău aşa!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 43, 26 octombrie, cu titlul: O celebritate care mănâncă bătaie, sau un leac împotriva beţiei. (Din viaţa actorilor). Semnată: A. Cehonte. Scurtată şi intitulată: „O celebritate care mănâncă bătaie”, a fost inclusă în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. A fost revăzută stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.