Camere mobilate
— Ia ascultă, frate dragă! se năpusti asupra proprietarului, stacojie la faţă şi împroşcând cu salivă la fiecare vorbă, coloneleasa Naşatîrina, chiriaşa camerei 47. Sau îmi dai altă odaie, sau plec din casa asta afurisită! La dumneata e o adevărată speluncă! Gândeşte-te, fiicele mele sunt mari şi aici, zi şi noapte, nu auzi decât porcării! Se poate una ca asta? Da, zi şi noapte! Câteodată vecinul nostru trânteşte câte o vorbă, de-ţi crapă obrazul de ruşine! Ca un birjar! Noroc că bietele mele fiice nu înţeleg încă nimic, altfel nu mi-ar rămâne decât să fug în stradă cu ele… Auzi-l: şi acum spune blestemăţii.
— A! eu ştiu una şi mai şi, se auzi din camera vecină un glas răguşit de bas. Îţi aduci aminte de locotenentul Drujkov? Într-o zi a băgat cu un masseu bila galbenă într-un colţ şi după cum îi e obiceiul – îl ştii tu – a ridicat piciorul cât a putut… Deodată s-a auzit – pârrr! La început, am crezut că a rupt postavul biliardului, dar când ne-am uitat, frate dragă, ce să vezi, lui Drujkov îi plesniseră Statele Unite! Ridicase piciorul atât de sus, bestia, încât n-a mai rămas nicio cusătură teafără… Ha-ha-ha… Erau de faţă şi doamne, între altele nevasta molâului ăluia de Okurin, ştii tu, sublocotenentul… Okurin s-a înfuriat… Cum de îndrăzneşte Drujkov să se poarte necuviincios în prezenţa nevestei sale? Unul spune o vorbă, altul zece… îi cunoşti doar pe ai noştri!… Până la urmă, Okurin i-a trimis lui Drujkov martori, dar Drujkov n-a fost prost şi le-a zis… ha-ha-ha…: „Nu mie să-mi trimită martori, ci croitorului care mi-a făcut pantalonii. El e vinovat!” – Ha… ha… ha… ha… ha… ha!
Lilea şi Mila, fiicele colonelesei, care şedeau la fereastră cu obrajii bucălaţi proptiţi în pumni, îşi plecară ochii lor feciorelnici şi roşiră.
— Ei, l-ai auzit? izbucni doamna Naşatîrina, fulgerându-l cu privirea pe proprietar. Şi dumneata socoteşti că asta nu-i nimic? Dar eu sunt nevastă de colonel, domnul meu! Bărbatul meu e comandantul cercului de recrutare! N-am să îngădui ca, aproape în faţa mea, un nenorocit de birjar să povestească asemenea porcării!
— Dar dumnealui nu-i birjar, doamnă; e căpitanul Kikin… E nobil.
— Dacă şi-a uitat până într-atâta rangul, încât vorbeşte ca un birjar, merită un dispreţ cu atât mai mare! Iar dumneata lasă vorba şi binevoieşte de ia măsuri!
— Ce pot eu să-i fac, doamnă? Nu vă plângeţi numai dumneavoastră, toţi se plâng; dar parcă pot să-i fac ceva? Mă duc câteodată la el şi-l dojenesc: „Hannibal Ivanîci! N-aveţi frică de Dumnezeu? E ruşine!” Dar el îmi arată pumnul şi-mi spune fel de fel de vorbe: „Şterge-o” şi câte altele. Curată neobrăzare! Câteodată, dimineaţa, se plimbă pe sală numai în cămaşă şi, iertaţi-mă, în izmene. Alteori, când e beat, ia revolverul şi începe să tragă în pereţi. Ziua bea de stinge şi nopţile şi le pierde la cărţi… Iar după cărţi se încinge bătaia… Mi-e ruşine şi mie de ceilalţi chiriaşi.
— De ce-l mai ţii în casă pe acest nemernic?
— Păi, poţi să scapi de unul ca el? Mi-a rămas dator pe trei luni. Dar nici nu mai am pretenţia să-mi plătească chiria din urmă, numai să facă bine să plece. A fost obligat de judecătorul de pace să elibereze camera, dar a făcut apel, apoi recurs, şi o tot lungeşte mereu… E curată nenorocire! Doamne, şi ce bărbat bine! Tânăr, frumos, cu şcoală… Când nu-i beat, e omul cel mai cumsecade. Deunăzi nu era beat şi toată ziua a stat şi le-a scris părinţilor.
— Bieţii părinţi! oftă coloneleasa.
— Fireşte că sunt de plâns! Doar nu-i plăcut să ai un fiu trândav ca el! Toată lumea se plânge de el, e dat afară din toate camerele mobilate şi nu-i zi să nu se judece pentru vreun scandal. Mai mare ruşinea!
— Biata nevastă-sa! Nenorocita de ea! oftă coloneleasa.
— Nu-i însurat, doamnă. Ăsta-i om de însurătoare? Abia poate s-o scoată la capăt de unul singur…
Coloneleasa începu să se plimbe dintr-un colţ într-altul al odăii.
— Spui că nu-i însurat? întrebă ea.
— Nu, doamnă.
Coloneleasa se mai plimbă dintr-un colţ într-altul, apoi rămase un timp pe gânduri.
— Hm!… Nu-i însurat, spuse ea pe gânduri. Hm… Lilea şi Mila, nu staţi la fereastră, că trage! Ce păcat! Băiat tânăr să ajungă în halul ăsta! Şi de ce? Fiindcă n-are lângă el pe cineva care să-l îndrume. N-are mamă, care să… Nu-i însurat? Ei da… asta-i… Te rog, fii atât de bun, continuă coloneleasa pe un ton mai blând, după câteva clipe de gândire, du-te la el şi roagă-l din partea mea să… să se mai abţină de la astfel de expresii… Spune-i că l-a rugat doamna colonel Naşatîrina… Spune-i că locuiesc cu fiicele mele în camera 47… că am venit de la moşie…
— Prea bine.
— Chiar aşa să spui: „Doamna colonel cu fiicele ei.” Să vină măcar să-mi ceară scuze… După prânz suntem întotdeauna acasă. Uf, Mila, închide fereastra!
— Ce ţi s-a năzărit cu beţivanul ăsta, mamă? întreabă tărăgănat Lilea după plecarea proprietarului. Ai şi găsit pe cine să inviţi! Un beţiv, un scandalagiu, un golan!
— Ei nu vorbi aşa, ma chère… Veşnic spuneţi aşa şi de aceea… poftim, rămâneţi nemăritate! Ei şi? Oricum ar fi, tot nu trebuie pierdută ocazia… Poţi să ştii de unde sare iepurele? oftă doamna colonel, privind grijuliu la fiicele ei. Poate că tocmai aici vă e ursita. Ia îmbrăcaţi-vă… Pentru orice eventualitate…
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 20, 18 mai, cu titlul: Orice rod al pământului… (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. Revăzută stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
