Ultima mohicană

Într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, eu şi căpitanul de cavalerie în retragere Dokukin ^xxix , care mă poftise la el la moşie, şedeam în nişte jilţuri de pe vremea bunicii şi ne uitam alene pe fereastră. Ne plictiseam cumplit.

— Măi, măi, măi! mormăia Dokukin. Mi-e atât de urât, că m-aş bucura şi de venirea portărelului!

„Ce să fac? Să mă culc?” mă gândeam eu.

Mai stăturăm mult, foarte mult timp astfel, reflectând la cauzele plictiselii, până când, prin geamurile de mult nespălate, ce băteau în toate culorile curcubeului, băgarăm de seamă că în orânduirile universului se petrecea o mică schimbare: cocoşul, cocoţat lângă poartă pe un morman de frunze veştede şi care ridica ba un picior, ba altul (ar fi vrut pesemne să le ridice pe amândouă deodată), tresări pe neaşteptate şi sări cât colo, ca muşcat de şarpe.

— Vine o trăsură… zâmbi Dokukin. Măcar de ne-ar aduce dracului nişte musafiri! Tot ar fi un pic mai vesel.

Cocoşul nu se înşelase. În poartă se ivi mai întâi un cap de cal cu un arc mare verde pe hulube, apoi calul întreg şi în cele din urmă, o brişcă greoaie de culoare închisă, cu aripi mari şi urâte, ca ale unui cărăbuş gata să-şi ia zborul. Brişca intră în curte, cârmi greoi la stânga şi se îndreptă, hurducând şi hodorogind spre grajd. În brişcă se aflau două făpturi omeneşti: una era o femeie, cealaltă, mai măruntă, un bărbat.

— La dracu… mormăi Dokukin, privindu-mă cu ochi speriaţi şi scărpinându-se după ceafă. Uite cum îi pică omului beleaua pe cap. Nu degeaba am visat eu azi-noapte o sobă.

— Dar ce-i? Cine a venit?

— Surioara mea cu bărbatu-său, lua-i-ar dracu’!…

Dokukin se sculă în picioare şi făcu nervos câţiva paşi prin odaie.

— Parcă mă ia cu frig, zău aşa… mormăi el. E mare păcat să nu-ţi iubeşti sora, dar – mă crezi? Mi-ar fi mai uşor să mă pomenesc în plin codru faţă în faţă cu un tâlhar, decât să dau ochii cu ea. Се-ar fi să ne ascundem? Pun pe Timoşka să-i mintă şi să le spună că m-am dus la o adunare.

Dokukin începu să-l strige în gura mare pe Timoşka. Dar era prea târziu. Peste câteva clipe, în vestibul se şi auziră şoapte: un glas femeiesc de bas şi un glăscior bărbătesc de tenor îşi vorbeau pe înfundate.

— Potriveşte-mi volanul de jos! spunea glasul femeiesc de bas. Iar ţi-ai pus alţi pantaloni decât cei care trebuia.

— Pantalonii albaştri i-ai dat unchiului Vasili Antipîci, iar pe cei pestriţi mi-ai poruncit să-i ascund până la iarnă, se dezvinovăţea glăsciorul de tenor. Doreşti să-ţi duc şalul, sau să-l las aici?

În cele din urmă, uşa se deschise şi în odaie intră o doamnă de vreo patruzeci de ani, înaltă, trupeşă, cam lăbărţată, cu o rochie de mătase albastră. Pe chipul ei uşor pistruiat, cu obraji rumeni, era întipărită atâta prostească înfumurare, încât am înţeles de ce îi era atât de puţin dragă lui Dokukin. În urma doamnei trupeşe, venea cu paşi mărunţi un omuleţ pirpiriu, îngust în umeri, proaspăt ras, cu un năsuc roşu şi o haină pestriţă, pantaloni largi şi o jiletcă de catifea. Pe jiletcă se bălăbănea un lănţişor de aur, semănând mai mult a lanţ de candelă. În îmbrăcămintea lui, în mişcări, în năsuc, în tot trupul lui stângaci, se simţea teamă, umilinţă şi slugărnicie… Doamna intră şi, ca şi cum nu ne-ar fi văzut, se îndreptă spre icoane şi începu să se închine.

— Închină-te şi tu! se întoarse ea către bărbatul ei.

Omuleţul cu năsuc roşu tresări şi începu să-şi facă semnul crucii.

— Bună ziua, soro! spuse Dokukin oftând după ce doamna îşi isprăvi rugăciunea.

Doamna zâmbi cu gravitate şi îşi întinse buzele spre Dokukin.

Omuleţul se înghesui şi el să-şi sărute cumnatul.

— Daţi-mi voie să vă prezint… Sora mea, Olimpiada Egorovna Hlîkina… Bărbatul ei, Dosifei Andreici. Dumnealui e un bun prieten al meu…

— Îmi pare bine, spuse prelung Olimpiada Egorovna, fără să-mi întindă mâna. Foarte bine…

Ne aşezarăm şi tăcurăm câteva clipe.

— Cred că nu te aşteptai la musafiri, frăţioare? începu Olimpiada Egorovna, adresându-se lui Dokukin. Nici eu nu intenţionam să vin să te văd, dar mă duc la mareşalul nobilimii, aşa că m-am oprit în trecere pe la tine…

— Şi de ce te duci la mareşal? întrebă Dokukin.

— De ce? Să mă plâng de dumnealui! spuse doamna, arătând cu capul spre bărbatul ei.

Dosifei Andreici lăsă ochii în jos, strânse picioarele sub scaun şi tuşi ruşinat în pumn.

— Şi de ce vrei să te plângi de el?

Olimpiada Egorovna oftă.

— Ce să fac, frăţioare? Îşi uită rangul, spuse ea. M-am plâns şi ţie, şi părinţilor lui, l-am dus la părintele Grigori să-i facă morală, am luat şi eu fel de fel de măsuri, dar fără niciun rezultat. De voie de nevoie, sunt silită să-l tulbur pe domnul mareşal…

— Dar ce a făcut?

— N-a făcut nimic, dar îşi uită rangul! E drept că de băut, nu bea, e smerit, respectuos, dar la ce bun toate astea, dacă îşi uită rangul! Uită-te la el cum stă de gârbovit pe scaun, de parcă ar fi un petiţionar, sau vreun raznocineţ. Aşa şed boierii? Stai frumos! N-auzi?

Dosifei Andreici lungi gâtul, ridică bărbia în sus, încercând să stea cum se cuvine, şi aruncă pe sub sprâncene o privire speriată nevestei sale, aşa cum privesc copiii mici, când se simt vinovaţi. Văzând că discuţia ia o întorsătură intimă, de familie, mă ridicai ca să ies din odaie. Doamna Hlîkina îmi pricepu însă gândul.

— Nu-i nimic, rămâi! mă opri ea. Tineretului îi este de folos să audă astfel de lucruri. Cu toate că nu suntem cine ştie ce mari învăţaţi, am cunoscut viaţa mai bine ca voi. Să dea Dumnezeu să trăiţi cum am trăit noi… O să rămânem la masă la tine, frăţioare, de vreme ce lucrurile s-au brodit aşa, se întoarse doamna Hlîkina spre fratele ei. Dar mă tem că aveţi astăzi mâncăruri de frupt. Pot să jur că ai uitat că azi e miercuri. – Doamna oftă. – Porunceşte să se pregătească pentru noi o masă de post. Tu faci ce vrei, frăţioare, dar noi de frupt nu mâncăm.

Dokukin îl strigă pe Timoşka şi porunci un prânz de post.

— Luăm masa, apoi ne ducem la mareşal… continuă doamna Hlîkina. Am să-l rog din suflet să acorde toată atenţia acestui caz. E rostul lui să ia seama ca boierii să nu uite ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine…

— Şi Dosifei ce-a uitat? întrebă Dokukin.

— Parcă acum ai auzi asta întâia oară! se încruntă doamna Hlîkina. La drept vorbind, ţie puţin îţi pasă… Fiindcă şi tu îţi cam uiţi rangul… Dar ia să vedem ce spune şi domnul acesta tânăr. Tinere, mi se adresă ea, găseşti că-i bine ca un nobil să întreţină relaţii cu tot felul de neisprăviţi?

— Depinde cu cine… mă cam încurcai eu.

— Bunăoară cu negustorul Gusev. Pe acest Gusev nu-l las să se apropie nici măcar de pragul meu, iar Dosifei joacă dame cu el şi se duce să ia gustări la el acasă. Sau, se cade să meargă la vânătoare cu copistul? Despre ce poate să stea de vorbă cu un copist? Dacă vrei să ştii, domnule, copistul nici n-ar trebui să îndrăznească să vorbească în prezenţa lui, darmite să stea la taifas!

— Sunt slab de caracter… şopti Dosifei Andreici.

— Am să-ţi arăt eu ţie caracter! îl ameninţă nevasta, bătând mânios cu inelul din deget în speteaza scaunului. N-am să te las să ne faci numele de ruşine! Cu toate că-mi eşti bărbat, am să te fac de râs! Trebuie să înţelegi! Eu te-am făcut om! Neamul Hlîkinilor e un neam scăpătat, domnule şi dacă eu, născută Dokukina, l-am luat de bărbat, trebuie să preţuiască acest lucru, să-l simtă! Şi dacă vrei să ştii, domnule, mă costă scump bărbatul ăsta al meu. Cât m-a costat să-l bag într-o slujbă! Ia întreabă-l! Dacă vrei să ştii, numai examenul lui pentru primul grad m-a costat trei sute de ruble! Şi pentru ce mă zbat? Crezi că mă zbat pentru tine, prostănacule? Nu, nu! Lucrul la care ţin este reputaţia neamului nostru! Dacă n-ar fi această reputaţie, te-aş fi lăsat de mult să putrezeşti la bucătărie, dacă vrei să ştii!

Sărmanul Dosifei Andreici asculta, tăcea şi nu făcea decât să se ghemuiască mai mult pe scaun, nu ştiu de ce – de frică sau de ruşine. Nici în timpul mesei nu l-a lăsat în pace aspra sa nevastă. Nu l-a slăbit din ochi o clipă.

— Pune-ţi sare în supă! Cum ţii lingura? Dă salatiera mai la o parte, că ai să-ţi bagi mâneca în ea! Nu clipi mereu din ochi!

Iar Dosifei Andreici mânca grăbit şi se făcea tot mai mic sub privirea ei, ca un iepure de casă sub privirea unui boa constrictor. Ca şi nevastă-sa, mânca mâncăruri de post şi arunca priviri pline de jind spre pârjoalele noastre.

— Fă-ţi rugăciunea! îi spuse nevastă-sa după prânz. Mulţumeşte frăţiorului.

Când se sfârşi masa, doamna Hlîkina se duse în iatac să se odihnească. După plecarea ei, Dokukin se apucă de păr şi începu să se plimbe prin odaie.

— Nenorocit om mai eşti, frăţioare! îi spuse el lui Dosifei, suflând din greu. N-am stat decât un ceas cu ea şi mă simt istovit, ce trebuie să fie pe capul tău, care stai cu ea zi şi noapte… Of! Eşti un mucenic, un biet mucenic! Un prunc de la Bethlehem, omorât de Irod!

Dosifei începu să clipească şi spuse:

— E aspră, asta-i adevărat, dar trebuie să mă rog Domnului zi şi noapte pentru dumneaei, fiindcă din parte-i nu văd decât dragoste şi binefaceri.

— Eşti un om pierdut! şi Dokukin făcu un gest de deznădejde cu mâna. Şi când te gândeşti că, pe timpuri, ţineai cuvântări pe la întruniri, ba chiar ai inventat un tip nou de semănătoare! Те-a dat gata scorpia! O-o-f!

— Dosifei! se auzi glasul femeiesc de bas. Unde eşti? Vino-ncoace, să mă aperi de muşte.

Dosifei Andreici tresări şi dădu fuga în vârful picioarelor în iatac…

— Ptiu! scuipă Dokukin în urma lui.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta” ^xxx , 1885, Nr. 122, 6 mai, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu modificări neînsemnate, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886; revăzută stilistic pentru ediţia a doua a acestei culegeri, a intrat şi în ediţiile ulterioare. Cu alte modificări stilistice, a apărut în Culegerea de opere, vol. III, 1901. Publicăm textul din 1901.

„Ultima mohicană” e prima povestire a lui Cehov apărută în „Petersburgskaia gazeta”, al cărei colaborator ajunge prin mijlocirea lui N. Leikin. În ziua de 26 aprilie 1885, N. Leikin îi scria lui Cehov: «Am pentru dumneata o propunere, pe care ţi-o face Hudekov. Nu doreşti cumva să scrii la „Petersburgskaia gazeta” o povestire în fiecare luni, adică în ziua în care nu scriu eu?… Odată ce te vei fi învoit însă, va trebui să-ţi dai toată silinţa să nu încurci redacţia ziarului, ci să-i trimiţi regulat povestirile în ziua de sâmbătă. Onorariu – 7 copeici rândul.» La 28 aprilie, Cehov a răspuns, acceptând colaborarea la „Petersburgskaia gazeta”, care-i îngăduia o alegere mai largă a subiectelor şi îi dădea şi posibilitatea de a mări volumul povestirilor, în comparaţie cu cele din „Oskolki”.