Când te întreci cu gluma

Inginerul hotarnic Gleb Gavrilovici Smirnov coborî în gara „Gniluşki”. Până la moşia unde fusese chemat pentru a delimita nişte terenuri, mai avea de mers cu căruţa vreo treizeci-patruzeci de verste. (Dacă căruţaşul nu-i beat şi caii nu-s mârţoage, nu sunt nici treizeci de verste, dar dacă căruţaşul e cherchelit şi caii istoviţi, sunt şi cincizeci).

— Spune-mi, te rog, unde pot să găsesc aici cai de poştă? se adresă inginerul, jandarmului gării.

— Ce cai? Ce poştă? Aici, la o sută de verste împrejur, nu găseşti niciun câine ca lumea, darămite cai de poştă… Unde trebuie să mergeţi?

— La Devkino, la moşia generalului Hohotov.

— Păi, căscă jandarmul, duceţi-vă în spatele gării; câteodată se mai întâmplă să fie vreun mujic care să-i ducă pe călători.

Inginerul oftă şi o porni într-o doară în spatele gării. După îndelungi căutări, discuţii şi şovăieli, găsi o namilă de ţăran posomorât, ciupit de vărsat, îmbrăcat într-un suman rupt şi încălţat cu opinci.

— Prăpădită căruţă mai ai! se încruntă inginerul, urcându-se. Nici nu te poţi dumiri care-i faţa şi care-i spatele…

— Mare greutate! Unde-i coada calului, acolo-i faţa, iar unde staţi dumneavoastră, acolo-i spatele…

Căluţul era tânăr, dar slab de-i puteai număra coastele, cu picioarele răşchirate şi urechile zdrelite. Când căruţaşul se ridică puţin şi îl croi cu biciul lui de frânghie împletită, calul scutură din cap, dar nici pomeneală să se mişte. Iar când căruţaşul îl înjură şi îi trase al doilea bici, căruţa scârţâi şi începu să tremure, ca scuturată de friguri. După a treia lovitură, căruţa se clătină şi, în sfârşit, după a patra, se urni din loc.

— Aşa o să fie tot drumul? întrebă inginerul, simţind că i se zdruncină creierii şi minunându-se cum de izbutesc căruţaşii ruşi să te ducă mai încet ca melcul şi totuşi să te hurduce de-ţi iese sufletul.

— Las-că ajungem! îl linişti căruţaşul. Iepşoara e tânără, iute… Numai să se aştearnă drumului, că pe urmă nu mai e chip s-o opreşti… He-ei, blestemato!

Când căruţa ieşi din gară, amurgise de-a binelea. La dreapta se întindea, parcă fără sfârşit, o câmpie întunecată, îngheţată. Dacă ai fi mers de-a curmezişul ei, ai fi ajuns desigur la dracu-n praznic. În zare, acolo unde câmpia se contopea cu cerul, un asfinţit rece, de toamnă, îşi mistuia alene cele din urmă licăriri. La stânga drumului se desluşeau, în înnoptarea tot mai adâncă, un fel de muşuroaie, despre care n-ai fi putut spune dacă sunt căpiţe rămase de anul trecut sau căsuţele unui sat. În faţă, inginerul nu putea vedea ce se află, din pricina spatelui lat, mătăhălos al căruţaşului. Nu se simţea pic de vânt, dar era rece şi chiar ger.

„Ce pustietate! îşi spuse inginerul ridicându-şi gulerul mantalei până peste urechi. Ce meleaguri păcătoase! Dacă, ferească Dumnezeu, eşti atacat şi jefuit, nu te aude nimeni, chiar de-ai trage cu tunul… Şi nici căruţaşul ăsta nu-mi prea inspiră încredere. Ia te uită ce mai spinare! Dacă acest copil al naturii te atinge cu degetul, te-ai dus pe copcă! Şi ce mutră fioroasă, suspectă are!”

— Ia spune, drăguţă, îl întrebă inginerul, cum te cheamă?

— Pe mine? Klim.

— Ascultă, Klim, cum stau lucrurile pe aici, pe la voi? Nu-i nicio primejdie? Oamenii sunt de treabă?

— Ne-a ferit Dumnezeu de oameni răi… Nici n-are cine să nu fie de treabă…

— Asta-i bine că oamenii sunt cumsecade. Dar eu tot am luat cu mine trei pistoale, minţi inginerul.

— Ştii, când ai pistol, nu mai ai de ce te teme, poţi să vii de hac şi la zece tâlhari…

Între timp se înnoptase de-a binelea. Deodată, căruţa începu să scârţâie, să pârâie, apoi se cutremură şi o apucă la stânga, parcă în silă.

„Unde mă duce? se întrebă inginerul. O ţinea drept înainte şi deodată a luat-o la stânga. Te pomeneşti că mă duce prin nişte coclauri, ticălosul, şi… şi… S-au mai văzut din astea!”

— Ascultă, Klim, se adresă el căruţaşului. Spui că pe aici nu-i nicio primejdie? Păcat… Mie îmi place să mă bat cu tâlharii. La înfăţişare par eu slăbuţ, pirpiriu, dar la trântă sunt puternic ca un taur… Într-o zi au tăbărât asupra mea trei tâlhari… Şi ce crezi? Pe unul l-am izbit atât de tare încât… încât a dat ortul popii, iar pe ceilalţi doi i-am trimis în Siberia, la ocnă. Nici eu nu ştiu de unde am atâta putere… Cu o singură mână dobor un munte de om, uite aşa, cât tine.

Klim aruncă o privire înapoi, spre inginer, se încruntă şi dădu bici calului.

— Aşa, măi frate… continuă inginerul. Să nu dea Dumnezeu să se lege vreunul de mine. Nu numai că ar rămâne fără mâini şi picioare, dar ar mai trebui să dea socoteală şi în faţa judecăţii… Eu mă am bine cu toţi judecătorii şi ispravnicii. Sunt un slujbaş al statului, folositor… Uite, de pildă acum, autorităţile ştiu că sunt pe drum şi toate-s cu ochii în patru, să nu-mi facă cineva vreun rău. Pe tot drumul pe unde trebuie să trec, stau pitiţi după tufe uriadnici şi vătăşei… Ei, ia stai! zbieră deodată inginerul. Unde ai intrat? Unde mă duci?

— Păi nu vedeţi şi dumneavoastră? Am intrat în pădure!

„Da, adevărat… e pădure… îşi spuse inginerul. M-am speriat degeaba. Oricum, nu trebuie să-mi arăt tulburarea… A şi băgat de seamă că mi-e frică. De ce a început să se uite atât de des la mine? Sigur că şi-a pus ceva în gând… Până acum mâna încet, de-abia îşi târa calul picioarele, iar acum ia te uită cum goneşte!”

— Ascultă, Klim, de ce mâi aşa de tare calul?

— Nu eu îl mân. El trage. V-am spus eu: când se porneşte, apăi nu mai e chip să-l opreşti. Nici el nu-i mulţumit de aşa picioare.

— Minţi, frate! Minţi! Numai că eu te sfătuiesc să nu mâi aşa repede! Ia mai struneşte calul… Auzi? Struneşte-l!

— Păi de ce?

— Fiindcă… fiindcă patru tovarăşi de ai mei au rămas să plece de la gară după mine. Trebuie să ne ajungă din urmă… Mi-au făgăduit că or să facă în aşa fel ca să ne ajungă chiar în pădurea asta… O să ne fie mai vesel să mergem împreună… Toţi sunt oameni zdraveni, vânjoşi şi fiecare are câte un pistol… Dar ce te tot întorci şi te zgâieşti la mine şi te foieşti, de parcă ai sta pe ace? Ai? Eu, frate… cum să zic… Nu te mai zgâi la mine, că n-ai nimic de văzut. Poate, doar, pistoalele… Dacă vrei, am să le scot, să ţi le arăt… Poftim…

Inginerul se prefăcu că se caută prin buzunare, dar în clipa aceea se petrecu ceva la care nu s-ar fi aşteptat deloc, cu toată frica lui. Klim sări deodată din căruţă şi porni, în patru labe, spre desiş.

— Ajutor! începu el să zbiere. Ajutor! Ia-mi blestematule, şi calul, şi căruţa, numai lasă-mi sufletul! Ajutor!

Se auzi trosnet de vreascuri, paşi pierzându-se în pădure, apoi totul amuţi… Inginerul, care nu se aşteptase la o asemenea întorsătură, opri calul, apoi se aşeză cât mai bine în căruţă şi începu să se gândească ce are de făcut.

„A fugit… s-a speriat, dobitocul… Ce mă fac acum? Nu pot s-o iau singur înainte, mai întâi fiindcă nu cunosc drumul şi apoi s-ar putea crede că i-am furat calul… Ce-i de făcut? Klim! Klim!

— Klim!… răspunse ecoul.

La gândul că va fi silit să-şi petreacă toată noaptea în pădurea aceea întunecoasă, în ger, să nu audă decât lupii, ecoul şi sforăitul iepuşoarei slăbănoage, inginerul simţi că-l trece un fior de gheaţă, de parcă l-ar fi gâdilat cineva cu un fier rece de-a lungul şirei spinării.

— Kiimuşka! începu el să strige. Dragul meu! Unde eşti, Kiimuşka?

Inginerul strigă astfel vreo două ceasuri; după ce răguşi şi începu să se împace cu gândul de a petrece noaptea în pădure, o adiere slabă de vânt aduse până la el un geamăt.

— Klim! Tu eşti, dragul meu? Hai să mergem!

— Unde să mergem, vrei să mă omori!

— Am glumit, dragul meu! Să mă bată Dumnezeu dacă n-am glumit! N-am niciun fel de pistol la mine! Am minţit doar, de frică! Te rog, fii bun şi hai să mergem! Am degerat!

Chibzuind pesemne că un tâlhar adevărat s-ar fi făcut de mult nevăzut cu calul şi cu căruţa, Klim ieşi din pădure şi se apropie cu paşi şovăitori de muşteriul său.

— De ce te-ai speriat, mă prostule? Eu… am glumit, şi tu gata… te-ai şi speriat… Hai, urcă!

— Bată-te să te bată, boierule, mormăi Klim, urcându-se în căruţă. Dacă ştiam, nu te duceam nici pentru o sută de ruble. Era să mor de frică…

Klim dădu bici căluţului. Căruţa începu să tremure. Klim mai dădu un bici şi căruţa se clătină. După a patra lovitură, când căruţa se urni din loc, inginerul îşi ridică gulerul până peste urechi şi căzu pe gânduri. Acum nu-i mai părea primejdios nici drumul şi nici Klim.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 46, 16 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu unele abrevieri, a fost inclusă în ediţiile ulterioare ale acestei culegeri. Cu prilejul includerii în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II, Cehov a înlocuit un galicism. Publicăm textul din 1900.